Povești amare cu cafea

Prima dată l-am cunoscut pe Miguel. Îmi era coleg, era șeful Serviciului Tehnic din hotelul în care lucram. Un bărbat frumos, fața în mod special îi era frumoasă, cu trăsături regulate, ochi mari, verzi, cu gene lungi, barbă de trei zile  și  părul cârlionțat șaten spre blond. Înalt, aproape de 1,90, cu ușoară tendință de îngrășare, destul de normală însă la vărsta lui.  Era genul de bărbat curtenitor, fără a fi obraznic, niciodată, nici măcar cu privirea nu te-ar fi  deranjat. Vorbea mult și coerent, citise ceva la viața lui, iar în meserie, după spusele directorului, era as. Făcuse numeroase cursuri de specialitate și se pricepea de la instalații frigorifice și aer condiționat, până la piscine climatizate și  saune.  O comoară pe lista de angajați ai hotelului, fiindcă făcea munca a trei oameni. Doar când se enerva nu-i stătea nimeni în cale. Însă cine nu se enervează în condiții de stres?

Stăteam de multe ori la o țigară, afară, și povestea de copiii lui, avea băiat și fată, cu multă mândrie părintească. Se vede că le plăcea școala și erau copii buni.

– Și soția ta, Miguel? am riscat într-o zi întrebarea. Privirea i s-a întunecat și vocea i-a devenit tăioasă:

– O curvă. M-a lăsat pentru altul.

N-am mai zis nimic și nici nu am mai deschis vreodată subiectul.

Când am trecut pe postul de guvernantă,  venit la mine:

– Te rog mult, ai putea să o iei și pe iubita mea să lucreze cu voi? Nu are deloc experiență, de asta nici nu am îndrăznit să cer cuiva favoarea asta. Dar are nevoie să muncească, are un băiat de crescut și e singură, imediat i se termină șomajul și nu face față cheltuielilor. N-o să-ți pară rău, e serioasă și muncitoare.

– Toate am fost începătoare, nu? Hai să încercăm. Dacă nu-i place sau nu poate, are 15 zile în care poate  renunța fără probleme.

A doua zi am cunoscut-o pe Rosa. Nu părea spaniolă, blondă,  ochi albaștri, piele albă, minionă… Toată numai zâmbet, un zâmbet sfios care făcea să își plece privirea și să roșească. Avea doar 4 ani mai puțin decât mine și atât de bine mi-a picat fata asta din primul moment, încât nu am lăsat-o cu nimeni, ci m-am dus eu cu ea să o învăț și să îi arăt diverse trucuri care să îi ușureze munca.

Era bucuroasă, muncea cu drag și făcea treabă de calitate. Dar nu asta m-a appiat de ea, ci firea ei blândă care parcă cerea să fie protejată. În câteva luni eram prietene bune. Rămânea adesea cu mine până terminam, mă ajuta, nu voia să plece și să mă lase singură. Și vorbeam de toate. Mai puțin despre relația ei cu Miguel. Eu nu întrebam, că nu-mi stă în fire să o fac, ea nu vorbea și eu îi respectam discreția.

O dată s-a întâmplat  să avem ziua liberă deodată.

– Hai să luăm un mic dejun de băgătași mâine! a zis ea râzând. Asta însemna să ne trezim târziu și să mergem la un bar să mâncăm și să stăm la povești cu cafeaua în față. Unora le dezleagă limba alcoolul, nouă ne-a dezlegat-o cafeaua.  Mi-a povestit atunci despre trecutul  ei.

– M-am măritat tânără. Aveam 18 ani, părinții mei aveau un bar pe care mi l-au dat mie și soțului meu, care era cu 5 ani mai mare. Pe vremea aia mergeau bine toate. La 20 de ani  l-am născut pe  Quique. Și atunci s-a schimbat totul. Am stat un an acasă și în timpul ăsta el a început să umble cu altele. La copil nici nu se uita, la mine nici atât. Nu-i mai convenea nimic, a început să mă bată… La început o palmă, două. Apoi își cerea iertare și se întorcea. Am dus-o așa 4 ani.  Devenise un monstru,  nu îl mai recunoșteam.  Când a dat prima palmă copilului, mi-am făcut bagajele și am plecat. Prima dată la mama, apoi în chirie.  A turbat. Mă căuta înarmat să mă omoare.  După un timp s-a potolit. Cel puțin aparent. A fost foarte dificil divorțul, dar cred că îi datorez faptul că a semnat femeii cu care e acum.

