Portret de angajată

Cînd șeful m-a sunat să-mi spună că nu vor putea veni în acea săptămînă din Malaga și ca va trebui să organizez singură înterviul de angajare pentru cele 8 posturi care erau scoase ca vacante, am amuțit. Nu doar că îmi dădea încrederea pe care o așteptam de mult timp, dar era șansa de a alege singură, fără influențe și fără ”uite, am și eu fata asta… numai dacă se poate… ” cu cine voi lucra în continuare. Făcusem selecția de cv-uri cu vreo săptămînă înainte și alesesem vreo 24 de femei care corespundeau cerințelor privind experiența și vîrsta. Așa că următorul pas a fost să le sun pe fiecare în parte pentru a stabili ora. Bineînțeles, în ziua mea liberă, fiindcă într-o zi de lucru ar fi fost imposibil.

După patru ore am luat prima pauză. Mi-am aprins o țigară și mă uitam la cele care așteptau să intre. Și la felul în care mă priveau: unele de sus, altele cu teamă, unele cu o urmă de protest, altele cu un zîmbet nedisimulat. Și mi-a atras atenția o femeie ce părea cam de aceeași vîrstă cu mine care stătea pe bordura de piatră și butona ceva pe telefonul mobil. Blondă, cu razele soarelui jucîndu-i-se în părul cîrlionțat, zîmbea ecranului din cînd în cînd. Zîmbeam și eu odată cu ea fiindcă zîmbetul ei era sincer și degaja nemărginită căldură. A observat că o privesc și a ridicat privirea albastră: ”Vorbesc cu fetița mea. Dacă vă deranjează, pun teefonul în geantă sau îl închid.”  ”De ce să mă deranjeze? Ești afară.”

Am intrat din nou în barul de noapte, singurul loc liniștit dimineața din tot hotelul. Era răcoare. Am continuat discuțiile, am notat pe cv-uri ce mi se părea semnificativ.

– Maria ?

– Eu sînt. Zîmbea și parcă odată cu ea intrase soarele.

Au urmat întrebările firști, apoi cele personale. Avea patru copii minori și bărbatul șomer de lungă durată. Era disperată să lucreze, nu conta orarul, nu conta nimic. O priveam și parcă era oglinda mea în variantă blondă. Motivată, serioasă, cu o energie care nu știu de unde venea, dar i se revărsa prin toți porii. Îmi vorbea cu ”dumneavoastră”.

– De ce îmi spui dumneavoastră? Văd că ești spaniolă. Voi nu vorbiți așa.

– Funcția, statutul… Nu se poate, trebuie respect pentru asta.

– Maria, muncesc ca și toți ceilalți, uneori poate mai mult. O să vezi asta. Nu e niciun statut. E responsabilitate mare.

– Chiar pentru asta! Cine ajunge acolo nu e degeaba.

– Bine. O să te obișnuiești tu să-mi spui pe nume… I-am prezentat condițiile salariale, gradul de dificultate a muncii, orarul. A fost de acord cu toate. Și, nu știu de ce, a fost singura căreia i-am spus pe moment: Începi luni dimineață. Du-te să bei ceva pînă termin cu cele care mai sînt și revino peste o oră să-ți dau uniformă și ticket pentru încălțăminte.

Îi strălucea fața:

– Vă mulțumesc din suflet! N-o să vă pară rău.

– Cred că știu deja asta.

A început munca și prea multe nu a fost necesar să o învăț, avea experiență în hoteluri peste categoria celui în care eram eu atunci. Intra la 9 și de multe ori venea cu o felie de chec făcut în casă sau cu un sandviș și mi-l punea pe birou: ”Uite, am adus si pentru tine! Știu că nu mănânci și alergi toată ziua.” Grija aia îmi făcea bine. Și niciodată nu mi-a dat sentimentul că ar aștepta ceva în schimb. Nici nu ar fi avut ce. Cu mine, însă, se întîmpla ceva ciudat. Simțeam nevoia să o protejez. Fizic. Deși nu era deloc slabă sau dintre cele care să se plîngă, mi se părea fragilă. Îi vedeam uneori oboseala și cearcănele, ascunse în spatele zîmbetului senin și mi se rupea inima, știam că ușor nu are cum să fie cu 4 copii și cele 400 de euro ale bărbatului. Așa că în momentul în care postul de guardia a fost liber i l-am oferit ei, înainte de a-l scoate vacant. Era mai ușor decât la camere, zonele impuneau multă alergătură, dar nu atât de mult efort fizic ca făcutul paturilor și curățatul băilor în cele 24 de camere cît prevedea norma.

