Natalia

Pe Natalia am cunoscut-o acum mai bine de cinci ani, când căuta de muncă. Era disperată, avea deja 52 de ani, lucrase doar în curățenie și altceva nu știa să facă. Cv-ul nu o ajuta, nu din cauza experienței, ci din cauza vârstei, cu toate că mai târziu aveam să-mi dau seama că era mult mai bună și mai rapidă decât multe alte cameriste de 25-30 de ani.
O femeie blondă, slabă, înaltă, cu părul scurt și niște ochi de un albastru ca cerul senin. Părea mai bătrână decât era, poate din cauza faptului că era foarte slabă, poate din cauză că nu se îngrijea mai deloc. Deși se îmbrăca destul de bine, aspectul ei general era cel al unei femei peste care greutățile veniseră grămadă și suferința i se citea până și în zâmbetul pe care uneori, foarte rar, îl schița.
Când am ajuns și eu într-un moment disperat și căutam cameriste cu experiență și nu aveam de unde scoate, mi-am amintit de ea și am sunat-o. Nu lucra, i se terminase și ajutorul de șomaj, a fost fericită și a acceptat. O singură problemă avea: nu putea ajunge la 7 la muncă, așa că i-am spus să nu-și facă probleme că o iau eu cu mașina, că ne era în drum.
Cu timpul, mi-am dat seama că are probleme destul de mari acasă, din cauza soțului, foarte agresiv și alcoolic. Depresia ei era deja foarte veche și învățase să trăiască cu ea. ”De ce nu-l lași? Copiii vă sunt mari, nici măcar nu sunt aici.” ”Nu pot. Mi-e milă, moare dacă eu plec. Nu pentru că mă iubește, ci fiindcă ar bea fără să mănânce până ar cădea mort și acolo l-ar găsi vecinii.” ”Cu tine cum se poartă?” ”Dacă nu e beat, nu-i problemă. Dar când bea, oricât de puțin, e rău. Mă insultă, uneori, dacă are putere, mă și lovește. Dar n-a fost așa. Când lucra era alt om. Am avut viață mai bună ca altele cu el.” ”Ce înseamnă mai bună ca altele?” ”Nu mă bătea decât rar. Și atunci cu motiv, că și eu eram rea și îi făceam scandal pentru orice prostie.” ”Nimic nu i-a dat vreodată dreptul să te lovească… Nimic.” ”Ei, alea-s povești. Care femeie nu a luat două palme de la bărbat?”

Într-o dimineață, pe la 5, m-a sunat plângând că nu poate veni la muncă. Trebuia să plece urgent în Rusia. Și mă ruga pe toți sfinții să fac cumva să-i păstrez postul că se întoarce cât de repede poate și îmi promite că mă sună de acolo să-mi spună exact data la care vine înapoi. Nu am mai intrebat atunci ce s-a întâmplat, abia putea vorbi.
S-a întors după două săptămâni. Era ca un schelet pe care cineva aruncase o rochie neagră strâmbă. Cu ochii duși în orbite, mâinile îi tremurau, privirea îi era rătăcită și nu se mai putea concentra nici măcar să lege două fraze coerente în spaniolă. M-am speriat. Și eu, și cei din jurul meu. ”Ești sigură că poți munci în halul ăsta? n-ar fi mai bine să te odihnești? Te mai las câteva zile să-ți revii.” ”Flor. N-o să-mi mai revin niciodată.”
Și a urmat povestea care și acum îmi ridică părul pe ceafă:
”În noaptea aceea când te-am sunat, m-a sunat fiica mea. Sora mea și nepoata ei erau moarte. Nepoata mea, fiica soră-mii, era internată în spital, între viață și moarte. Fata asta era căsătorită cu un ofițer. Nu se înțelegeau deloc bine, o bătea, nu o lăsa să lucreze nici să aibă contact cu oamenii, au stat împreună vreo 6 ani și aveau o fetiță de 4. Credea că o să se schimbe, că pe fetiță nu o lovea. În ultimul timp, lucrurile erau din ce în ce mai rele. Așa că nepoata mea a hotărât să divorțeze. A luat fetița și au plecat la sora mea după o bătaie groaznică. La vreo câteva zile după, a venit el, cu o armă. Și le-a împușcat pe toate, de la cea mai mică, la sora mea. Apoi s-a sinucis, tot acolo, în casă. Nu știi ce am văzut și ce am trăit. A murit și nepoata mea, la două zile după, nu au putut să facă nimic pentru ea. Și dacă ar fi putut, mai bine că e așa. Nici să plâng nu pot, Flor. E ca o piatră în mine care se învârtește și îmi macină parcă inima și plămânii și mi se oprește câteodată respirația. Și când se oprește, se oprește și creierul și atunci e bine, pentru o clipă. Apoi începe iar… și iar…”
Mă uitam la ea. O mână de oase cu o rochie neagră sub care suferința își făcuse casă. O fracțiune de secundă am încercat să-mi imaginez ce aș fi simțit dacă asta s-ar fi întâmplat surorii mele sau fiicei mele. Numai gândul m-a cutremurat și m-a făcut să-mi stea inima în loc.
Cum punem punct ororilor ăstora? Cum facem ca nicio Natalie și nicio Femeie sau fată sau copil să mai cadă victime descreieraților?
Mă gândeam zilele trecute că ne-am obișnuit să spunem că cei care fac asta sunt bolnavi. Că sunt deviații comportamentale sau afecțiuni psihice. Însă mulți dintre ei fac ceea ce fac perfect conștienți, în deplinătatea facultaților mintale. E, pe de o parte, si rezultatul bolii, însă mare parte e rezultatul educației, atât în familie, cât și în societate. Și al nepăsării, al neimplicării, al trecerii cu ochii închiși pe lângă cazurile de violență de lângă noi.
Boala invocată la orice pas e doar o încercare firavă de a ne salva, în propriii ochi, umanitatea. Voi reușiți? Eu, una, nu.