– Asta cu cât timp în urmă s-a întâmplat?

– Acum 5 ani.  Tare greu a fost si cu afacerea. A trebuit să vindem și să împărțim, casa mi-a rămas mie, dar era ipotecată și cu banii de pe bar am plătit banca. Însă nu asta e cel mai grav. Ci faptul că avem custodie comună. Nu am înțeles niciodată de ce a cerut-o, nu-i pasă deloc de copil. Acum nici nu îl mai ia când îi vine rândul, probabil a făcut-o ca să sufăr eu. Știi cum tratează copilul? Știi că el are o fetiță cu femeia cu care e și când mergea fiul meu la el îi făcea patul pe jos în balcon și îl închidea acolo să doarmă cu pisica? Și îi spunea că e prost ca mine și că e mândru de cea mică. Venea copilul plângând și în depresie câte o săptămână, nu voia să mai meargă, dar avea ordinul judecătoresc și nu mă puteam împotrivi. Trăiam fiecare sfârșit de săptămână când era la el cu pastile de inima…

– Acum ești bine, Rosa?

Ochii îi jucau în lacrimi pe care nu voia să le lase să cadă.

– Sunt bine, Nina… Sunt bine. Probabil asta e crucea pe care trebuie să o duc. Îi văd furgoneta pe stradă și, deși are ordin de interdicție față de mine și de copil, mi-e frică. E nebun. Și mi-e frică să nu ia într-o zi o armă să termine cu noi…

– Miguel locuiește cu voi?

– Uneori…

A privit în ceașca de cafea și mi-a evitat privirea, semn că subiectul trebuia închis.

……

La petrecerea de Crăciun de la hotel Rosa și Miguel nu au venit. Mi-a spus că nu are ce să facă cu copilul că mama ei e bolnavă. Știam că sunt probleme în familie, că mama ei nu suportă copilul fiindcă e ”rău”. I-am sugerat în câteva rânduri să meargă să vorbească cu un psiholog fiindcă astfel de viață lasă traume în sufletul unui copil, dar a amânat momentul, motivând că el încă nu e pregătit să vorbească despre asta.

S-a întâmplat să stau față în față la masă cu o colegă columbiană. O femeie frumoasă, care arăta cu mult mai tânără decât cei 35 de ani pe care îi avea. La un moment-dat,  într-un context oarecare,  fata  spune:

– Ce păcat că Miguel al meu nu a putut să vină!  Băiatul lui e bolnav.  werewrw

– Care ”Miguel al tău”?

– Hahahaha! Nina! Cum care? Șeful de Serviciu Tehnic. Pe ce lume trăiești? Greu ajung veștile la tine, deja avem 5 luni de când suntem împreună.

N-am zis nimic. Ce poți să spui în asemenea situație? După jumătate de oră am plecat, îmi vâjâia capul. Nu era problemă că auzisem eu. Auziseră toți. Și bârfa a început să circule până a ajuns la Rosa.

– Nina, tu știi ceva și nu mi-ai spus. Am crezut că suntem prietene, mi-a spus într-o zi cu atâta tristețe în glas încât am crezut că se desface pământul să mă înghită.

– Rosa, știu bârfele care circulă. Cum să vin la tine să îți spun așa ceva? Cu Miguel ai vorbit?

– Da. Spune că sunt bârfe și atât.

– Atunci sunt bârfe și atât.

– Crezi că se poate minți o femeie în chestiile astea? Eu STIU dinainte să circule bârfa, Nina. Dar sunteți ipocriți și nu vreți să vorbiți direct.

A plecat plângând. Și a venit el. Nervos.

– Ce ai vorbit cu Rosa?

– Ești un mizerabil. Ce puteam să vorbesc cu Rosa?

– Să nu te pună dracul să spui ceva!

– Pe mine nu mă ameninți, hijo de puta! Clar? Pe mine nu.

Strângea din pumn și din maxilare.  Dar s-a controlat și nu a mai zis nimic. Aceea a fost ultima conversație cu el. Ce a vorbit cu Rosa, nu știu. Cert e că ea a plecat la final de contract, după doar 3 săptămâni de la toate astea, motivând că trebuie să aibă grijă de copil. Am continuat să vorbim aproape zilnic încă vreun an, fără să aducem vreodată în discutție ceea ce se întâmplase în iarnă.

