Portocalele de pe masa ta

Ora 5:30 dimineață. E întuneric încă. În ”casa de campo” de la marginea satului, 15 oameni se pregătesc să meargă la muncă. Se trezesc pe rând, ca să aiba timp să meargă la singura baie disponibilă. Se face cafea până și la micounde. E frig și umezeala intră adânc în oase. Vorbesc scurt, strictul necesar. Claxonul furgonetei care îi va duce în câmp îi anunță că trebuie să iasă și să lase totul baltă. Șoferul nu stă. E morocanos, cu privire rece și gura parcă săpată în piatra obrazului ridat înainte de vreme.
Niciunul nu vorbește spaniola decât la nivel de bază, cu verbele la infinitiv și cuvintele înșiruite cât să capete sens ceea ce vor să spună. Mormăie fiecare un „buenos dias” și doar albul ochilor se vede în lumina farurilor ce strabate până în mașina neîncălzită. Se ghemuiesc în scaune încercând să mai doarmă puțin până la hala în care se face pontajul aflată în poligonul industrial, la 60 de kilometri.
O hală enormă cu 6 birouri și culoare separate de benzi de pânză până la ele. Șase bărbați, trei spanioli și trei ruși, bine îmbrăcați, cu cafeaua fierbinte în față și cu listele echipelor. Lumină. Multă lumină, pentru a identifica fețele. Sute de oameni, peste 75% dintre ei africani. Le e mai frig decât celorlalți. Sau nu. Cert e că poartă „pasamontañas”/ cagule. Actele sunt fotocopiate alb/negru. Imposibil de distins chipurile. Doar albul ochilor. Cei de la birouri știu asta. Lucrează mai mulți, la firme diferite, pe aceleași acte. Unul este „de alta” la Seguridad Social și alți 2-3 muncesc pe actele lui. Unul asigurat, ceilalți la negru. Dacă li se întâmplă ceva ei, de fapt, nu există.
– Scoate cagula!
O scoate. Se uita fix în ochii celui de la birou, fără teama de a fi demascat.
– Cum te cheama?
– Ahmed Bakara.
– Numarul de NIE?
Bineînțeles ca îl știe. Și pe cel de SS. Și de unde vine. Și cine i-a dat cardul galben.
– Cât timp ai în Spania?
– 2 ani (n-are mai mult de 6 luni ).
– Și vorbești atât de prost spaniolă??
– Nu a vorbi că nu a avea cu cine.
Conversația se repetă. La fiecare al 10-lea. Zilnic. Cele trei echipe de spanioli vociferează. Românii și lituanienii la fel. Nu mai au răbdare, pontajul durează prea mult și statul în picioare face să îi doară spatele care va fi suprasolicitat în câmp, la căratul coșurilor de 20 de kilograme, uneori pe disțante mai mari de un kilometru, până unde poate intra tirul.
În sfârșit, se pleacă spre câmpuri. Oamenii se ghemuiesc unul într-altul în furgonete și suflă în palme să se încălzească.

E ud. Nu se poate tăia nimic până nu răsare soarele și nu se zvântă, altfel fructele se vor strica în depozit. Fac foc și stau în jurul lui, unii tăcuți, alții povestind în șoaptă în limba lor. Pe la 11 se dă undă verde. Intră în câmp alergând. În scurt timp încep să arunce hainele de pe ei și transpirația face să le sclipească fețele negre ca abanosul. Mâinile mari și repezi culeg în ritm de nnmn,mm.jpgmașini. Nu se mai aude niciun cuvânt. Doar zgomotul de foarfece și bocancii grei alergând din când în când la margine cu coșul plin, la cântar. În câteva ore se aduna 1000 de lăzi de 22 de kilograme fiecare. Tirul e încărcat și pleacă direct spre țările nordice în care cererea de citrice e enormă și prețul plătit pentru ele cel mai bun de pe piața mondială. Acum se pot odihni și mânca ce și-au adus de acasă. Alt foc. Se așază în jurul lui. Orez alb cu bucățele de pui și câteva legume. Sau o bară de pâine de 45 de cenți în care împrăștie conținutul unei cutii de sardine în ulei de 1,20 euro. Nu folosesc furculițe, manâncă direct cu mâna, făcând orezul ca o minge de rugby pe care o bagă în gură cu poftă. Mănâncă în grabă, cu ochii pe ceas, să mai poată culege până seara fiindcă sunt plătiți la normă.

Unul scoate din rucsac un covoraș. Se îndepărteaz și intră în câmp. Se descalță și se uită în jur, încercând să se orienteze spre Mecca. Toți ceilalți pleacă capetele într-o liniște asurzitoare. Rugăciunea în arabă se aude clar, ca un plâns. Lacrimi în ochii unora. E doar un moment. În următorul, deja se aud din nou foarfecele. Și bocancii care alearga printre pomi.
Până seara se umple al doilea tir. E una dintre zilele bune. Uneori nu e nevoie de al doilea. Alteori plouă și trebuie să se întoarcă acasă cu 5 euro minus (plata transportului). Acelea sunt zile triste. Azi sunt veseli.
– Câte lăzi ai facut?
– 80…
– Asta inseamna 48 de euro… E bine?
– Nu. A putea a face 100. Mâine mai repede.
Același șofer ursuz, aceeași furgonetă. Drumul spre casa rece și umedă. Boilerul de 10 l care nu are suficientă apă caldă pentru toți și căruia îi ia o oră să se încălzească. Niciunul nu se culcă fără să se spele. În timp ce așteaptă să le vinaă rândul, pregătesc orezul pentru a doua zi și stau în jurul mesei luminate de un bec chior. Unul are credit pe cartela telefonica și reușeste să vorbească cu soția și copilul din Mali. Se întoarce cu ochii roșii, scoate din portofel o fotografie din care privesc o femeie și un copil de ciocolată amară. Duce fotografia la buze și iese din nou ca sa nu-l vadă ceilaltți plângând. Nici n-ar avea cum. Și ei fac același lucru și nu au norocul lui, de a le auzi vocea celor din fotografiile mototolite și umede.
Urmează câteva ore de somn și o altă zi. Ban lângă ban, foame lângă foame pentru un singur țel: să aducă familia lângă ei. Nimic nu e prea mult sau prea greu. Adorm cu visul în ochi și cu speranța sub salteaua de pe patul cu arcurile stricate.