Reclame

Pământ de flori

Am lucrat, aici, vreo lună, la o pepinieră. Erau niște sere enorme ale unui domn din Cullera care exporta flori si brazi în toată lumea. Avea nevoie de mâini de femeie, mici, pentru a pune etichete plantelor, unele foarte mici si fragile. Cu arbuștii era mai simplu. Plătea bine și am învățat multe atunci de la el, care supraveghea cu ochi atent tot ce făceam.
Azi mi-am amintit de Enrique și de pământul de flori. Unul negru, care mirosea ciudat, amestecat cu pietre și cu căcat de om. Spunea că e mai bun decât balega fiindcă nu are aciditatea atât de ridicată. Pământul ăla trecea din remorcă pe sol, apoi în ghivece de diferite mărimi. Se uda și se puneau uneori semințe, alteori răsaduri de plante. Unora li se părea scârbos. Pe mine mă fascina cum din mizerie și din pământ reavăn de pădure se hrăneau si creșteau plante sănătoase ale căror flori îți tăiau respirația prin frumusețe.
Azi așa mă simt și eu. Pământ de flori. Și mă uit la ce crește din mine și realizez că fără pietrele ce mi s-au aruncat, fără mizeria pe care uneori am înghițit-o, fără dragostea celor ce m-au modelat, floarea mea nu ar fi crescut așa de frumoasă și de bună, așa de sănătoasă la trup si la suflet.

Indicații turistice

Vin de la aeroport cu autocarul. Paralel cu mine, un bărbat de vreo 70 de ani (cel puțin). Părul complet alb, fața brăzdată de riduri adânci, mai ales în colțurile ochilor albaștri și în jurul gurii. Mustață îngrijită, la fel de alba. O geacă neagră și o pereche de jeanși, plus niste papuci sport în picioare. Răsărea luna. Impresionant spectacol, era uriașă și roșie, fiica-mea scotea exclamații de uimire, extaziată în fața cerului.
Mai în spate, un grup de tineri până in 30 de ani, englezi, veseli, prima dată în Benidormul devenit legendă în UK, dacă nu pentru plajele si apa mării curate, cel puțin pentru alcoolul ieftin și libertatea ce depășește uneori limitele legale.
Bătrânul privește pe geam și în momentul în care, de pe autostradă, se vede Benidormul iluminat în toată strălucirea lui, zâmbește și oftează. Tinerii se ridică de pe scaune si vin mai în față, spre disperarea șoferului (pe care nu-l bagă în seamă) ce urlă să se așeze si să-si pună centurile.
– Prima dată în Benidorm, așa-i? zâmbește moșul spre ei. Orașul petrecerilor…
– Ai mai fost? E așa cum se spune?
– De 20 de ani vin în fiecare toamnă. Da… E așa cum se spune. Aici nu există noapte sau zi, e o petrecere continuă.
Tinerii se uită ironic. Unul dintre ei, cu tupeu:
– Si îți mai trebuie petrecere?
– Petrecere nu. Oameni da. Eu sunt singur. Aici viața are alt ritm. Îmi încarc bateriile pentru tot anul. (urmează o expunere a celor mai renumite baruri si cluburi din oraș, cu indicații precise si cu preturi cu tot).
Tinerii se potolesc unu câte unul si ascultă atenți. El e din ce în ce mai energic, mai viu, privirea i se luminează. Continuă să vorbească asemeni unui ghid turistic până intrăm în autogară.
Autobuzul oprește și coboară toți. Am timp să-l văd pe cel ce întrebase dacă mai are nevoie de petreceri întinzându-i moșului mâna și spunându-i: „Când voi fi bătrân vreau să fiu ca tine.”
– Ca să fii ca mine nu e nevoie decât să iubești viața. Atât.
Și-a luat valiza mică și s-a îndreptat grăbit către stația de taxi.

Jessie

Am o cunoscută englezoaică ce suferă de obezitate morbidă. Cu efecte secundare cumplite (diabet, probleme cardiovasculare, edeme etc.) Are doar 34 de ani. Și e frumoasă… Doar că mulți nu pot vedea dincolo de cele aproape 140 de kilograme. Își plimba Labradorul când am întâlnit-o. Am vorbit puțin despre noul ei loc de muncă (a terminat tanatoestetică) și la un moment-dat îmi amintesc că ieșea cu un tip. O întreb de el, spune că nu mai sunt împreună și se întristează.
– Ce s-a întâmplat?
– Ne-am dus în vacanță. Și la hotel, când am luat camera, a spus că vrea paturile separate că suntem doar prieteni. Și așa a ținut-o câteva zile, deși când eram singuri era ca întotdeauna și îmi jura că mă iubește. Îi era rușine că e cu mine, spunea că lumea judecă și nu vrea să fie ținta glumelor proaste.
– Of… Îmi pare rău. Nu știu ce să spun.
– Păi am spus eu. L-am trimis pachet acasă că eu plătisem vacanța. Dacă îi e rușine cu mine în public, să-i fie și în intimitate. Și de atunci nu l-am mai văzut. S-a dus cu tot cu „marea” lui dragoste. Știi ce silă îmi e?
– Știu… Ești bine?
– Mai bine ca niciodată. Îmi pare rău de anii irosiți lângă el. Și de faptul că am văzut târziu ceea ce trebuia să văd.
– Păi voi nu ați fost niciodată până acum undeva împreună?
– Nu. Că întotdeauna se întâmpla să fim liberi separat. Acum îmi dau seama că nu se întâmpla. Că era voluntar. A trecut. Acum aștept să-mi dea avizul pentru operație și să încep tratamentul pentru obezitate. Sper să ajung un om normal să nu-i mai fie nimănui rușine cu mine…

Am vrut să-i spun că e un om normal. Că e o ființă frumoasa și bună. Și că merită mai mult decât un bou lângă ea. Dar mi s-au oprit cuvintele în fața privirii ei triste și albastre. Am mângâiat câinele și ne-am luat rămas bun.

Copilării…

Îmi beau cafeaua, așteptând să mă întâlnesc cu cineva. Lângă mine, o masă cu cinci bărbați basarabeni plus copilul unuia dintre ei. Unul tânăr povestește că mâine dimineața pleacă la Valencia la Universitate unde va studia economia turismului. Vorbesc în română. Copilul numai în spaniolă, cu tatal. La un moment-dat încep să vorbească despre prima împărtășanie si petrecerea pe care o va face pentru băiat după.
– Păi tu ești ortodox! îi zice unul tatălui.
– Da, dar soția e spaniolă și copilul e botezat catolic, ca ea.
– Eu nu sunt român, spune copilul.
– Nici noi nu suntem români! spun deodată tatăl și încă un bărbat.
– Dar copiii la școală așa îmi spun. Ca sunt jumătate român.
– Nu ești român. Eu sunt moldovean, nu m-am născut în România. Vorbești tu românește?
– Nuuuu…
– Vezi? (către ceilalți) vorbește rusă, spaniolă și engleză. La rusă și engleză i-am pus profesor.
– Bine ai făcut. E important să vorbească multe limbi.
– Dar, tata, tu vorbești aceeași limbă cu românii, insistă copilul.
– Da, cândva Moldova a fost parte din România. De aceea știm românește. Dar nu suntem români.