Făceam cumpărăturile de Crăciun în 2014 când ne-am întâlnit ultima dată, în centrul comercial. I s-a luminat fața. Ne-am strâns în brațe un moment lung, apoi s-a bucurat să o vadă pe fiică-mea. Am ieșit afară să fumăm o țigară și să schimbăm câteva vorbe, însă după vreo 10 minute a apărut Miguel. A zâmbit forțat, la fel de forțat ca și cele două pupături pe obraz pe care mi le-a dat. Și-au luat rămas bun repede și au plecat. Când am ajuns acasă am primit un mesaj lung pe Whatsapp: ”Iartă-mă că am plecat așa. Știu că a fost nepoliticos, însă Miguel nu-mi dă voie să am prietene românce.” Și încă niște explicații stupide pentru o eventuală întrerupere a comunicării între noi, ca să nu aibă probleme cu el. Atât de tare m-a durut mesajul acela! Nu pentru ceea ce conținea, ci pentru faptul că știam deja ce se ascunde dincolo de el. Și eram cu mâinile legate, nu puteam să fac nimic.

…………..

Azi trebuia să fiu liberă. Dar au uitat ieri să mă anunțe de schimbare, așa că am lucrat. V-am spus că nu cred în coincidențe? Cred că da. La 8:30 sunt anunțată de la recepție că mă caută cineva. Urc. Rosa. Nu puteam să cred că e acolo, după un an și jumătate în care nu ne-am spus un cuvânt. Mi se amestecau sentimentele, însă singurul impuls a fost să o îmbrățișez.

– Nina… Nu ești supărată pe mine? Nu mă urăști?

– Ești proastă? Cum să te urăsc? Hai cu mine de aici că ne văd clienții lacrimile și nu e profesional.  (și salut cu un rânjet și un Good morning! aproape vesel un client rătacit care căuta ieșirea la piscină).

– Nina, vin de la Guardia Civil. L-am denunțat pe Miguel pentru ”malos tratos”. Plângea.

– Doar acum, Rosa?

– Știai????

– Era greu de imaginat?

– Ay, Nina, nu știi ce viață am dus eu cu nebunul ăsta…

– Mă bucur că ai făcut pasul ăsta. Mă bucur tare, Rosa, nu meriți așa ceva, nicio femeie nu merită și cu atât mai puțin tu! Dacă ai chef să povestești, știi că pentru tine am timp oricând.

– Te aștept când ieși? Mergem la o cafea, ca în vremurile bune?

……

Cum poate un om să-ți spună că te iubește și să îți insulte copilul, Nina? Cum poate să îl compare cu ai lui, când știe prin ce a trecut al meu? Cum îl face prost și handicapat în fața copiilor lui și îi îndeamnă să își bată joc de el? Cum și-a putut permite asta? Nu faci așa ceva nici unui străin! Și cât am răbdat, cât am sperat că lucrurile vor merge bine… Îmi spunea că le dă bani copiilor, că au nevoie de una și de alta, și eu îl credeam și împărțeam cu el salariul. De fapt, atunci locuia cu mine, cât aveam bani.  Și salariul lui, de două ori mai mare, se ducea pe femei și pe jocuri de noroc. Știi cum am aflat? M-a sunat fosta nevastă să îmi spună că nu a plătit copiilor pensia alimentară de un an și că îl dă în judecată.

Dar nu banii, Nina. Nu banii. Eu. Eu ce am fost pentru el? Se bătea cu pumnul în piept că mă iubește. Îmi spunea că nu am nevoie de nimeni în afară de el, mi-a îndepărtat toate prietenele, până și familia. Nu aveam voie să vorbesc nici cu mama decât în prezența lui. Nu puteam să ies din casă decât cu el. Cică mă păzea de celălalt nebun. Și dacă spuneam ceva se enerva și mă amenința că mă omoară, mai ales când am pus problema despărțirii. La fel a făcut și cu prima. Pe ea a și bătut-o, eu de curând am aflat. A facut și închisoare pentru asta.