Reclame

Lili

În clasele I-IV învățam „simultan”. Adică două clase cu același învățător pentru că eram doar câte 9 elevi în fiecare clasă.
Când eram în clasa a II-a, cealaltă clasă era de a IV-a. Îi vedeam foarte mari pe ceilalți și nu ne amestecam nici măcar în pauze. Îmi amintesc de un băiat frumos, din ultima bancă, avea o față perfectă, cu ochi mari, negri, iar când aveau oră de istorie (noi aveam desen) rămâneam fascinată ascultându-l cum vorbește și câte povestește. Atât de fascinată încât mă surprindeam gândindu-mă la el și când nu eram la școală, parcă mai cu drag decât atunci când eram.

Colega lui de bancă, o fată cu cozi împletite, lungi, cu obrajii în permanență roșii de emoție și cu ochii mari, cu gene foarte lungi, mi se părea idealul de frumusețe și tot timpul îmi doream să fiu ca ea. Erau frumoși amândoi, cu cravata de pionier călcată perfect, străluceau.
În banca din fața lor stătea o fată înaltă, de care râdeau toți. Lili. Nu vorbea niciodată cu nimeni și dacă învățătorul o întreba ceva răspundea monosilabic. Repeta clasa a IV-a. Lipsea mult de la școală, era în permanență murdară, își uita caietele acasa (mai târziu mi-am dat seama că, de fapt, nu avea), avea uniforma pătată și panglica de pe cap aproape gri. Cravata era și ea distrusă de purtat, cu siguranță era aceeași din clasa a doua, de când devenise pionier, și în timpul orelor avea obiceiul să mestece un capăt care era ferfeniță.
Iarna, învățătorul venea la 6 la școală să facă focul în sobă ca să găsim cald la 8, când începeam orele.images (6)

Într-o zi, după două ore, Lili și-a luat ghiozdanul și, profitând de un moment de neatenție a învățătorului, într-o pauză, a plecat. Când a început ora era o liniște de mormânt. A privit locul gol și ochii lui verzi s-au întunecat. Și-a mușcat mustața, semn că era foarte nervos. ”- Scoateti toți caietele de matematică!”  Ne-am conformat și doar foșnetul foilor se auzea. Puteam să-i ascult respirația colegei de bancă. Ne-a dat multe exerciții de rezolvat. ”-Până nu mă întorc nu mișcă nimeni!” Și n-a mișcat. Am auzit clopoțelul, colegii de la celelalte clase ieșind în pauză, apoi iar liniște…
Nimeni nu a scos o vorbă. Așa ceva nu se mai întâmplase. Când ușa s-a deschis, a apărut cu Lili de guler. Fața imobilă, cu maxilarul încleștat,  ne dădea fiori. Fata era vânătă de frig și plină de zăpadă până la genunchi. Mâna grea s-a ridicat și lovitura a sunat sec pe obrazul înghețat. Până în inimă am simțit-o. O simt și acum. Lili nu spunea nimic. Cu privirea plecată, am văzut două picături căzând lângă cizmele înghețate, pe parchet. Ne uitam îngroziți. Era prima dată când nu-mi plăcea la școală.
Aș fi vrut să mă ridic și să încasez eu următoarea palmă, însă eram ca de piatră. N-a mai lovit-o. I-a scos haina și a pus-o pe sobă. Apoi a luat scaunul de la catedră, și i-a spus să se așeze la căldură. S-a așezat în genunchi în fața ei și i-a scos cizmele. Copila nu avea șosete. Picioarele îi erau învelite în niște cârpe din care au început să iasă aburi. Când i le-a dat jos au apărut două picioare vinete, cu unghii neîngrijite, aproape degerate. A luat un prosop uscat și i le-a învelit. ”-Ai mancat ceva azi?” ”-Nu…” (A răspuns șoptit).
Clopoțelul a sunat din nou. Ne-a spus să plecăm acasă. Am plâns atunci pentru prima dată în viață de mila cuiva. Cu grijă, să nu fiu nevoită să dau explicații.
A doua zi Lili avea cizme noi. Și în fiecare dimineață erau în banca ei un pachețel cu mâncare și un măr. N-a mai plecat niciodată de la școală. 