Keba

Keba e dintr-un sat din Mali. E negru ca fundul ceaunului, atât de negru încât de la distanță nu-ți dai seama dacă vine sau pleacă. N-are școala. Nu știe să scrie și să citească, vorbește, în schimb, limba lui plus franceză și spaniolă.
Franceză a învățat in Mali când a lucrat în construcții, de la muncitorii ceilalți. Spaniolă în centrul de refugiați.
Uneori Keba cântă. El știe ce. Cântecul lui seamănă mai degrabă cu un vaiet. Ritmat. Povestește că au fost 11 frați. Toți băieți. Din 11, mai trăiesc 3 cu tot cu el. Si mai trăiește mama. Restul au fost uciși în 2012. Era război, spune. E normal să moară oameni.
Are și poze de la el de acasă, de când era pace. O colibă lângă alte colibe. Si mulți copii negri. Si niște găini. „E frumos la mine în sat. Noaptea așa arată, parcă e Benidorm.” „Cum Benidorm, Keba? Benidormul arată noaptea ca… un pom de Crăciun, e tot numai lumina”. „Da! Așa e și satul meu! Exact ca Benidorm când te uiți de departe! Atât de frumos! Toți aprind focul și stau și mănâncă orez cu pui și cântă până târziu în noapte. Numai că nu avem mare.”
Mă uit la el. E atât de inocent încât crede în comparația pe care o face. Acela e frumosul lui. La el se raportează restul. E ceea ce cunoaște cel mai bine și pentru el nu există altă normalitate. Restul sunt abateri de care se miră sau pe care le sancționează….

Jeni

În 1979, Jeni era studentă la Iași, la facultatea de filologie. Era dintr-un sat din Ardeal, aproape de granița cu Moldova, și îi venea mai aproape și mai comod decât Clujul. Așa că, ambițioasă, a decis că vrea să devină profesoară și a reușit să intre printre primii la Universitatea „A.I. Cuza”, la secția română-rusă.

În anul I de facultate , la ziua de naștere a unei colege de cămin, l-a cunoscut pe Zsolt. Student în anul III la medicină, vorba lui cu accent puternic maghiar a făcut-o să se uite atent la el și să-i fie drag. Era înalt, cu niște ochi adânci și pătrunzători, liniștit, vorbea „puțin și bine” și îi plăcea să viseze ziua în care avea să devină medic și să se întoarcă în Covasna, la ai lui, să le fie de folos oamenilor între care a crescut. S-au plăcut din prima clipă, însă amândurora le era teama de o relație.

Ea venea din familie de români, naționaliști, educați în spiritul unei ideologii care spunea că maghiarii sunt dușmanii românilor. Își amintea uneori, în timp ce îi strângea mâna  celui pe care îl iubea, de vocea tatălui care, în aburii alcoolului de sărbători, cânta puternic ca tunetul, să se audă până la casa lui  Pista bacsi, ”Noi suntem aici pe veci stăpâni!” Și o lua cu amețeală.  El, la fel, însă în sens invers. Știau că familiile nu ar putea accepta asta și, totuși, au început să iasă împreună. Săptămâni, luni de vis, de fericire…

În vacanțe îsi scriau la prieteni, pentru ca nimeni de acasă să nu bănuiască de legătura lor.
Până într-o zi în care Jeni a decis – după 2 ani – că e timpul să-și înfrunte familia. Profitând de o vizită a lor la ea, le-a prezentat pe cel pe care îl iubea și le-a spus adevarul. Zsolt nu a scos niciun sunet. Două palme au plecat de la tată spre obrajii ei roșii:
– Ne faci neamul de rușine, curva dracului! și în momentul următor bărbatul cât un munte s-a prăbușit la pământ. Atac de cord. Masaj cardiac, stabilizare, salvarea, spitalul.
– Vrei să ne bagi în pământ! Orice, orice, numai ungur nu, blestemată să fii! O să-l ai pe tat-tu pe conștiință o viață întreagă! Iresponsabilo!
A plâns Jeni cu lacrimi grele. Zsolt i-a spus atunci că e mai bine să fie lângă ai ei și că după aceea vor hotărî ce vor face.
– Știi că te iubesc. Timpul, distanța nu sunt piedici între noi. Știi că aștept și că am răbdare. Pentru mine ești doar tu și așa va fi întotdeauna.

N-au lasat-o să termine facultatea. Tatăl și-a revenit, dar niciodataă nu a mai privit-o la fel ca înainte. Erau doi străini care se tolerau sub același acoperiș.
– Ne-ai adus numai nenorocire și rușine! Cine o să te mai ia dupa ce ai fost cu un ungur?
– Tată, e un om, nu un ungur! Ce vină are el că s-a născut ungur sau eu ca m-am născut româncă?
– Să taci, proasto! Să taci! Mai bine nu te-ai fi născut, blestemato! Și ploaia de pumni și de palme se revărsau de fiecare dată asupra ei cu și mai multă ură. Nici nu mai plângea. Durerea fzică o făcea să uite pentru căteva ore de dorul care o sfâșia.  Se simțea singură și nu știa încotro s-o ia. Zsolt îi scria și îi spunea să plece, să fugă cu el, voia să lase facultatea și să plece departe să-și facă împreună o viață. N-a putut să-l sacrifice și să-i sacrifice visul de a deveni medic. Și i-a scris pentru ultima dată: „Mă mărit, iartă-mă. E ceea ce am decis și nu vreau să mă mai cauți și nici să-mi mai scrii, niciodată. Sunt cu alt barbat de câteva luni, ne întelegem bine și cred că e cea mai bună soluție.” indice

Nu era cu niciun barbat. Abia apoi, după nopți întregi de plâns și de urlete înabușite cu perna udă de lacrimi, s-a hotărât să găseasca un bărbat, oricare, primul care îi iese în cale și să plece cu el. Departe de ai ei și de viață. Și l-a găsit pe Mihai. Văduv tânăr, doar cu 15 ani mai mare decât ea. Om cu stare, din satul vecin. Bucuria părinților a fost mare. Scăpau de bolovanul din casă.