Cu ce am greșit, Nina? Două relații am avut în toată viața asta de rahat. Două. Cu doi nebuni. Oare sunt atât de rea încât nu merit să mă iubească nimeni? Sunt atât de urâtă? Sunt atât de proastă? Cu ce a greșit copilul meu pe care l-a cucerit la început cu drăgălășenii și atenții și care vedea în el tatăl care deja îl dezamăgise? Ce fel de om ești să faci asta unui copil? Quique a ajuns să mă urască. Mi-a spus că suferă din cauza mea și că nu trebuia să îl nasc. Știi cum m-a durut asta? De asta l-am denunțat. Nu a dat în noi, nu ne-a lovit. Dar teroarea cu care am trăit în ultimele luni, insultele, amenințările… Eu ca eu. Dar copilul… Mă simt atât de vinovată! Atât de vinovată…

 

Reclame

Titi

Titi era om muncitor. Rupea muncind. Avea ambiția de a câștiga mai bine decât ceilalți și nu se lăsa niciodată până nu era așa cum voia el. Când făceam calculul la sfârșitul zilei, fața i se lumina într-un zâmbet larg de satisfacție, în timp ce cu mâneca de la pulover își stergea de pe frunte transpirația. Punea sticla de apă de 2 litri la gură și nu se oprea până nu o termina: ”al dracului, nici apă n-am băut azi!”

De aceeași vârstă cu mine, cu început de chelie, tot timpul vesel și pus pe glume. Și, pe lângă asta, moldovean de-al meu cu care, când aveam chef și ziua era bună, vorbeam în dialect, spre deliciul celorlalți, amestecătură de ardeleni și bănățeni, care încercau să ”traducă” ce spunem. Era isteț Titi. Îi mergea mintea repede, făcea calcule complicate fără pix și hârtie și de multe ori mă ajuta când aveam de făcut pontajul. Știam că nu greșesc dacă aruncă și el o privire. Venise în echipă cu cel care avea să-mi devină bun prieten în scurt timp. Ei erau prieteni demult, lucraseră împreună ani pe timpul în care construcțiile erau o sursă bună de venit. Construiau piscine. Și câștigau mii de euro pe lună.

”Nu e Titi ceea ce pare”, îmi spunea Daniel uneori. ”Adică?” ”Știi că eu nu vorbesc. Dar o să vezi tu singură ce e de văzut și o să știi ce e de știut când va veni vremea.”

”Rivalități masculine…”, gândeam. Până într-o zi în care nu se lucra. De fapt, a fost o săptămână de ploi și vreme rea. Și mă sună Daniel:

– Ce faci?

– Citesc, ce pot să fac pe frigul ăsta?

– Hai că nu e așa frig! Urcă-te-n tren și hai la noi. Bem o cafea, stăm la povești. E week-end, așa o cunoști pe asta mică.

– Pentru aia mică, merg și la Madrid, am râs.

Și m-am urcat în tren și am plecat. Nu era departe, doar vreo jumătate de oră distanță. Ne-am întâlnit în parcul pentru copii. Tare mirată am fost să aud atâția vorbind românește. ”Uite, ăștia sunt copiii lui Titi. Și aceea e soacră-sa”, mi-a zis Daniel. Trei copilași blonzi, destul de prost îmbrăcați, străvezii, palizi, nici măcar buzele nu le aveau roz cum le au copiii. M-am înfiorat. ”Câți ani au?” ”Băiatul 6 și fata 4. Dar… arată de 4 și 2, așa-i?” N-am zis nimic. Mă gândeam că e greu să ții atâtea guri dintr-un singur salariu. ”Și soția lui?” ”O vezi imediat. Tre´ să apară și ea.”

O femeie blondă care semăna izbitor cu copiii. Nu atât la trăsături, cât ea însăși părea un copil mai mare. Ne-am prezentat, am schimbat câteva vorbe, despre vreme, despre muncă, despre școala copiilor, care învățau bine… ”Tu lucrezi?” am întrebat-o. ”Da. Trei ore pe zi, intr-un bar. Cât ia cealaltă pauză. Îmi convine că așa pot fi cu copiii.” Era tristă. O tristețe aproape bolnăvicioasă care făcea ca fața să îi rămână imobilă, inexpresivă. Nu a zâmbit deloc in jumătatea de oră cât a mai stat în parc. Și-a luat la revedere politicos și a plecat.

”Hai să bem ceva la cald.” Ne-am dus într-o cofetărie în care nu se fuma și ne-am așezat. Cea mică turuia într-una despre colegi, prieteni, școală, învățătoare și eu nu-mi puteam lua ochii de la ea.

– Care e faza cu Titi? Ceva nu e în regulă din câte văd și sunt sigură că nu mă înșel.

N-a apucat să-mi răspundă, că prin geam însuși Titi ne făcea semne de surpriză și în câteva secunde era lângă noi la masă cerând o cafea cu lapte. ”Mă inviți și pe mine, nu-i așa? N-am un chior… ” ”Stai liniștit, plătesc eu.” Înainte să plecăm, Titi îl ia mai într-o parte pe Daniel. Aveam să aflu că îi ceruse împrumut 50 de euro.