Rică

Pe Rică l-am cunoscut la ziua de naștere a unui prieten, în vara lui 2008. Un om la vreo 65 de ani, care mi-a fost prezentat drept grădinarul sărbătoritului. Nu am pus atunci multe întrebări, dat fiind faptul ca cel în cauză avea angajați mai multi (șofer, bucătar…). Nici măcar nu am remarcat mare lucru la el în timpul cinei, în afară de faptul că era foarte tăcut și că avea mâinile mari și bătătorite de muncă. Vorbea cu accent puternic moldovenesc și numai dacă i se adresa direct cineva, nu intervenea niciodată în discuție din proprie inițiativă.
După cină, ne-am dus să bem ceva într-un bar destul de ciudat, al unui italian pe care prietenul meu îl cunoștea. Celelalte fete din grup erau încântate, fiindcă în fiecare noapte era un spectacol cu muzică live și un francez care îl imita pe Elvis. Mesele mici înconjurate de fotolii comode, în jurul unui pian, cockteilurile și vederea la mare ne-au dezlegat repede nodurile din cuvinte. Rică era în fața mea si l-am surprins de câteva ori privindu-ma fix, cu o expresie tristă pe față. Am intrat în vorbă cu el ca să nu par prost educată.
– Doamnî, nu-i nevoi sî vorbiț cu mini, ieu îs om di la țarî, muncit, nu știu multi dispri aiestea, numa m-o invitat șăfu șî n-avem cum sî-l refuz…25
– Și eu sunt moldoveanca, știi?
– Încî mai ai matali accent, ni-am dat sama…
– Am accent? Nimeni nu mi-a zis până acum că aș avea accent..
– Ei, or fost politicoș…
S-a făcut târziu. Îl vedeam privind pianul, dus pe gânduri. În jur veselie, muzică… Și la un moment dat îl văd că se ridică și se așaza „pe locul lui Elvis. Și primele acorduri din Simfonia a 5-a a lui Beethoven. Nimeni nu l-a băgat în seamă. S-a ridicat brusc, și-a aprins o țigară și a iesit afară.
Ce ascunde? L-am întrebat pe prietenul meu de unde e omul ăsta, cum l-a găsit… Mi-a răspuns în doi peri că i l-a recomandat cineva și că e mulțumit de el că își vede de treabă și e bun muncitor.
Am plecat și am uitat repede toată întâmplarea, era o perioadă în care munceam foarte mult și nu aveam timp de sensibilități.
În primăvara lui 2010, prin aprilie, același prieten mă invită de paște în casa lui. Eram în a opta lună de sarcină, îmi era rău, nu puteam face nici 20 de pași fără să leșin. ”Hai la noi, o să te simți bine înconjurată de oameni faini!” Pe la 3 dimineața, după ce mă întorsesem de pe o parte pe alta de o mie de ori fără să-mi găsesc locul, am ieșit în grădină. Aerul rece îmi făcea bine. Mi-am pus căștile pe urechi si m-am întins pe un șezlong.
– De ce nu dormi, fată? Ți-e rău?
– Rică??!
– Eu!
– Și accentul? Nu erai moldovean?
– Ăla-i pentru fraieri. Tu ești fraieră? Cine recunoaște Beethoven din 5 note nu e.
– Rică? Cine ești tu?
– Ti-e rău? Să-ți aduc ceva? Vrei apă sau ceva să te învelești?
– Sunt bine. Doar că…
A luat un scaun si s-a așezat în fața mea.
– Semeni cu ea, știi?
– Cu cine?
– Cu Ana…
– Rică, cine e Ana, cine ești tu, de ce te prefaci așa în fața oamenilor?
– Nu mă prefac, ăsta sunt eu cel de acum. Dar da, semeni cu ea. Avea părul mai lung si pielea mai închisă la culoare, dar semeni…
– Cine e ea? Cine e Ana?
– Femeia care m-a iubit pe mine. Tu crezi că cineva mă poate iubi pe mine? Hahahahaha! Uită-te la mine. N-am fost mai breaz nici înainte.
– Nu înțeleg nimic. E soția ta? A fost? Iubita? Amanta? O dragoste din tinerețe?
– Niciuna. E doar Ana, femeia care m-a iubit. ..
– Pentru prima dată i-am privit fața, era brazdată de riduri care îi dădeau o expresie de suferință, dar era frumos. Cred că fusese frumos. Avea ceva din intunericul nopții în privire și încleștarea hotarâtă a maxilarului dădea senzația de forță și de hotărâre.
– Vrei să știi?
– Da. Dacă poți vorbi, fă-o.
Și a urmat o poveste. O poveste care începea cu un copil sărac. Atât de sărac încât mânca pâine cu zahar, iar când nu avea, înlocuia pâinea cu mămăligă. Ani la rând. Drag de școală și de carte.. Imposibilitatea părinților de a-l ajuta. Moartea prematură a tatălui, responsabilitatea familiei, care îi revenea ca cel mai mare dintre frați. Și muncă, la terminarea liceului. Muncă în două locuri, dormit în tren, citit până cădea pe carte.. Apoi întâlnirea cu femeia care avea să-i implinească visele: fiica unor profesori universitari, îndragostită nebunește, punându-i pe tavă tot ceea ce nici nu îndrăznise să viseze: casă, viață bună, studii de drept, carieră de succes, un copil, pozitie socială… Totul.
– Ce noroc ai avut!
– Crezi? (își mușca buza de jos, ca într-un tic nervos)
– Da! Nu? Puțini au șansa ta. Foarte puțini! Ea e Ana?
– Nu. Ea era Emilia. Omul pe care l-am respectat cel mai mult pe pamântul ăsta. Dar pe care nu l-am iubit niciodată.
– Cum nu? Atâtea lucruri, o viață împreună…
– Așa credeam și eu. Că așa trebuie să fie. Că nu poate exista mai mult de atât. Până a apărut Ana.
– Totuși, cine e Ana?
– Ana mi-a fost clienta, într-un proces. Când am întâlnit-o, acum mai bine de 20 de ani, am știut că tot ce am trăit până în clipa în care i-am întâlnit privirea a fost o minciună. Ardea. Femeia aceea ardea, la propriu, cu flacără. Nu știu ce a găsit în mine… (s-a lăsat tăcere).
– Și tu?
– Eu ce? Eu nimic. Mă iubea. Așa-i că pe tine nu te-a iubit nimeni așa, să poți întinde mâna și să atingi cu degetele dragostea?
– Rică, exagerezi. Nu există așa ceva, ai idealizat-o.
– Există. O să știi când, dacă ți se va întâmpla.
– Si tu? Ai iubit-o?
– Nu stiu.
– Cum nu stii? Da sau nu?
– Nu stiu. Nu știu să iubesc așa. N-am știut niciodată. Și n-am făcut nimic 20 de ani decât sa iau. M-am hranit din asta. Sufletul meu creștea din asta.
– Și ea?
– A murit. Acum patru ani, a murit de cancer. N-am fost nici măcar să o văd când era bolnavâ. Știam că se gândește la mine, simțeam asta tot timpul, simțeam iubirea ei peste durerea bolii. M-am dus, însă, la înmormântare. Ca hoții, pe furis. Am stat în cimitir, lângă un copac, și m-am uitat la ce rămăsese din ea, în sicriul prea mare pentru corpul ăla împuținat de boală. Când au batut ultimul cui si am auzit zgomotul pamantului căzut peste ea… N-am mai putut să mă întorc acasă. Am lăsat tot și am plecat. De atunci sunt Rică. Așa, cu hainele de pe mine am plecat. Noroc cu omul ăsta, că mi-a dat un loc unde să pun capul și cu viața de dinainte că știu să fac de toate.
– Rămăsesem mută.
– Ci-i, doamnî, nu-ț vini sî crez? Uiti, aista di amu plătești.. Sî vii o datî vremia sî mă duc șî ieu, cî tari am obosât…
Azi s-a dus Rică… A făcut accident vascular și s-a dus repede… E într-un sertar la firma de pompe funebre si prietenul meu îi prgătește incinerarea. Nu am putere să mă duc să-l văd. Privirea aceea întunecată e tot ce a rămas din el în mine. Și povestea asta dintr-o noapte în care nu aveam somn…