-Ești sigură, Flor?

– Bineînțeles. Altfel nu ți-aș fi propus asta.

– Ai încredere să mă lași pe mine singură în hotel cu toate cheile după-amiaza?

– De ce nu aș avea?

Totul a mers bine vreo 4 luni. Pînă într-o zi, cînd s-a ciocnit violent de orgoliul șefului de recepție. O zi de coșmar, în august, cînd cei peste 360 de clienți cereau și cereau și cereau și ea alerga dintr-o parte în alta, ca de obcei, zîmbind, vorbind amabil și educat cu fiecare, încercînd să-i calmeze. Șeful de recepție tocmai angajase o recepționistă în practică ce urma să fie cazată în niște apartamente turistice. Și, ignorînd volumul de muncă pe care îl avea, i-a spus pe un ton poruncitor să lase tot și să se ocupe de căutat lenjerii și prosoape pentru fata cea nouă. Răspunsul ei a fost:

– La ce oră termină tura domnișoara?

– La 10, dar asta nu e treaba ta! Treaba ta e să faci ce ți se spune!

– Vă rog să mă scuzați, am întrebat pentru că acum trebuie să ies la piscină, nu pot să o fac după cină fiindcă se va umple de lume terasa barului și nu se poate curăța. Îi dau domnișoarei lenjeria și tot ce trebuie după, fiindcă trebuie să cobor la depozit.

Ce a urmat? Un telefon direct la Malaga. Și alt telefon de la Malaga la mine în care mi se cerea pe un ton foarte dur ca a doua zi să îi desfac Mariei contractul de muncă. Fără să mi se dea nicio explicație. Am sunat la hotel. Șeful de recepție mi-a spus că nu dă explicații cuiva dintr-o firmă externă, dar că ceea ce s-a întîmplat e ”falta grave” deoarece Maria fusese lipsită de respect față de directorul hotelului. Mi se părea halucinant. Maria? Lipsă de respect? Mai ales față de Elton? M-am urcat în mașină, era aproape 11 noaptea. Directorul încă era acolo. Șeful de recepție a încercat să mă împiedice să vorbesc cu el, amenințîndu-mă că odată cu ea voi pleca și eu și ca îl sună pe șeful meu direct. L-am sunat pe Elton și l-am chemat afară. Nu avea habar de ceea ce se întîmplase și era șocat de faptul că i se folosise numele.

Am așteptat să termine Maria și să văd exact ce se întîmplase. Nici ei nu-i spusese nimeni nimic, nu știa de telefoane și de ceea ce mi se ceruse. Cînd i-am spus a început să plîngă:

– Știu că între mine și ei e capul tău. Fă ce trebuie să faci… Cred că mă cunoști suficient ca să știi că e o calomnie grosolană și că niciodată nu aș fi lipsită de respect față de cineva.

Îi tremurau mîinile. S-a urcat la volan și vedeam la lumina artificială de pe stradă cum îi curg lacrimile. Am mers în spatele ei cu mașina pînă a ajuns acasă de teamă să nu i se întîmple ceva. Era prea mare nedreptatea și eram decisă să lupt chiar cu prețul locului de muncă.

A doua zi dimineață m-a sunat soțul ei. O voce caldă, dar fermă, de bărbat îmi cerea să ne întîlnim între patru ochi și să vorbim. Era contrar principiilor mele, dar simțeam că are ceva important de spus și am acceptat.

La ieșirea de la muncă mă aștepta un spaniol tipic: brunet, frumos, cu barbă neagră și ochi întunecați. Trist.

– Sînt soțul Mariei.

– Încîntată. Ar trebui să ieșim, însă, din raza hotelului…

– Vă pot invita la o cafea?

– Să mergem.