– Nu-i dau, fată! mi-a zis Daniel revoltat.

– Dacă nu ai tu, îi dau eu. Poate vrea să cumpere mâncare copiilor sau cine știe?

– Să nu te pună dracul! Mno. Hai să-ți spun povestea că tot o afli până la urmă. Titi e ludopat. Nu ajunge acasă nici un cent din ce câștigă, totul se duce la tragaperras (păcănele). E un iresponsabil și nu de ieri, de azi, ci de când îl știu. Zeci de mii de euro a pierdut așa. Tu nu ai observat că a doua zi după salariu nu vine la muncă niciodată?

– Credeam că are de rezolvat lucruri… De plătit facturi, chestii normale, și cum nu avem liber decât duminica…

– Nu! Ăsta  nu doar că bagă în rahaturile alea tot ce câștigă, dar se scufundă și în datorii din care nu mai iese. De ce crezi că sunt așa copiii ăia? Cum crezi că trăiesc din salariul ei de 400 de euro pe lună? Ce crezi că mănâncă după ce dau 250 pe chirie? Că trebuie să o plătească, altfel ajung în stradă.

Nu puteam să cred ce auzeam. Nu cunoscusem niciodată un ludopat, mi se părea că se poate întâmpla doar puștanilor de 16 /17 ani, în încercarea disperată de a câștiga bani nemunciți. Dar un tată de familie… era peste puterea mea de înțelegere atunci.

În ajunul sărbătorii de Moș Nicolae vine la mine Titi. Cu capul plecat și trist cum nu-l văzusem niciodată până atunci. ”Poți să-mi dai 100 de euro împrumut până luna viitoare?”  ”Alaltăieri am luat banii, omule.  Să nu-mi spui că nu mai ai!” ”Am avut datorii la chirie, la întreținere, am și rată la bancă… S-au dus. N-am rămas cu nimic și mi-e rușine de copii să mă duc în seara asta acasă cu mâna goală, e moș Nicolae.”  ”Am față de proastă? Sincer!” ”Nu.”  ”Atunci de ce mă minți cu atâta nerușinare? Crezi că nu știu unde se duc banii tăi?” ”Nu e adevărat! Nu mai fac asta de mult…”  ”O întrebăm și pe nevastă-ta?” A tăcut. S-a întors la muncă fără să mai spună un cuvânt.

”Dani, ce dracu facem cu tâmpitul ăsta?  Mi-e așa milă de copiii ăia… Dar de el nu. Nu pot. E un ticălos dacă face asta propriilor copii și nevestei.” ”E bolnav, fată. E boală psihică asta. Dacă n-am mai tras noi de el ani de zile… Îi luam și banii și tot degeaba. Împrumuta și tot juca și după aia îi plătea ea datoriile.” ”Mă duci să le iau ceva copiilor și le duci tu? Te rog!” ”Hai că pun și eu.  Să le luăm ceva de mâncare mai  de Doamne-ajută și niște jucării că  cine știe de când nu au văzut noi.”

N-am avut putere să merg și eu. Pe de o parte de milă, pe de altă parte pentru ca femeia aia  să nu se simtă prost în fața unei străine. El le era cunoscut.

”Știi cât a plâns sărmana nevastă-sa? Îmi venea să mă duc să-l caut să-l iau la pumni pe mârlan. Nici nu a apărut acasă până am ajuns eu, la 9… ” ”O fi tatăl copiilor, dar eu cu unul ca ăsta nu aș sta. Pentru nimic în lume nu aș sta.” ”Ai sta, dacă l-ai iubi. Și fata asta îl iubește de când lumea, au crescut împreună…”

Au trecut lunile. Titi dispărea întotdeauna două zile după salariu. Apoi revenea și muncea pe brânci, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nici măcar explicații nu-mi mai dădea. Iar eu am încetat să i le mai cer din momentul în care am aflat ce făcea.

La vreo doi ani după plecarea mea de acolo, mi-a scris Dani:

”Viorica l-a lăsat pe Titi. În vara trecută a pierdut slujba de la bar fiindcă patronul nu și-a mai permis să o plătească. Erau în datorii până în gât. Cu problemele mele,  nu puteam să-i ajut mai mult decât să le cumpăr ceva de mâncare copiilor. S-a dus, săraca, la Caritas. Și acolo a stat vreo două luni, cu copii cu tot.  Nu a găsit de muncă. I-au plătit ei biletele să se întoarcă în țară, la părinți. De Titi nu mai știu nimic. Ultima dată  era pe stradă, în Valencia, la metrou. Nu m-a recunoscut sau s-a prethfăcut că nu mă cunoaște. Poate de rușine, poate crede că aș fi putut să fac ceva mai mult, nu știu.”