Nu te iubesc că nu-mi ajung cuvintele

Mi-am amintit cât de mult m-a costat – psihologic vorbind – să spun primul „te iubesc” din viața mea. Mi se parea atunci cea mai teribila chestie, cuvintele prin care dădeai totul unui om și în același timp te angajai în ceva care presupunea o implicare la un nivel ce depășea tot ceea ce ai trăit până la momentul respectiv. Nu știu de ce. Nu am fost educată în vreun sens pentru asta, nu am vorbit cu nimeni despre acest lucru. Culmea e că nici măcar o dată nu i-am spus asta celui pe care l-am iubit cu toată inocența și forța primei iubiri și care mi-a colindat visele mult timp după, făcându-mă, involuntar, să-i raportez pe toți ceilalți  pe care i-am cunoscut la el.
După aceea am învățat să asimilez alte sentimente acestor cuvinte. Târziu, pe la vreo 30+. Părinților mei, fraților, am avut curaj să le spun asta abia acum, bătrănă. Și nici acum direct. Uneori mi se părea că aș pune prea puțin, alteori că nu sunt demnă de forța cuvintelor ăstora.
Apoi am descoperit formula de salut: ”Hai, pa! Te iubesc!” Toată lumea iubește pe toată lumea. De fapt, ceea ce simțeam vizavi de aceste cuvinte era greșit. Mi s-au spus și le-am spus de atâtea ori, încât s-au banalizat până la identificarea cu altele, folosite uzual între prieteni sau cunoscuți. Și odată cu ele s-a diminuat intensitatea sentimentului care le precedea.
Ajungi într-un moment în care ai nevoie de ele așa, pure, perfecte, totale, cu sensul lor primordial și îți dai seama că nu mai există. Că dacă le spui repeți, de fapt, ceea ce celălalt aude zilnic în jur din toate părțile și că ceea ce ai vrea tu să transmiți e la fel de nesemnificativ și de fals ca un ceas cumpărat de la piață sub un nume de marcă. Și-atunci taci. Pentru că nu s-au inventat altele mai puternice și nici care să descrie starea pe care o trăiești, desfacerea sufletului în mii de lumini când îi pronunți numele, respirația tăiată când îți vorbește și e aproape, sângele care curge prin vene de zece ori mai repede când îi atingi mâinile, gândul în care și-a stabilit domiciliul permanent  sau imaginea întipărită definitiv pe retină și căreia îi mângăi cu genele fiecare rid, fiecare zâmbet sau încruntare. Sau începi să dai alt sens unora ieșite demult din uz, învechite, dar care, tocmai prin aceasta punere deoparte și conservare, încep să capete noi valențe. Și taci iar. Fiindcă nu știi ce sensuri noi pot căpăta la receptare.

Și nu, uneori nu se poate comunica prin tăceri. Nici prin demonstrații. Nici prin probe. Nici prin priviri. Nici măcar prin timp. Ăsta e cel mai al dracului dintre toate. Te lasă la mijloc de cale și își râde în față.

 

Cogito

M-am gândit la niște chestii în urma unor mesaje private pe care nu le voi reda pentru ca legea confidențialității corespondenței o respect chiar și în cazuri de contact cu oameni care încalcă limbajul civilizat.
Ok, am înțeles că preocuparea celor de afară pentru cei rămași în țară rămâne un mister și un mare semn de întrebare, dublat în imaginația exacerbată de patriotism fanatic de niște interese obscure ale căror unelte suntem. M-am săturat să dau explicații. M-am săturat să fiu întrebată cine și cu cât mă plătește. Nu sunt analist politic, nu sunt sociolog, nu sunt jurnalist, nici măcar nu mi-aș spune autor de articole fiindcă ceea ce scriu sunt doar opinii personale și atât, bazate pe experiența directă.
Cea mai bună armă rămâne, din câte vad, atacul, mai ales în lipsa argumentelor. Nu cred că vreodata am făcut o afirmație fără să o argumentez și nici nu cred că m-am batut cu pumnul în piept că dețin vreun adevăr. Am avut niște modele, am facut niște comparații de bun simț și am ajuns la niste concluzii care știu că nu au cum să mulțumească pe nimeni fiindcă niciodata adevărul dezbrăcat de fantezie nu va fi frumos. Ne-am învățat însa cu ascunsul gunoiului sub preș, chiar dacă preșul e doar pe vârful mormanului.
Îmi pare rău în acest moment că scriu pe facebook și nu în altă parte. Îmi pare rau că voi, cei care îmi sunteți prieteni, oameni pe care îi respect și la care țin citiți asta. Pentru că, de fapt, nu fac altceva decât să-mi descarc nervii din alt context și din alte locuri aici.
Nu mă acuzați iar că nu văd binele și frumosul. Îl văd. Îl admir. Îl apreciez cum apreciez orice pas cât de mic făcut într-o direcție bună. Dar m-am săturat de comportamente care nu fac altceva decât să distrugă ceea ce voi construiți cu satisfacția pe care numai a face rău o dă în fața imposibilității de a accepta sau de a face bine.
O nație a naibii de cârcotașă, de nemulțumită, care a făcut din plânsul de milă și din grija altuia un mod de viață. Ne pricepem la tot, nu numai în țară, ci și când iesim afară și după aia ne plângem de rasism, de marginalizare, de lipsă de noroc și mai ales de ”curvele” care reușesc să facă ceva și de ” șmecherii” care duc o viață bună.
Ne pricepem la tot. Suntem din naștere medici (”auzi și tâmpitul ăla, să-i dau copilului la 6 luni suc de portocală și morcov, pe mine mama m-a crescut cu tocană de cartofi și ciorbă de la 3 luni și uite cât sunt!” – și își încordează bicepsul demonstrând ca are cu ce se lăuda).
Suntem profesori (”păi ăla e tâmpit! Ce stiu ăștia de acum? Pe vremea mea…! lasă, fiule, că mă duc eu și vorbesc cu el.. Astia habar n-au de nimic! In Romania se face carte!” – dar romanul care isi permite, culmea!, isi da copilul la studii afara din tara.). Suntem mecanici auto (”bă, tăticu, eu la 16 ani desfăceam motorul mașinii și îl a(n)samblam (sic!) la loc! ”).
Suntem fotomodele nedescoperite (”pfuuu ai văzut, fa, și la aia!? Păi eu dacă mă machiază un profesionist și îmi aranjează pozele în photoshop arăt de o mie de ori mai bine ca ea! Astea trec din p…lă în p..lă până ajung pe podium! ”).
Suntem și muzicieni (”cu playback cânt mai bine ca Madonna”). Si scriitori, mai ales scriitoare (”aia?? Pfoa! Am citit cartea până la pagina 30, m-am plictisit de moarte, fată! Păi eu dacă mă pun să scriu! N-am eu timp, dar idei mai bune sigur am!”).
Ne tragem de șireturi cu poliția fiindcă acasă eram regii șoselelor și ne miră că ”idioții dracului” ne amendează sau ne ridică permisul fără să clipească fiindcă suntem pericol public la volan. Nu, nu le pasă de voi! Le pasă de posibilele victime ale comportamentului aberant la volan! Si daca in tara bagai mana in buzunarul tau si apoi in al aluia din fata ta, aici nu mai merge, ca te leaga in momentul urmator.
Și le ducem cu noi și pe afară. Facem ghetouri, ascultăm manele cu boxele pe geam și mâncăm semințe în parcurile copiilor împingând cojile sub bancă, cu piciorul. ”Iote, al dracului boșorog, ce se uită așa, ce-am făcut?”
Și când suntem taxați, ripostăm acuzând. Scuipând venin și noroi. Și împroșcându-i mai ales pe cei care vin din același loc, daca eu n-am, dacă eu nu fac, de ce să facă el? Ce, el nu e tot român? N-are tot o pereche de coaie?
V-ați gândit vreodată că venim dintr-o țară în care fiecare al cincilea copil abandonează școala, în care peste 40% din populație trăieste ca în evul mediu, fără apă curentă și cu wc-ul în fundul curții? O țară a șpăgii, a corupției, o țară pentru care cultura și oamenii ei reprezintă doar consumatori neproductivi disprețuiți și în care incultura și cocălărimea sunt ridicate la rang de artă și promovate intens? O țară din care oamenii pleacă cu un gust amar al neputinței fără măcar a se gândi la posibilitatea întoarcerii pentru a nu-și expune copiii unui asemenea mediu?
Lipim etichete peste etichete și ne vărsăm frustrarea pe alții. Și așteptăm să vină schimbarea. Munca e disprețuită încă dinainte de a purta un nume, școlile de meserii sunt vazute ca rebut social, dacă n-ai facut universitate nu exiști. Mă întreb uneori de ce trebuie să știe un chelner Teorema lui Pitagora și de ce un mecanic auto trebuie să știe ce e alegoria. De ce bucatarul a învățat despre matrici și determinanți și de ce recepționerul de la hotel are nevoie de optică și electricitate.
Schimbare. Evoluție. Cuvintele astea circulă mai repede și mai mult decât banii. Așteptăm. Și stăm acolo, în pătrățica noastră confortabilă, mai înjurăm pe câte unul ”să ne răcorim”, mai gasim niste vinovați, ne mai uităm la televizor și pe facebook. Și mai trece o zi, un an, zece…
Și ajungi la capăt, dracului. Mori! Și ai trecut prin viață ca gâsca prin apă. Liniștit, așa-i? De ce să te complici pentru tâmpiți? Și între tâmpiții ăștia sunt și copiii tăi. Care vor face același lucru, că așa au văzut la tine….
Oare mai avem vreo sansă?