Și în fața unei cafele care s-a răcit neatinsă am ascultat poate cea mai frumoasă declarație de dragoste din cîte mi-a fost dat să aud:

– Doamnă, pe soția mea o puteți acuza de orice: că e lentă, că nu muncește bine, că nu poate face efortul necesar, că nu poate să se adapteze echipei. Dar niciodată, doamnă, niciodată, să nu o acuzați de obrăznicie sau de lipsă de respect! Femeia asta e cea mai cu bun simț din cîte am cunoscut în viața mea. Dumneavoastră nu știți nimic despre ea. Pentru dumneavoastră toți suntem numere, pentru firmă adică. Pentru mine ea e totul, e mama copiilor mei, e viața mea. Maria e supraviețuitoare a cancerului. Asta nu o știți și ea nu vrea să o știți. Dar eu v-o spun ca să vă dați seama cam care e efortul pe care îl face. A terminat tratamentele cu 9 luni în urmă. Patru ani a luptat cu boala, patru ani în care am crezut în fiecare zi că o voi pierde. Și ea zîmbea. Și le citea copiilor povești chiar și cînd abia putea să pronunțe cuvintele de durere. Și pe patul de spital, fără păr, fără unghii, cu trupul mutilat, femeia asta a zîmbit și a avut un cuvînt bun pentru toți cei care au trecut pe lîngă ea. Niciodată nu s-a revoltat, nu a vorbit urît, nu a plîns pentru durerea ei. Ea trăiește pentru mine și pentru copii. Cred că asta a și vindecat-o. Știți ce înseamnă să lupți cu cancerul? Să nu mai fii om, ci o bucată de carne pe mese de operații sau ghemuită de durere pe un pat de spital? Nu mă interesează dacă se întoarce sau nu la muncă. Dar nu vreau să plece cu asemenea rușine după ea. Și dacă nu faceți dumneavoastră dreptate, voi face cu ajutorul avocaților. Știu că vă apreciază foarte mult, eu nu vă cunosc, dar am încredere în ea și în ceea ce simte. Dacă sînteți acum de partea lor cred că va fi cea mai mare dezamăgire pentru ea.

Tot timpul cît a vorbit s-a jucat nervos cu pliculețul de zahăr neînceput. A ridicat privirea și mi s-a uitat drept în ochi. Și am știut atunci că orice s-ar fi întâmplat, Maria nu va pleca din firmă atîta timp cît voi fi eu acolo.

A urmat o săptămînă de negocieri cu șeful. Știam că dacă îi impun ceva va face exact pe dos. Așa că l-am luat încetișor, că să ne gîndim, că pierdem una dintre cele mai bune angajate, că situația nu e așa cum o prezintă șeful de recepție care voia să fie macho în fața colegei noi… A mers. Cu condiția să treacă în celălalt hotel. Unde am ajuns și eu după încă vreo jumătate de an.

S-a întîmplat ca într-o zi să termin munca mai repede și să intru la vestiar odată cu Maria. Zîmbea cu ochii și cu părul: ”Facem duș? Ca elevele de la pension, împreună.” Am rîs și eu, amintindu-mi de dușurile de la căminul din facultate. Și-a dat jos uniforma, apoi sutienul. Era pentru prima dată cînd vedeam atît de aproape ce înseamnă un sîn extirpat. Cicatricea se întindea de pe piept, în dreptul inimii, pînă sub braț. Alta pe mîna stîngă. Două pe abdomen. Rămăsesem, ridicolă, uitîdu-mă la ea, cu nasturii de la bluza mea pe jumătate descheiați. Sutienul ei, cu o cupă umplută cu silicon, căzuse de pe scaun și m-am aplecat să îl ridic. Ea continua să zîmbească, toată lumină: ”nu te uita dacă ți-e frică sau scîrbă!” Aveam mîinile înghețate. Am luat-o în brațe și am strîns-o la piept fără să gîndesc prea mult, instinctiv. ”Flor… Nu fi sensibilă! Nu boala doare. Doare să știi că vor rămîne singuri copiii, doare cînd te gîndești că vor spune mama unei poze. Cu asta lupți. Nu cu boala. Și învingi. ” Mi-a făcut din ochi și a intrat sub jetul de apă.

De cîte ori m-am gîndit apoi la cuvintele acelea… Și cîtă dreptate i-am dat…

Zilele trecute Maria m-a sunat să ne vedem la o cafea și să mai vorbim. Abia azi am reușit șă ajung. Cancerul a revenit. Ea continuă să zîmbească.

– Te pot ajuta cu ceva?

– Da. Dacă mai lucrezi în asta cînd mă fac bine, te rog să găsești un loc și pentru mine. Știi că nu te fac de rîs!

– Promit că și dacă nu mai lucrez în asta, cînd te faci bine, îți găsesc de muncă oriunde vrei tu!

În părul Mariei se juca soarele cu vîntul. Și în zîmbetul ei, viața.

Mi-e frig…