Vieți distruse. De ban, de patimă, de iluzia îmbogățirii fără muncă, de  inconștiență devenită boală. Copii cu tată doar în certificatul de naștere care au aflat ce înseamnă să suferi înainte de a învăța să citească și au apreciat  mai mult o bucată de pâine decât o jucărie nouă.

O curvă…

Una dintre primele ființe pe care le-am cunoscut când am ajuns aici a fost o fată de 22 de ani care lucra într-un bar. Era din Europa de Est, ca și mine. În fiecare dimineață intram să-mi beau cafeaua înainte de a începe munca și schimbam cu ea două vorbe fiindcă la ora aia barul era aproape gol.
Avea ceva magic fata asta. Era frumoasă, însă nu frumusețe de revistă. Nu era perfectă, nu se încadra în tipare. Blondă natural, cu un păr lung și cârlionțat care tot timpul îi ieșea din coada în care încerca să-l prindă, ochii mari, de un albastru metalic, buze subțiri, ce păreau răutăcioase în încercarea forțată de a zâmbi clienților… Avea diții de un alb perfect, însă neregulați, dar asta nu-i lua nimic din farmec. De aceeași înălțime cu mine, cu niște picioare perfecte în pantalonii negri foarte strâmți care îi scoteau fesele în evidență. Tot timpul purta sutiene cu…volum, cum le zic eu, adica mult burete, complexată de sânii mici.
Când vorbea îți evita privirea. Privea lateral stânga, în jos. Și mințea. Mințea enorm. Cred că singurul adevăr pe care mi l-a spus a fost originea și asta doar fiindcă nu putea ascunde accentul. În rest, își inventase o viață. Culmea e ca nu mă deranja, de obicei ma deranjeaza, chiar dacă fac pe proasta ca să văd până unde pot merge oamenii. La ea nu mă deranja. Începusem să mă întreb de ce anume fuge. Ce o face să trăiască în altă realitate, creata cu atâtea amănunte, încât părea viață.
La un moment-dat mi-am schimbat locul de muncă. Mergeam mult mai devreme, era distanță mare, și n-am mai văzut-o. Când ajungeam eu, ea nu mai era în tură, lucra doar dimineața. Nu schimbaserăm nici numere de telefon, nimic. Pierdută.
Au trecut așa vreo 2 luni, aproape că-mi ieșise din cap, lucrurile se desfășurau cu o viteză uluitoare pe vremea aia în viața mea sau cel putin așa aveam impresia.

La muncă mergeam cu trenul. Traversam pe jos aproape tot orașul, îmi plăcea să merg alea 30 de minute în ritm alert, la 6 dimineața, când nu era nimeni pe stradă, așa mă trezeam. Și așa am întâlnit-o. Pe o bancă din parc. În ploaie, cu hainele ude, tremurând, cu vânătăi și sânge pe față, plânsă și cu o sticlă de alcool pe jumătate golită într-o pungă de hârtie. N-am recunoscut-o. Am auzit stins în spatele meu, dupa ce am trecut: „Nina…”. Eram în fugă, ca de obicei. M-am uitat la ceas (încă era întuneric, era în martie), mai aveam 10 minute până la tren. Apoi m-am uitat la ea și am simțit că îmi pică acolo sufletul, la picioarele ei. Era ca un câine speriat care cerea un pic de atenție… Și poate de iubire, dar în momentul ăla mintea mea lucra prea repede ca să stau să mă gândesc. Mi-am scos haina și am învelit-o. Era prea devreme să anunț că nu merg la muncă, așa că am luat-o de acolo și am plecat spre stația de taxi să mă întorc acasă. Ea prea beată și mie  prea frig să fac pe jos cale-ntoarsă.
A adormit în alea 10 minute de mers cu mașina cu capul pe umărul meu. Simțeam nevoia să o mângâi. Era murdară pe păr și pe față de noroi, de sânge, de lacrimi amestecate cu rimel scurs… Am trezit-o și am rugat-o să facă un efort să urce până la etajul al doilea că nu pot cu ea, nu aveam atâta forță. A reușit.
Am dus-o direct în cada cu apă caldă și am ajutat-o să se spele ca pe un copil. Nu știu nici acum de ce am acționat așa. Nu știu dacă aș mai face-o vreodată… Sau ce instinct m-a împins la asta. A plâns tot timpul, încetișor, și îmi tot repeta, din aburii alcoolului: „Nina, que buena eres conmigo….yo soy una hija de puta y no merezco a nadie…a nadie! menos a ti…” „Sssstttt…”