Chestie de vizune

La Odorhei, spaima comisiilor de bacalaureat la română era una formata din… Meszáros și Măcelar. Prima, o doamnă foarte bine pregătită, foarte sobră, un model de cadru didactic în adevăratul sens al cuvântului, profesoară la un liceu din oraș. Celalălt (odihnească-se în pace!) unul dintre cei mai buni profesori de română cu care am avut ocazia să colaborez, atât în calitate de coleg, cât și ca om care mi-a întins necondiționat mâna atunci când aveam nevoie de ajutor pentru cercetarea în teren,  ce preda la Liceul Teoretic din Cristur.
Cert este că atunci când se întâlneau cei doi notele erau absolut obiective, nu se ținea seama dacă elevul vine de la secția maghiară sau de la cea română, evaluarea se facea ca la carte și se pica la examenul oral cu brio.
Cum la acest tip de examen putea intra oricine sa asiste, într-un an, pe seară, terminând de examinat la liceul unde eram repartizată (liceul de artă din Odorhei), mă duc să văd ce fac pruncii mei și ce note au. Tocmai se pregăteau să intre doi. Mă văd, ma pupă, tremurau: ”Doamna, intrați cu noi?!”” Bine, intru. Da’ să știți că nu intervin!”  ”Nu! Numai să vă vedem acolo!” Bun!…
Intru. Salut comisia. Domnul Măcelar îmi face semn să mă așez lângă el. Vine un copil să răspundă. Transpirat. Până în palme. Citește textul care viza înțelegerea, răspunde la întrebări, cu accent, cu greșeli, dar răspunde, semn ca îl înțelesese în mare. Subiectul al doilea:th9
– ”Ion”de Liviu Rebreanu.
Dl Măcelaru se uită la colega. Ea, peste ochelari, la elev:
– Dar pe bilet scrie nuvela istorică. Un Lapușneanu’, ceva?
– Nu place Lăpușneanu! vine răspunsul.
-De ce?
– Lăpușneanu om rău. Omoară toți boierii, face piramida de capete și după aia nevasta otrăvește la el că vrea să face călugăr.

– Bine, mă, văd că ai habar. Da’ Ion e mai bun? (Tot dl Măcelaru)
– Bun Ion, ca fute și pe Ana și pe Florica!
Doamna Meszáros se uita la portretele scriitorilor maghiari atârnate pe pereți. Eu nu știam unde să mă uit, simțeam că explodez de râs. Domnul Măcelar ia carnetul, îi dă 5 și îi zice:
– Du-te, mă, fii și tu bun ca Ion că e nevoie și de din ăștia!
Am râs de ne-am stricat pe hol vreo 10 minute, că în sală nu mai puteam sta. I-am zis: ”Domnule profesor, în seara asta mi-ați distrus un mit.”  Zice: ”Las’ că te fac eu să descoperi altele!”
Mare om și caracter. Și prea devreme dus dintre noi…

Cum iubește un copil?

Cum își iubesc copiii părinții? În cel mai pur mod cu putință aș zice. Copiii nu știu să mintă și să simuleze sentimente din simplul motiv că nu le-au experimentat și nu cunosc beneficiile sau prejudiciile unui tip de comportament sau al altuia. Copiii iubesc total, dependent, cu pasiune, e dragoste primordială, în cel mai adânc sens al acestui cuvânt atât de banalizat astăzi și atât de atribuit unor stări ce nu au nimic de a face cu iubirea.

Copiii nu știu să mintă. Noi îi învățăm, deși le cerem insistent să nu o facă. Mint de frică, de rușine, de teama de a nu dezamăgi niște așteptări, din imitarea ta care ai promis și nu te-ai ținut de cuvânt și atunci cuvântul își pierde valoarea.

Mi-am iubit și îmi iubesc părinții cu disperare. Niciodată nu le-am spus-o în cuvinte. Uneori mă gândesc că ar trebui să o fac și mă gândesc că după 40 de ani aș strica ceva în comunicarea care ne leagă la alt nivel decât cel verbal.

Aveam 4 – 5 ani când am aflat ce e moartea. Când am aflat că oamenii mor și se bagă în pământ și de acolo nu mai ies niciodată. Mă trezeam noaptea și mergeam la căpătâiul mamei și ascultam dacă respiră. Dormea cu sora mea bebeluș alături. Uneori, dacă nu auzeam bine respirația, îi ridicam o pleoapă și atunci se mișca. ”N-a murit!” Mă întorceam în partea mea de pat și îmi curgeau lacrimile acolo în întuneric gândindu-mă că dacă ea n-ar mai fi aș vrea să nu mai fiu nici eu. A fost prima mare spaimă și prima mare durere pe care am simțit-o și despre care nu am spus nimic nimănui niciodată.