– Îmi venea să mă îmbrac în negru la nuntă, nu în alb. Am avut noroc că omul ăsta era bun. Atât de bun, ca un tată adevărat, am putut să-i spun adevărul și el a acceptat că nu-l voi iubi niciodată. Și nici el pe mine, fiindcă singura lui dragoste a fost moarta. Ne uneam singurătățile să fim în rând cu lumea. Tare bine ne-am înțeles! De la început și până acum 10 ani când a murit. E tatăl copilului meu, a fost cel mai bun tată și cel mai bun soț din câți mi-a fost dat să cunosc.
– Și Zsolt? (n-am putut să mă abțin)
– Zsolt e un medic bun. Așa cum și-a dorit.
Zâmbește. Și scoate din portofel o fotografie veche alb-negru.
– Uite, niciodată nu m-am despărțit de ea. E tot ce am de la el. Asta și sufletul pe care i l-am dat și nu l-am mai luat înapoi.

Se uita la cer și soarbe ultima înghițitură de cafea din cană. Apoi își aprinde o țigară din care trage cu sete. Mă uit la chipul ei, brăzdat prea devreme de riduri adânci. Prin ochelari îi văd ochii verzi, umezi și triști. Dar zâmbește…
– Când ai venit in Spania?
– Acum 17 ani, am vechime. Râde. Am venit cu Mihai. Am vrut să ne creștem copilul în altă lume, să nu crească în mentalitatea aceea care a distrus atâtea vieți.
– Știu despre ce vorbești…
– S-au mai schimbat lucrurile. Însă nu de tot. Mai e cale lungă.
– Cum ai putut să duci asta în suflet atâta timp? Cu părinții tăi care a fost relația dupà aceea?
– După ce m-am măritat părea ca au uitat tot, au redevenit cei de dinainte. Dar în mine s-a rupt ceva atunci. I-am iertat, dar… Iar zâmbește. Știi, cred că Zsolt chiar m-a iubit. Știu, de fapt, asta. Dacă nu aș fi știut nu aș fi supraviețuit. De ce trebuie să plătim atât de scump toate astea?

 

Povești amare cu cafea

Prima dată l-am cunoscut pe Miguel. Îmi era coleg, era șeful Serviciului Tehnic din hotelul în care lucram. Un bărbat frumos, fața în mod special îi era frumoasă, cu trăsături regulate, ochi mari, verzi, cu gene lungi, barbă de trei zile  și  părul cârlionțat șaten spre blond. Înalt, aproape de 1,90, cu ușoară tendință de îngrășare, destul de normală însă la vărsta lui.  Era genul de bărbat curtenitor, fără a fi obraznic, niciodată, nici măcar cu privirea nu te-ar fi  deranjat. Vorbea mult și coerent, citise ceva la viața lui, iar în meserie, după spusele directorului, era as. Făcuse numeroase cursuri de specialitate și se pricepea de la instalații frigorifice și aer condiționat, până la piscine climatizate și  saune.  O comoară pe lista de angajați ai hotelului, fiindcă făcea munca a trei oameni. Doar când se enerva nu-i stătea nimeni în cale. Însă cine nu se enervează în condiții de stres?

Stăteam de multe ori la o țigară, afară, și povestea de copiii lui, avea băiat și fată, cu multă mândrie părintească. Se vede că le plăcea școala și erau copii buni.

– Și soția ta, Miguel? am riscat într-o zi întrebarea. Privirea i s-a întunecat și vocea i-a devenit tăioasă:

– O curvă. M-a lăsat pentru altul.

N-am mai zis nimic și nici nu am mai deschis vreodată subiectul.

Când am trecut pe postul de guvernantă,  venit la mine:

– Te rog mult, ai putea să o iei și pe iubita mea să lucreze cu voi? Nu are deloc experiență, de asta nici nu am îndrăznit să cer cuiva favoarea asta. Dar are nevoie să muncească, are un băiat de crescut și e singură, imediat i se termină șomajul și nu face față cheltuielilor. N-o să-ți pară rău, e serioasă și muncitoare.

– Toate am fost începătoare, nu? Hai să încercăm. Dacă nu-i place sau nu poate, are 15 zile în care poate  renunța fără probleme.

A doua zi am cunoscut-o pe Rosa. Nu părea spaniolă, blondă,  ochi albaștri, piele albă, minionă… Toată numai zâmbet, un zâmbet sfios care făcea să își plece privirea și să roșească. Avea doar 4 ani mai puțin decât mine și atât de bine mi-a picat fata asta din primul moment, încât nu am lăsat-o cu nimeni, ci m-am dus eu cu ea să o învăț și să îi arăt diverse trucuri care să îi ușureze munca.

Era bucuroasă, muncea cu drag și făcea treabă de calitate. Dar nu asta m-a appiat de ea, ci firea ei blândă care parcă cerea să fie protejată. În câteva luni eram prietene bune. Rămânea adesea cu mine până terminam, mă ajuta, nu voia să plece și să mă lase singură. Și vorbeam de toate. Mai puțin despre relația ei cu Miguel. Eu nu întrebam, că nu-mi stă în fire să o fac, ea nu vorbea și eu îi respectam discreția.

O dată s-a întâmplat  să avem ziua liberă deodată.

– Hai să luăm un mic dejun de băgătași mâine! a zis ea râzând. Asta însemna să ne trezim târziu și să mergem la un bar să mâncăm și să stăm la povești cu cafeaua în față. Unora le dezleagă limba alcoolul, nouă ne-a dezlegat-o cafeaua.  Mi-a povestit atunci despre trecutul  ei.

– M-am măritat tânără. Aveam 18 ani, părinții mei aveau un bar pe care mi l-au dat mie și soțului meu, care era cu 5 ani mai mare. Pe vremea aia mergeau bine toate. La 20 de ani  l-am născut pe  Quique. Și atunci s-a schimbat totul. Am stat un an acasă și în timpul ăsta el a început să umble cu altele. La copil nici nu se uita, la mine nici atât. Nu-i mai convenea nimic, a început să mă bată… La început o palmă, două. Apoi își cerea iertare și se întorcea. Am dus-o așa 4 ani.  Devenise un monstru,  nu îl mai recunoșteam.  Când a dat prima palmă copilului, mi-am făcut bagajele și am plecat. Prima dată la mama, apoi în chirie.  A turbat. Mă căuta înarmat să mă omoare.  După un timp s-a potolit. Cel puțin aparent. A fost foarte dificil divorțul, dar cred că îi datorez faptul că a semnat femeii cu care e acum.