Am pus-o în pat, am învelit-o și a adormit tun. Pentru vreo 6 ore.
Bineînțeles că locul de muncă nu m-a așteptat. Nu există scuze sau anunțat în aceeași zi că nu mergi. Pagubă-n ciuperci! gândeam, sătulă de navetă.
S-a trezit, a venit în bucătarie și și-a aprins o țigară. Mă uitam la fața ei nemachiată, proaspătă, o copilă, așa cum n-o vazusem până atunci. „Mi-e foame…” I-am pus să mănânce. Altă țigară. Nu vorbea. Tot nu se uita în ochii mei. Atunci am explodat: „Ai de gând să-mi spui și mie ce dracu´se-ntâmplă? De ce te-am găsit acolo? În halul ăla? Ai de gând să încetezi să mă mai minți? Pentru că de când te cunosc nu faci altceva decât să minți! ”
Pentru prima dată s-a uitat în ochii mei:

”Nina, tu ai vrea să ai o prietenă curvă? Știi, curvă. Din aia care se fute pe bani. Asta sunt. Cu pește cu tot. Să-ți spun adevărul? Vrei să auzi adevărul? Vrei să știi cum e să bei și să te droghezi până uiți de tine ca să îți amorțească simțurile până acolo încât să nu mai simți greață când te ating 8-10 barbați pe seară? Când ai vrea să ieşi din corp și să fugi? Când ai vrea să nu fi învățat în viața ta să numeri mai departe de unu?  Da, Nina? Asta vrei să auzi? Asta sunt! Pentru asta am plecat la 17 ani de acasă, asta fac de 5 ani! Și nu mai pot! Nu mă mai suport pe mine, mi-e greață, mă urăsc, vreau să mor, să mă omoare, orice, numai să nu mai vină încă o dată noaptea. Și acum dă-mă afară! Hai! Ce aștepți? (devenise sarcastică și aproape isterică). Nimeni nu vrea o curvă în preajmă! Nimeni nu iubește o curvă!”
Nu i-am răspuns. Nu știam ce să-i răspund. Cunoscusem prostituate și în România, însă nu atât de aproape. Îmi erau amestecate sentimentele. Milă, teamă, oroare față de ce îmi povestise și mai ales de ceea ce știam că se ascunde în spatele poveștii. „Nu pleci!” i-am zis. Mâine plecăm amândouă. Se uita ca vițelul la poartă nouă, tâmp. „Unde?” „Habar n-am. Hai să facem bagajele.” im
Am plecat și am luat-o de la capăt. S-a adaptat greu, însa încet-încet a intrat pe drumul ei. A lucrat cu mine un timp, apoi viața ne-a separat pentru vreo 3 ani. Când am reîntâlnit-o era alta. Radia. Căsătorită și însărcinată. Fericită. Am stat de povești o noapte întreagă, după ce a născut (fiica-mea e mai mare decat băiatul ei cu jumatate de an), privindu-ne minunile și amestecându-ne lacrimile.

Și abia atunci am cunoscut-o cu adevărat.
E una dintre cele mai bune prietene pe care le am aici. Și una dintre cele mai frumoase ființe care există. Doar ca habar n-avea…

Pe unde vine barza?

Am fost un copil din ăla adus de barză. În funcție de cât de ”cuminți” eram, când ni se spunea povestea cu locul în care barza ne-a lăsat și care varia de la pătuț la o balegă de vacă. Nu râdeți, era umilitor să ți se spună că ai fost scăpat într-o balegă de o barză tâmpită care, culmea, își avea cuibul chiar pe stâlpul de la colțul gardului și clămpănitul din ciocul lung și portocaliu ne acompania zilele de vară an de an.

În mintea mea de copil de 4 – 5 ani exista totuși o dilemă. O văzusem pe mama cu o burtă uriașă în care spunea că are o surioară pentru mine. Și atunci? Unde era barza în toată povestea asta? Cum ajungea un copil în ciocul ei și de acolo în pătuț sau într-o balegă? Enigmă totală.