Am dormit câtăva vreme cu tata. După ce îmi spunea o poveste inventată, ”cu cerbul”, ”cu cârtița” sau îmi povestea cum fura vișine de pe copac când era mic și le mânca așa, cu praf, cu tot (lucru incredibil pentru că era un maniac al igienei prin natura meseriei), ne lipeam spate în spate și adormeam visând-o pe bunica pe care nu am cunoscut-o niciodată nici măcar în fotografii și căreia se pare că îi semăn sau cerbul care fusese crescut de doi bătrâni într-o pădure. Dacă se întâmpla să mă îndepărtez și nu mai simțeam căldura aceea lipită de spatele meu, mă trezeam și mă ghemuiam acolo înapoi ca lângă o sobă. Și dimineața, încă pe întuneric, îi simțeam barba aspră când mă săruta pe frunte în somn și zâmbeam, trecând pe partea lui de pat care era mai caldă și mai bună și mai dormeam puțin cu mirosul  lui de Tar (mai știți lotiunea aceea de dat după bărbierit?) pe pernă.

Îmi era dor de ei când erau la muncă. Încercam să fiu așa cum credeam că ar trebui să fiu pentru ca ei să fie mulțumiți, să le multumesc într-un fel pentru ceea ce îmi dădeau ei, dar nu-mi ieșea întotdeauna. Când mă certau, nu eram supărată și nu plângeam (întotdeauna aceasta din urmă o făceam ferită de ochii lor fiindcă mi se părea că plânsul le-ar provoca suferință inutilă) din cauză că eram certată, ci fiindcă simțeam că i-am dezamăgit. Așa s-a întâmplat și când am renunțat să mă pregătesc pentru medicină, sau, mai târziu, om în toată firea, când am divorțat. Deși mi-au fost alături, la maturitate poate mai mult decât în copilărie.

I-am văzut și furioși, și imperfecți, m-am revoltat împotriva lor, uneori am sărit calul și am vorbit răstit sau le-am încălcat cuvântul, alteori mi-am dorit sincer să plec de lângă ei, exasperată de grija exagerată și de limitările impuse, de neîncrederea afișată adesea ostentativ și însoțită de cuvinte care mă dureau, însă după ce momentul de răzvrătire și de nervi trecea, mă simțeam vinovată pentru gândurile mele și mai ales pentru cuvintele aruncate la nervi. Și nu învățasem încă să cer iertare. Și atunci îi iubeam și mai mult, fiindcă ei știau să facă ceea ce eu nu știam sau eram prea orgolioasă pentru a pune în practică: să spun ”iartă-mă!”

Au fost multe cele pe care mi le-au iertat și au fost multe cele pe care le-am iertat. Pentru că nu există oameni perfecți. Dar niciodată, nici măcar atunci când situațiile au fost extrem de tensionate, nu am încetat să ne iubim. Și da, ei au făcut sacrificii. Și îmi asum de această dată cuvântul fiindcă au fost oamenii care și-au călcat de multe ori propria persoană și propriul suflet în picioare pentru ca noi să fim cei de azi.

Cum mi-i amintesc? Pe tata veșnic în fugă, între o urgență și alta, ajungând acasă seara, iarna înghețat și cu promoroacă pe haine, vara lucrând în grădină sau curățând cotețul porcilor cărora le fierbea mâncarea într-un ceaun imens pe o sobă în curte (da, și medicii au uneori gospodării). Pe mama venind de la muncă și robotind până după miezul nopții, uneori până dimineața, spălând afară în ger, cu mâinile umflate și roșii ale căror degete nu se mai puteau mișca după ce întindea rufele ce inghețau pe loc pe sârmele din curte, frământând pâine de casă al cărui colț îl așteptam cu nerăbdare și împletindu-mi părul dimineața, la lumina lumânării, în timp ce-mi beam ceaiul aromat și îi spuneam vreo poezie ce-o avusesem de învățat pentru școală. th (8)

Niciodată nu am crezut că vor îmbătrâni. Păreau eterni și acum, de fiecare dată când sunt lângă ei, încerc să îi văd așa cum îi știam dintotdeauna. Niciodată nu mi-am imaginat că voi privi spre ei cu milă infinită și neputință și că durerea lor și boala și bătrânețea mă vor durea așa. Niciodată nu am putut să duc până la capăt gândul că unul dintre ei va pleca înaintea celuilalt și nici că va veni o vreme când voi privi în telefon un număr la care nu va mai răspunde nimeni și voi îmbrățișa fotografii și amintiri. Și mi se face frig în suflet și în sânge.

Dacă vă mai întrebați vreodată cum iubește un copil, răspunsul e: întreg. Depinde doar de părinți să păstreze întregul ăsta.

 

Părinți diferiți

th (5)Mi se reproșează adesea, culmea, chiar de către persoane destul de apropiate, că sunt o persoană nepăsătoare și rece. Și asta în primul rând pentru faptul că nu mă interesează ce se întâmplă dincolo de ușa unei case. Sau de zidul pe care un om îl ridică pentru simplul motiv că nu vrea să-i fie invadat spațiul intim sau pentru a se proteja. De aceea, mă implic și reacționez doar dacă am certiduni sau dacă mi se cere ajutorul. Nu întreb, nu descos, nu mă privește niciun aspect al veiții altei persoane dacă acea persoană nu face vreun gest în direcția asta, dacă nu-mi cere un sfat sau doar un umăr pe care să mai lase din greul pe care îl duce. Și nu, nu fac asta din nepăsare, ci din respect. Din respect pentru intimitatea fiecăruia, pentru viața privată care începe de la ușa casei sale.

Poate din acest motiv, deși am fost crescută într-o mentalitate și societate în care homosexualitatea era condamnată și privită ca o maladie contagioasă, nu am avut niciun fel de reacție atunci când am avut contact direct cu persoane care au altă orientare sexuală decât a mea. Nu mi-au fost nici mai simpatici decât alții, nici nu i-am privit ca picați din lună, nu mi-a fost nici teamă, nu i-am judecat în niciun fel. Și, contrar ideilor cum că la noi sunt puțini, eu pe primii i-am cunoscut în țară. Și mult timp le-a luat până și-au deschis sufletul să poată recunoaște asta în fața mea. Am cunoscut inclusiv oameni căsătoriți din constrângere socială și care funcționau doar pe baza de Viagra sau alte chestii mai ieftine, care aveau și copii și ascundeau acest lucru de teama marginalizării și blamării. Și-ar fi pierdut familia, locul de muncă, prietenii și tot ceea ce se construise în jurul lor ca indivizi din punct de vedere al imaginii sociale. Ori puțini au curajul să renunțe la asta. Și atunci rămânea viața dublă sau reprimarea până acolo încât ajungea la frustrare și violență.