– Asta cu cât timp în urmă s-a întâmplat?

– Acum 5 ani.  Tare greu a fost si cu afacerea. A trebuit să vindem și să împărțim, casa mi-a rămas mie, dar era ipotecată și cu banii de pe bar am plătit banca. Însă nu asta e cel mai grav. Ci faptul că avem custodie comună. Nu am înțeles niciodată de ce a cerut-o, nu-i pasă deloc de copil. Acum nici nu îl mai ia când îi vine rândul, probabil a făcut-o ca să sufăr eu. Știi cum tratează copilul? Știi că el are o fetiță cu femeia cu care e și când mergea fiul meu la el îi făcea patul pe jos în balcon și îl închidea acolo să doarmă cu pisica? Și îi spunea că e prost ca mine și că e mândru de cea mică. Venea copilul plângând și în depresie câte o săptămână, nu voia să mai meargă, dar avea ordinul judecătoresc și nu mă puteam împotrivi. Trăiam fiecare sfârșit de săptămână când era la el cu pastile de inima…

– Acum ești bine, Rosa?

Ochii îi jucau în lacrimi pe care nu voia să le lase să cadă.

– Sunt bine, Nina… Sunt bine. Probabil asta e crucea pe care trebuie să o duc. Îi văd furgoneta pe stradă și, deși are ordin de interdicție față de mine și de copil, mi-e frică. E nebun. Și mi-e frică să nu ia într-o zi o armă să termine cu noi…

– Miguel locuiește cu voi?

– Uneori…

A privit în ceașca de cafea și mi-a evitat privirea, semn că subiectul trebuia închis.

……

La petrecerea de Crăciun de la hotel Rosa și Miguel nu au venit. Mi-a spus că nu are ce să facă cu copilul că mama ei e bolnavă. Știam că sunt probleme în familie, că mama ei nu suportă copilul fiindcă e ”rău”. I-am sugerat în câteva rânduri să meargă să vorbească cu un psiholog fiindcă astfel de viață lasă traume în sufletul unui copil, dar a amânat momentul, motivând că el încă nu e pregătit să vorbească despre asta.

S-a întâmplat să stau față în față la masă cu o colegă columbiană. O femeie frumoasă, care arăta cu mult mai tânără decât cei 35 de ani pe care îi avea. La un moment-dat,  într-un context oarecare,  fata  spune:

– Ce păcat că Miguel al meu nu a putut să vină!  Băiatul lui e bolnav.  werewrw

– Care ”Miguel al tău”?

– Hahahaha! Nina! Cum care? Șeful de Serviciu Tehnic. Pe ce lume trăiești? Greu ajung veștile la tine, deja avem 5 luni de când suntem împreună.

N-am zis nimic. Ce poți să spui în asemenea situație? După jumătate de oră am plecat, îmi vâjâia capul. Nu era problemă că auzisem eu. Auziseră toți. Și bârfa a început să circule până a ajuns la Rosa.

– Nina, tu știi ceva și nu mi-ai spus. Am crezut că suntem prietene, mi-a spus într-o zi cu atâta tristețe în glas încât am crezut că se desface pământul să mă înghită.

– Rosa, știu bârfele care circulă. Cum să vin la tine să îți spun așa ceva? Cu Miguel ai vorbit?

– Da. Spune că sunt bârfe și atât.

– Atunci sunt bârfe și atât.

– Crezi că se poate minți o femeie în chestiile astea? Eu STIU dinainte să circule bârfa, Nina. Dar sunteți ipocriți și nu vreți să vorbiți direct.

A plecat plângând. Și a venit el. Nervos.

– Ce ai vorbit cu Rosa?

– Ești un mizerabil. Ce puteam să vorbesc cu Rosa?

– Să nu te pună dracul să spui ceva!

– Pe mine nu mă ameninți, hijo de puta! Clar? Pe mine nu.

Strângea din pumn și din maxilare.  Dar s-a controlat și nu a mai zis nimic. Aceea a fost ultima conversație cu el. Ce a vorbit cu Rosa, nu știu. Cert e că ea a plecat la final de contract, după doar 3 săptămâni de la toate astea, motivând că trebuie să aibă grijă de copil. Am continuat să vorbim aproape zilnic încă vreun an, fără să aducem vreodată în discutție ceea ce se întâmplase în iarnă.

Făceam cumpărăturile de Crăciun în 2014 când ne-am întâlnit ultima dată, în centrul comercial. I s-a luminat fața. Ne-am strâns în brațe un moment lung, apoi s-a bucurat să o vadă pe fiică-mea. Am ieșit afară să fumăm o țigară și să schimbăm câteva vorbe, însă după vreo 10 minute a apărut Miguel. A zâmbit forțat, la fel de forțat ca și cele două pupături pe obraz pe care mi le-a dat. Și-au luat rămas bun repede și au plecat. Când am ajuns acasă am primit un mesaj lung pe Whatsapp: ”Iartă-mă că am plecat așa. Știu că a fost nepoliticos, însă Miguel nu-mi dă voie să am prietene românce.” Și încă niște explicații stupide pentru o eventuală întrerupere a comunicării între noi, ca să nu aibă probleme cu el. Atât de tare m-a durut mesajul acela! Nu pentru ceea ce conținea, ci pentru faptul că știam deja ce se ascunde dincolo de el. Și eram cu mâinile legate, nu puteam să fac nimic.

…………..

Azi trebuia să fiu liberă. Dar au uitat ieri să mă anunțe de schimbare, așa că am lucrat. V-am spus că nu cred în coincidențe? Cred că da. La 8:30 sunt anunțată de la recepție că mă caută cineva. Urc. Rosa. Nu puteam să cred că e acolo, după un an și jumătate în care nu ne-am spus un cuvânt. Mi se amestecau sentimentele, însă singurul impuls a fost să o îmbrățișez.

– Nina… Nu ești supărată pe mine? Nu mă urăști?

– Ești proastă? Cum să te urăsc? Hai cu mine de aici că ne văd clienții lacrimile și nu e profesional.  (și salut cu un rânjet și un Good morning! aproape vesel un client rătacit care căuta ieșirea la piscină).

– Nina, vin de la Guardia Civil. L-am denunțat pe Miguel pentru ”malos tratos”. Plângea.

– Doar acum, Rosa?

– Știai????

– Era greu de imaginat?