Aveam vreo 10 ani când curiozitatea m-a mânat spre biblioteca searbădă (credeam eu) a părinților. Nu pentru că m-ar fi interesat medicina, ci fiindcă acolo ascunsese tata o carte interzisă, ”Decameronul” lui Boccaccio. Nu am găsit ”Decameronul”, aveam să o găsesc doi ani mai târziu, dar am găsit un tratat de obstetrică și ginecologie cu poze explicite. De la nașteri normale. Șocul a fost unul dintre cele mai mari din viață și parcă în acel moment m-am maturizat brusc. Dacă închid ochii, încă pot vedea: ”prezentare craniană a fătului”, ”prezentare pelviană”, ”eliberarea umerilor”, ”nasterea cu forceps”.índice

Bineînțeles că nu am avut curaj să întreb ceva sau să vorbesc despre ceea ce văzusem. O teamă cumplită pusese stăpânire pe mine și o rușine ca în fața unui sacrilegiu pe care l-am comis voluntar. Însă curiozitatea m-a făcut să mă întorc la carte și să mai caut și altele (erau și sunt încă destule în biblioteca de acasă) pe aceeași temă.

În seara asta vine fiică-mea la mine (ea nu știe nimic de barză de la mine, la fel cum nu am insistat vreodată cu vreo imagine a lui Moș Crăciun sau a Regilor Magi, pe aceștia din urmă i-a descoperit ea ca fiind angajați ai primăriei costumați de sărbătoare încă de când avea vreo 4 ani):

– Mama, nu știi ce am văzut! Era surprinsă și avea o privire în același timp uimită și ghidușă.

– Ce ai văzut?

– Am văzut cum se fac copiii. Cum se nasc adică.

– Unde???

– Pe tabletă! Este o aplicație unde trebuie să alegi haine și pătură și camera lui bebe pe care îl așteaptă mama ta. Și mama merge la spital cu tata și acolo vede la calculator dacă bebelușul e bine, știi? Apoi naște. Mama, și copilul iese pe… acolo! Și îmi arată râzând.

– Da, așa e. Asta se numește naștere normală.

– Deci nu taie burta mamei ca să iasă copilul?

– Ba da, uneori se taie. Când sunt pericole, de exemplu dacă bebelușul are cordonul în jurul gâtului se poate sufoca la o naștere normală. Sau dacă mama e bolnavă…

– Uf! Păi dacă te taie doare! E mai bine așa, nu?

– Nu doare atunci fiindcă se face anestezie. Și doare și cealaltă.

– Și pe tine te-a durut tare?

– Da, dar e durerea care se uită și trece cel mai repede. Eram așa fericită că te am!

– Mama, deci nu vine barza cu un copil într-o cârpă în cioc? Colegii mei așa spun. Și am văzut și la desene animate. Ce prostie! (râde)

– Da, sunt povești. Ca să nu se sperie copiii de ce e în realitate.

– De ce să se sperie? Eu nu mă sperii. E normal, nu?

– Da, e normal. Sigur nu te-ai speriat?

– Nu! (râde iar) Mama, de ce spun copiii că dacă noi nu vom avea copii părinții noștri nu vor muri niciodată? E adevărat?

– Nu! Cum așa? Cine spune asta?

– Colegii mei. Eu știu că toți oamenii mor la un moment-dat, așa ai spus. Și eu le-am zis. Dar ei așa spun și eu nu înțeleg. Și dacă e adevărat, chiar dacă eu vreau să am copii, nu o să fac ca să nu muriți voi.

– Nici eu nu înțeleg… Dar nu e adevărat, iubirea mea. (am îmbrățișat-o strâns și am stat așa câteva minute, fără nicio vorbă)

M-am tot gândit care e logica lor, ce e în mintea copiilor pentru care teama că ar putea rămâne fără părinți este una dintre cele mai cumplite. Am încercat să intru în lumea lor. Și singura explicație pe care am găsit-o e că, atunci când ei ar avea copii, noi am deveni bunici. Și bunicii mor, firesc, primii.

Sunt mai inteligenți decât noi. Sunt altfel, problemele existențiale pe care și le pun la vârste atât de fragede, conversațiile serioase pe care le au sunt total diferite de ce eram noi la vârsta lor.

Barza nu e decât o pasăre caraghioasă cu cioc și picioare lungi, Regii Magi o piesă de teatru cu costume sclipitoare și Moș Crăciun un personaj drăguț. Iar ei sunt oameni pe care uneori încercăm să-i supraprotejăm și să-i ferim de firescul vieții.