Aici e altfel din punctul ăsta de vedere, deși încă există atitudini asemănătoare la persoanele cu gândire mai conservatoare. Dar fiind o zonă destul de cosmopolită, pur și simplu nimeni nu are grija nimănui și poate tocmai din acest motiv nu există nici manifestări gălăgioase pentru drepturi și libertăți. Cunosc foarte mulți acum. Și femei și bărbați. Unii cu funcții deosebit de importante, alții oameni simpli. Unii căsătoriți cu partenerii lor, alții nu, dar ducând o viață absolut normală, fără teama ca orientarea sexuală ar putea constitui motiv de discriminare în vreo împrejurare.

Câteva dintre cuplurile pe care le cunosc au copii. Unii adoptați, alții biologici. Copii care cresc normal, care au tot ce le trebuie, sunt îngrijiți, sunt fericiți, fac sport, merg la cinematograf și la ore de muzică sau pictură, își sărbătoresc ziua de naștere cu colegii etc. Două femei care sunt căsătorite de peste 10 ani, olandeze, au 3 copii. Unul e al uneia dintre ele, prin fiv, ceilalți doi sunt adoptați din Africa. Mai precis din Coasta de Fildeș și Mali. Nu știu foarte multe detalii din același motiv: nu întreb. Însă văd copiii zilnic și văd grija lor pentru ei, felul în care îi educă și tot ceea ce fac. La fel cum îl văd pe băiatul vecinilor, adoptat și el, care are doi tați și care are deja prietenă cu care se plimbă seara sub pretextul de a plimba cățeii. Și se sărută când cred ei că nu-i vede nimeni. Sunt drăguți, ca orice alți copii de 14-15 ani.

Știu că există mulți împotriva acestui fenomen și adesea m-am întrebat pe ce considerente o fac. Cum își argumentează discursul? Pentru că eu prefer să văd copii fericiți în familii care îi cresc cu dragoste decât copii abandonați, pe străzi, în maternități, în centre de plasament insalubre sau în familii în care scandalurile și violența sunt parte din cotidian. Prefer să văd copii îngrijiți cu dragoste și trimiși la școală decât copii exploatați prin muncă sau sexual. Prefer să văd o familie de homosexuali care se înțeleg și se iubesc, decât femei maltratate și umilite până la dezumanizare.

Și sunt convinsă de un lucru: așa cum nici eu, nici voi și nimeni dintre cei pe care îi cunoașteți și îi cunosc nu fac sex în fața copiilor, nici acești părinți nu o fac. Responsabilitățile unui părinte normal sunt aceleași, indiferent de sex. Iar formalitățile pentru adopție sunt aceleași pentru toți. Dacă o autoritate consideră că un copil poate fi încredințat unui cuplu, indiferent ce fel de cuplu, că acesta întrunește condițiile de a educa și oferi unui copil bunăstarea de care are nevoie pentru a evolua, de ce m-aș opune eu? Și atunci? Unde este marea problemă pentru care se fac petiții? De ce trebuie să mă intereseze pe mine ce face cel de lângă dincolo de ușa propriului dormitor, dacă este un individ corect și contribuie la dezvoltarea unei societăți normale?

Gânduri amestecate de joi

Poți să-ți schimbi perechea de o mie de ori. Întotdeauna alături îți va sta aceeași persoană, dar într-o formă diferită. Și vei fi nefericit. De ce? Pentru că tu, cel care alege, nu te schimbi. Alegerea e întotdeauna rezultatul imaturității tale afective. Întotdeauna vei alege, mai mult sau mai puțin, același tip de persoană.
Principala problemă a iubirii e maturitatea. Sau, mai degrabă, lipsa ei. Dacă tu ești, niciodată nu te vor mai atrage persoanele imature afectiv, emoțional. Persoana matură oferă dragoste necondiționată, este recunoscatoare pentru acceptarea celuilalt și nu invers. Nu așteaptă nimic și nu are nevoie de mulțumiri.
Când doi adulți se iubesc se întâmplă unul dintre cele mai mari paradoxuri ale vieții, unul dintre fenomenele cele mai uimitoare: sunt împreună și, în ciuda acestui fapt, sunt singure. Dragostea îi face să fie unul singur, dar unicitatea nu distruge individualitatea, ci o completează, o face liberă. Nu se poate vorbi de a domina, de a poseda, de a urî, de a se afla în competiție când vorbim de iubire. Când iubești pe cineva îl lași liber, îi sprijini aripile, îl lași să zboare și îi acompaniezi zborul cu cea mai sincera dorință de a-l vedea fericit.
Timpul tău, primul și ultimul gând, inima ta, toate sunt în același timp în tine și în celălalt. Trăiești pentru tine pentru ca el să trăiască. Îi simți bătăile inimii și nu mai știi dacă s-au amestecat cu ale tale sau e una singură. Și fericirea celuilalt e sursa ta de fericire zilnică.

Însă acest tip de dragoste sperie. Sperie și pe cel ce o simte, și pe cel căruia îi e destinată. Cea mai terbilă frică a oamenilor, apropiată de angoasă, e cea de fericire. Oamenii fug de fericire, de împlinire totală, de momente în care se pot înălța prin ei înșiși. E o teamă dublă. Pe de o parte necunoscutul. Un fel de moarte a obișnuinței, ieșire din rutina confortabilă, sentimente care te iau în stăpânire și pe care nu le poți controla așa cum faci cu cele mici cărora le dai zilnic un nume. Iubirea rămâne necunoscut pentru mulți. Din teama de a o trăi și de a renunța la concret, chiar dacă el e adesea doar satisfăcător. Probabil, în caz contrar, ne-am apropia prea mult de zei și forța noastră ar fi imensă, pentru că sufletele care se pot conecta unul la celălalt devin de neînvins. Da, până în fața morții.

Pe de altă parte e frica de a primi asemenea sentimente, de a ne face responsabili de simtirea celuilalt. Panică. Întrebări referitoare la o posibilă vină pe care ai avea-o trezindu-le. Ori asta nu e decizia nimănui. Nimeni nu decide să te iubească. Nimeni nu alege voluntar. Tocmai în asta constă improbabilitatea ca două astfel de suflete să se întâlnească. Deși, dacă ai suficientă maturitate, știi că ceea că ceea ce ți se dă îți aparține. Și ne mulțumim cu firmituri. Pentru că e mai ușor, nu trebuie mestecate, efortul e minim și daunele la fel.