– Ay, Nina, nu știi ce viață am dus eu cu nebunul ăsta…

– Mă bucur că ai făcut pasul ăsta. Mă bucur tare, Rosa, nu meriți așa ceva, nicio femeie nu merită și cu atât mai puțin tu! Dacă ai chef să povestești, știi că pentru tine am timp oricând.

– Te aștept când ieși? Mergem la o cafea, ca în vremurile bune?

……

Cum poate un om să-ți spună că te iubește și să îți insulte copilul, Nina? Cum poate să îl compare cu ai lui, când știe prin ce a trecut al meu? Cum îl face prost și handicapat în fața copiilor lui și îi îndeamnă să își bată joc de el? Cum și-a putut permite asta? Nu faci așa ceva nici unui străin! Și cât am răbdat, cât am sperat că lucrurile vor merge bine… Îmi spunea că le dă bani copiilor, că au nevoie de una și de alta, și eu îl credeam și împărțeam cu el salariul. De fapt, atunci locuia cu mine, cât aveam bani.  Și salariul lui, de două ori mai mare, se ducea pe femei și pe jocuri de noroc. Știi cum am aflat? M-a sunat fosta nevastă să îmi spună că nu a plătit copiilor pensia alimentară de un an și că îl dă în judecată.

Dar nu banii, Nina. Nu banii. Eu. Eu ce am fost pentru el? Se bătea cu pumnul în piept că mă iubește. Îmi spunea că nu am nevoie de nimeni în afară de el, mi-a îndepărtat toate prietenele, până și familia. Nu aveam voie să vorbesc nici cu mama decât în prezența lui. Nu puteam să ies din casă decât cu el. Cică mă păzea de celălalt nebun. Și dacă spuneam ceva se enerva și mă amenința că mă omoară, mai ales când am pus problema despărțirii. La fel a făcut și cu prima. Pe ea a și bătut-o, eu de curând am aflat. A facut și închisoare pentru asta.

Cu ce am greșit, Nina? Două relații am avut în toată viața asta de rahat. Două. Cu doi nebuni. Oare sunt atât de rea încât nu merit să mă iubească nimeni? Sunt atât de urâtă? Sunt atât de proastă? Cu ce a greșit copilul meu pe care l-a cucerit la început cu drăgălășenii și atenții și care vedea în el tatăl care deja îl dezamăgise? Ce fel de om ești să faci asta unui copil? Quique a ajuns să mă urască. Mi-a spus că suferă din cauza mea și că nu trebuia să îl nasc. Știi cum m-a durut asta? De asta l-am denunțat. Nu a dat în noi, nu ne-a lovit. Dar teroarea cu care am trăit în ultimele luni, insultele, amenințările… Eu ca eu. Dar copilul… Mă simt atât de vinovată! Atât de vinovată…

 

Titi

Titi era om muncitor. Rupea muncind. Avea ambiția de a câștiga mai bine decât ceilalți și nu se lăsa niciodată până nu era așa cum voia el. Când făceam calculul la sfârșitul zilei, fața i se lumina într-un zâmbet larg de satisfacție, în timp ce cu mâneca de la pulover își stergea de pe frunte transpirația. Punea sticla de apă de 2 litri la gură și nu se oprea până nu o termina: ”al dracului, nici apă n-am băut azi!”

De aceeași vârstă cu mine, cu început de chelie, tot timpul vesel și pus pe glume. Și, pe lângă asta, moldovean de-al meu cu care, când aveam chef și ziua era bună, vorbeam în dialect, spre deliciul celorlalți, amestecătură de ardeleni și bănățeni, care încercau să ”traducă” ce spunem. Era isteț Titi. Îi mergea mintea repede, făcea calcule complicate fără pix și hârtie și de multe ori mă ajuta când aveam de făcut pontajul. Știam că nu greșesc dacă aruncă și el o privire. Venise în echipă cu cel care avea să-mi devină bun prieten în scurt timp. Ei erau prieteni demult, lucraseră împreună ani pe timpul în care construcțiile erau o sursă bună de venit. Construiau piscine. Și câștigau mii de euro pe lună.

”Nu e Titi ceea ce pare”, îmi spunea Daniel uneori. ”Adică?” ”Știi că eu nu vorbesc. Dar o să vezi tu singură ce e de văzut și o să știi ce e de știut când va veni vremea.”

”Rivalități masculine…”, gândeam. Până într-o zi în care nu se lucra. De fapt, a fost o săptămână de ploi și vreme rea. Și mă sună Daniel:

– Ce faci?

– Citesc, ce pot să fac pe frigul ăsta?

– Hai că nu e așa frig! Urcă-te-n tren și hai la noi. Bem o cafea, stăm la povești. E week-end, așa o cunoști pe asta mică.

– Pentru aia mică, merg și la Madrid, am râs.

Și m-am urcat în tren și am plecat. Nu era departe, doar vreo jumătate de oră distanță. Ne-am întâlnit în parcul pentru copii. Tare mirată am fost să aud atâția vorbind românește. ”Uite, ăștia sunt copiii lui Titi. Și aceea e soacră-sa”, mi-a zis Daniel. Trei copilași blonzi, destul de prost îmbrăcați, străvezii, palizi, nici măcar buzele nu le aveau roz cum le au copiii. M-am înfiorat. ”Câți ani au?” ”Băiatul 6 și fata 4. Dar… arată de 4 și 2, așa-i?” N-am zis nimic. Mă gândeam că e greu să ții atâtea guri dintr-un singur salariu. ”Și soția lui?” ”O vezi imediat. Tre´ să apară și ea.”

O femeie blondă care semăna izbitor cu copiii. Nu atât la trăsături, cât ea însăși părea un copil mai mare. Ne-am prezentat, am schimbat câteva vorbe, despre vreme, despre muncă, despre școala copiilor, care învățau bine… ”Tu lucrezi?” am întrebat-o. ”Da. Trei ore pe zi, intr-un bar. Cât ia cealaltă pauză. Îmi convine că așa pot fi cu copiii.” Era tristă. O tristețe aproape bolnăvicioasă care făcea ca fața să îi rămână imobilă, inexpresivă. Nu a zâmbit deloc in jumătatea de oră cât a mai stat în parc. Și-a luat la revedere politicos și a plecat.

”Hai să bem ceva la cald.” Ne-am dus într-o cofetărie în care nu se fuma și ne-am așezat. Cea mică turuia într-una despre colegi, prieteni, școală, învățătoare și eu nu-mi puteam lua ochii de la ea.

– Care e faza cu Titi? Ceva nu e în regulă din câte văd și sunt sigură că nu mă înșel.

N-a apucat să-mi răspundă, că prin geam însuși Titi ne făcea semne de surpriză și în câteva secunde era lângă noi la masă cerând o cafea cu lapte. ”Mă inviți și pe mine, nu-i așa? N-am un chior… ” ”Stai liniștit, plătesc eu.” Înainte să plecăm, Titi îl ia mai într-o parte pe Daniel. Aveam să aflu că îi ceruse împrumut 50 de euro.

– Nu-i dau, fată! mi-a zis Daniel revoltat.

– Dacă nu ai tu, îi dau eu. Poate vrea să cumpere mâncare copiilor sau cine știe?

– Să nu te pună dracul! Mno. Hai să-ți spun povestea că tot o afli până la urmă. Titi e ludopat. Nu ajunge acasă nici un cent din ce câștigă, totul se duce la tragaperras (păcănele). E un iresponsabil și nu de ieri, de azi, ci de când îl știu. Zeci de mii de euro a pierdut așa. Tu nu ai observat că a doua zi după salariu nu vine la muncă niciodată?

– Credeam că are de rezolvat lucruri… De plătit facturi, chestii normale, și cum nu avem liber decât duminica…

– Nu! Ăsta  nu doar că bagă în rahaturile alea tot ce câștigă, dar se scufundă și în datorii din care nu mai iese. De ce crezi că sunt așa copiii ăia? Cum crezi că trăiesc din salariul ei de 400 de euro pe lună? Ce crezi că mănâncă după ce dau 250 pe chirie? Că trebuie să o plătească, altfel ajung în stradă.

Nu puteam să cred ce auzeam. Nu cunoscusem niciodată un ludopat, mi se părea că se poate întâmpla doar puștanilor de 16 /17 ani, în încercarea disperată de a câștiga bani nemunciți. Dar un tată de familie… era peste puterea mea de înțelegere atunci.

În ajunul sărbătorii de Moș Nicolae vine la mine Titi. Cu capul plecat și trist cum nu-l văzusem niciodată până atunci. ”Poți să-mi dai 100 de euro împrumut până luna viitoare?”  ”Alaltăieri am luat banii, omule.  Să nu-mi spui că nu mai ai!” ”Am avut datorii la chirie, la întreținere, am și rată la bancă… S-au dus. N-am rămas cu nimic și mi-e rușine de copii să mă duc în seara asta acasă cu mâna goală, e moș Nicolae.”  ”Am față de proastă? Sincer!” ”Nu.”  ”Atunci de ce mă minți cu atâta nerușinare? Crezi că nu știu unde se duc banii tăi?” ”Nu e adevărat! Nu mai fac asta de mult…”  ”O întrebăm și pe nevastă-ta?” A tăcut. S-a întors la muncă fără să mai spună un cuvânt.

”Dani, ce dracu facem cu tâmpitul ăsta?  Mi-e așa milă de copiii ăia… Dar de el nu. Nu pot. E un ticălos dacă face asta propriilor copii și nevestei.” ”E bolnav, fată. E boală psihică asta. Dacă n-am mai tras noi de el ani de zile… Îi luam și banii și tot degeaba. Împrumuta și tot juca și după aia îi plătea ea datoriile.” ”Mă duci să le iau ceva copiilor și le duci tu? Te rog!” ”Hai că pun și eu.  Să le luăm ceva de mâncare mai  de Doamne-ajută și niște jucării că  cine știe de când nu au văzut noi.”

N-am avut putere să merg și eu. Pe de o parte de milă, pe de altă parte pentru ca femeia aia  să nu se simtă prost în fața unei străine. El le era cunoscut.

”Știi cât a plâns sărmana nevastă-sa? Îmi venea să mă duc să-l caut să-l iau la pumni pe mârlan. Nici nu a apărut acasă până am ajuns eu, la 9… ” ”O fi tatăl copiilor, dar eu cu unul ca ăsta nu aș sta. Pentru nimic în lume nu aș sta.” ”Ai sta, dacă l-ai iubi. Și fata asta îl iubește de când lumea, au crescut împreună…”

Au trecut lunile. Titi dispărea întotdeauna două zile după salariu. Apoi revenea și muncea pe brânci, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nici măcar explicații nu-mi mai dădea. Iar eu am încetat să i le mai cer din momentul în care am aflat ce făcea.

La vreo doi ani după plecarea mea de acolo, mi-a scris Dani:

”Viorica l-a lăsat pe Titi. În vara trecută a pierdut slujba de la bar fiindcă patronul nu și-a mai permis să o plătească. Erau în datorii până în gât. Cu problemele mele,  nu puteam să-i ajut mai mult decât să le cumpăr ceva de mâncare copiilor. S-a dus, săraca, la Caritas. Și acolo a stat vreo două luni, cu copii cu tot.  Nu a găsit de muncă. I-au plătit ei biletele să se întoarcă în țară, la părinți. De Titi nu mai știu nimic. Ultima dată  era pe stradă, în Valencia, la metrou. Nu m-a recunoscut sau s-a prethfăcut că nu mă cunoaște. Poate de rușine, poate crede că aș fi putut să fac ceva mai mult, nu știu.”

Vieți distruse. De ban, de patimă, de iluzia îmbogățirii fără muncă, de  inconștiență devenită boală. Copii cu tată doar în certificatul de naștere care au aflat ce înseamnă să suferi înainte de a învăța să citească și au apreciat  mai mult o bucată de pâine decât o jucărie nouă.