Noaptea trecută mă gândeam, așa, la mine… Starea  de rău fizic era dublată de una de rău existențial. Nici nu știu cum reușesc uneori să mă dedublez, dar o fac.  Niciodată nu mi-a plăcut să-mi vadă cineva lacrimile și nici să exhibiționez durerea. Persoanele care mă cunosc cu adevărat știu, pur și simplu. Celelalte nu-și dau seama. Momentele cele mai crunte din viață le-am trăit singură și tot singură 51m-am ridicat atunci când eram la pământ. Nu pot altfel. Mă simt vinovată dacă las pe umerii altcuiva ceva, deși eu iau și duc de obicei tot ce pot și tot ce mi se lasa. Și îmi place să o fac, îmi place senzația aceea de ușurare pe care o are cel/cea din fața mea după. Știu că își poate continua drumul în alt ritm.
Mi-am dat seama că n-am murit pe dinăuntru, că ceea ce credeam că e moarte a fost doar un somn sub efectul narcoticelor. Încă mai sunt hipersensibilă (urăsc asta, dar e realitatea). Încă mă mai dor cuvintele, până și o virgulă pusă sau nepusă, niște puncte de suspensie și o propoziție neterminată. Și nerostirea cuvintelor. Și sufocarea sentimentelor înainte de a se naște. Și lacrimile din ochii oamenilor dragi. Și durerea din sufletele care uneori mi se pun în palmă și mi-e frică să nu le fac rău sau să le strivesc sub greutatea vorbelor sau a unui gest involuntar. Fiecare gest, sentiment, cuvânt, sunet, atingere cu care intru în contact îmi intră prin ochi, prin piele, prin auz direct în sânge. Și ajunge mai repede decât oxigenul în fiecare celulă.

Am crezut într-o vreme că m-am maturizat. Și totuși. Uneori nu-mi place de mine. Și  încerc să scap.

Barni

Căzuse pe marginea drumului și nu se putea ridica. Ochii roșii, înconjurați de cearcăne vineții enorme, părul vâlvoi, încâlcit, blond, o geacă din piele neagră ruptă la umeri și jeanșii plini de noroi, cu o pată mare în față, semn că urinase de curând. Înjura în cel mai vulgar mod posibil. Am trecut în grabă, aproape alergând, încercând să nu-l privesc, de teama unui atac verbal direct.
Îl văzusem și în alte ocazii, la fel de beat, la fel de agresiv, la fel de pornit împotriva oricui ar fi îndrăznit să-i adreseze vreun cuvânt sau să-i întindă o mână.
O singură dată l-am văzut treaz și nu l-am recunoscut în bărbatul aproape elegant, cu trăsături frumoase, cu hainele îngrijite și părul sclipind în soare. Ochii, de un albastru aproape nefiresc, deveniseră blânzi, sfioși. Gesturile îi erau stângace, ca și cum nu ar fi fost deprins cu ele. Vorbea calm, timid, un limbaj mult peste medie care demonstra studiu și lectură. Accentul maghiar dădea un farmec aparte corectitudinii limbii române pe care o vorbea.
Îi cunoșteam bine tatăl. Fost profesor, un om dur, devenit legendă pentru exigența, dar mai ales pentru bătăile aplicate elevilor si teama pe care le-o insufla prin anii ’60-’80.
Povestea am aflat-o mai târziu. Era presărată cu violența extremă, atât verbală, cât și fizică. Copil bătut. Și acasă, dar mai ales la școală, în fața colegilor, pentru a servi drept „model”, de către tată, care voia „să scoată om” din el.

Ești rușinea familiei! Nu ești bun de nimic! Sora ta învață și îmi face cinste, tu ești un tâmpit pe care o să regret toată viața că l-am făcut! Ploaie de pumni și de lovituri de curea. Nici măcar nu mai simtea durerea. Creierul, prin exercițiu repetat, îi ieșea din trup și cânta vreo melodie rock de la grupurile ale căror discuri stăteau ordonate frumos pe masa de lângă geam. ”O să obosească și o să plece.” Și obosea și pleca. Nu înainte de a-i arunca din nou: Inutilule! Pune mâna și învață că te omor dacă mai vii cu note mici! 

Elevul bun, cu dragoste de cărți și de muzică, găsise la 18 ani refugiul în alcool. Își crease o lume suspendată în afara timpului, într-o cameră insalubră, cu mobilă veche, între cărți și discuri cu muzica rock a anilor ’70-’80, între sticle goale de băutură ieftină și haine din aceeași epocă de care se atașase inexplicabil.
O tentativa de căsnicie eșuată, un copil căruia îi era rușine cu tatăl lui și a ales departarea în locul stigmatizarii sociale. Alte tentative, de studiu, eșuate și ele. ”Nu sunt bun de nimic.” – gândul din puținele momente de luciditate în care dor nebun îl apuca de copil. Apoi, alcoolul îl făcea ”bărbat”. Numai așa avea curaj să-și urle durerea în fața tatălui devenit neputincios și bătrân, care continua să-l vadă ca pe un paria, să regrete că l-a avut și că nu l-a bătut cât trebuie ca să scoată om din el.

Au rămas doar alcoolul și rarele momente de revenire în real. Din ce în ce mai rare și doar pentru câteva ore.

Moartea bătrânului nuimages (5) a fost motiv de bucurie, dar nici de tristețe. S-a uitat la trupul împuținat din sicriu, apoi a ieșit afară să fumeze. Mama îl rugase ca măcar la înmormântare să nu bea. Mama l-a iubit întotdeauna. Nu l-a apărat de tată, dar nici nu l-a bătut. Mama era bună. ”Oare ce ar trebui să simt acum? Ar trebui să plâng? Am văzut că fiii își plâng părinții morți. Eu n-am mai plâns de când aveam 10 ani. Cum să plâng acum? Nu mă doare. Atunci mă durea, de aia plângeam. Oare durează mult? Simt nevoia să beau ceva. Mâinile îmi tremură și dacă mă mai uit o dată la ăl bătrân… ”. Nu s-a mai uitat. Înmormântările la reformați sunt scurte.

Din contactul cu realitatea îsi lua doza nouă de durere, marginalizare și inutilitate. Urmau violența, revolta impotriva tatălui mort, a lumii în care nu-și găsea locul și a lui însuși. După care luni întregi de evadare, de fugă, de ieșire din sine. Murea încet. Sau poate că doar îsi prelungea momentul morții transformându-l în ani.