O curvă…

Una dintre primele ființe pe care le-am cunoscut când am ajuns aici a fost o fată de 22 de ani care lucra într-un bar. Era din Europa de Est, ca și mine. În fiecare dimineață intram să-mi beau cafeaua înainte de a începe munca și schimbam cu ea două vorbe fiindcă la ora aia barul era aproape gol.
Avea ceva magic fata asta. Era frumoasă, însă nu frumusețe de revistă. Nu era perfectă, nu se încadra în tipare. Blondă natural, cu un păr lung și cârlionțat care tot timpul îi ieșea din coada în care încerca să-l prindă, ochii mari, de un albastru metalic, buze subțiri, ce păreau răutăcioase în încercarea forțată de a zâmbi clienților… Avea diții de un alb perfect, însă neregulați, dar asta nu-i lua nimic din farmec. De aceeași înălțime cu mine, cu niște picioare perfecte în pantalonii negri foarte strâmți care îi scoteau fesele în evidență. Tot timpul purta sutiene cu…volum, cum le zic eu, adica mult burete, complexată de sânii mici.
Când vorbea îți evita privirea. Privea lateral stânga, în jos. Și mințea. Mințea enorm. Cred că singurul adevăr pe care mi l-a spus a fost originea și asta doar fiindcă nu putea ascunde accentul. În rest, își inventase o viață. Culmea e ca nu mă deranja, de obicei ma deranjeaza, chiar dacă fac pe proasta ca să văd până unde pot merge oamenii. La ea nu mă deranja. Începusem să mă întreb de ce anume fuge. Ce o face să trăiască în altă realitate, creata cu atâtea amănunte, încât părea viață.
La un moment-dat mi-am schimbat locul de muncă. Mergeam mult mai devreme, era distanță mare, și n-am mai văzut-o. Când ajungeam eu, ea nu mai era în tură, lucra doar dimineața. Nu schimbaserăm nici numere de telefon, nimic. Pierdută.
Au trecut așa vreo 2 luni, aproape că-mi ieșise din cap, lucrurile se desfășurau cu o viteză uluitoare pe vremea aia în viața mea sau cel putin așa aveam impresia.

La muncă mergeam cu trenul. Traversam pe jos aproape tot orașul, îmi plăcea să merg alea 30 de minute în ritm alert, la 6 dimineața, când nu era nimeni pe stradă, așa mă trezeam. Și așa am întâlnit-o. Pe o bancă din parc. În ploaie, cu hainele ude, tremurând, cu vânătăi și sânge pe față, plânsă și cu o sticlă de alcool pe jumătate golită într-o pungă de hârtie. N-am recunoscut-o. Am auzit stins în spatele meu, dupa ce am trecut: „Nina…”. Eram în fugă, ca de obicei. M-am uitat la ceas (încă era întuneric, era în martie), mai aveam 10 minute până la tren. Apoi m-am uitat la ea și am simțit că îmi pică acolo sufletul, la picioarele ei. Era ca un câine speriat care cerea un pic de atenție… Și poate de iubire, dar în momentul ăla mintea mea lucra prea repede ca să stau să mă gândesc. Mi-am scos haina și am învelit-o. Era prea devreme să anunț că nu merg la muncă, așa că am luat-o de acolo și am plecat spre stația de taxi să mă întorc acasă. Ea prea beată și mie  prea frig să fac pe jos cale-ntoarsă.
A adormit în alea 10 minute de mers cu mașina cu capul pe umărul meu. Simțeam nevoia să o mângâi. Era murdară pe păr și pe față de noroi, de sânge, de lacrimi amestecate cu rimel scurs… Am trezit-o și am rugat-o să facă un efort să urce până la etajul al doilea că nu pot cu ea, nu aveam atâta forță. A reușit.
Am dus-o direct în cada cu apă caldă și am ajutat-o să se spele ca pe un copil. Nu știu nici acum de ce am acționat așa. Nu știu dacă aș mai face-o vreodată… Sau ce instinct m-a împins la asta. A plâns tot timpul, încetișor, și îmi tot repeta, din aburii alcoolului: „Nina, que buena eres conmigo….yo soy una hija de puta y no merezco a nadie…a nadie! menos a ti…” „Sssstttt…”

Am pus-o în pat, am învelit-o și a adormit tun. Pentru vreo 6 ore.
Bineînțeles că locul de muncă nu m-a așteptat. Nu există scuze sau anunțat în aceeași zi că nu mergi. Pagubă-n ciuperci! gândeam, sătulă de navetă.
S-a trezit, a venit în bucătarie și și-a aprins o țigară. Mă uitam la fața ei nemachiată, proaspătă, o copilă, așa cum n-o vazusem până atunci. „Mi-e foame…” I-am pus să mănânce. Altă țigară. Nu vorbea. Tot nu se uita în ochii mei. Atunci am explodat: „Ai de gând să-mi spui și mie ce dracu´se-ntâmplă? De ce te-am găsit acolo? În halul ăla? Ai de gând să încetezi să mă mai minți? Pentru că de când te cunosc nu faci altceva decât să minți! ”
Pentru prima dată s-a uitat în ochii mei:

”Nina, tu ai vrea să ai o prietenă curvă? Știi, curvă. Din aia care se fute pe bani. Asta sunt. Cu pește cu tot. Să-ți spun adevărul? Vrei să auzi adevărul? Vrei să știi cum e să bei și să te droghezi până uiți de tine ca să îți amorțească simțurile până acolo încât să nu mai simți greață când te ating 8-10 barbați pe seară? Când ai vrea să ieşi din corp și să fugi? Când ai vrea să nu fi învățat în viața ta să numeri mai departe de unu?  Da, Nina? Asta vrei să auzi? Asta sunt! Pentru asta am plecat la 17 ani de acasă, asta fac de 5 ani! Și nu mai pot! Nu mă mai suport pe mine, mi-e greață, mă urăsc, vreau să mor, să mă omoare, orice, numai să nu mai vină încă o dată noaptea. Și acum dă-mă afară! Hai! Ce aștepți? (devenise sarcastică și aproape isterică). Nimeni nu vrea o curvă în preajmă! Nimeni nu iubește o curvă!”
Nu i-am răspuns. Nu știam ce să-i răspund. Cunoscusem prostituate și în România, însă nu atât de aproape. Îmi erau amestecate sentimentele. Milă, teamă, oroare față de ce îmi povestise și mai ales de ceea ce știam că se ascunde în spatele poveștii. „Nu pleci!” i-am zis. Mâine plecăm amândouă. Se uita ca vițelul la poartă nouă, tâmp. „Unde?” „Habar n-am. Hai să facem bagajele.” im
Am plecat și am luat-o de la capăt. S-a adaptat greu, însa încet-încet a intrat pe drumul ei. A lucrat cu mine un timp, apoi viața ne-a separat pentru vreo 3 ani. Când am reîntâlnit-o era alta. Radia. Căsătorită și însărcinată. Fericită. Am stat de povești o noapte întreagă, după ce a născut (fiica-mea e mai mare decat băiatul ei cu jumatate de an), privindu-ne minunile și amestecându-ne lacrimile.

Și abia atunci am cunoscut-o cu adevărat.
E una dintre cele mai bune prietene pe care le am aici. Și una dintre cele mai frumoase ființe care există. Doar ca habar n-avea…