Jeni

În 1979, Jeni era studentă la Iași, la facultatea de filologie. Era dintr-un sat din Ardeal, aproape de granița cu Moldova, și îi venea mai aproape și mai comod decât Clujul. Așa că, ambițioasă, a decis că vrea să devină profesoară și a reușit să intre printre primii la Universitatea „A.I. Cuza”, la secția română-rusă.

În anul I de facultate , la ziua de naștere a unei colege de cămin, l-a cunoscut pe Zsolt. Student în anul III la medicină, vorba lui cu accent puternic maghiar a făcut-o să se uite atent la el și să-i fie drag. Era înalt, cu niște ochi adânci și pătrunzători, liniștit, vorbea „puțin și bine” și îi plăcea să viseze ziua în care avea să devină medic și să se întoarcă în Covasna, la ai lui, să le fie de folos oamenilor între care a crescut. S-au plăcut din prima clipă, însă amândurora le era teama de o relație.

Ea venea din familie de români, naționaliști, educați în spiritul unei ideologii care spunea că maghiarii sunt dușmanii românilor. Își amintea uneori, în timp ce îi strângea mâna  celui pe care îl iubea, de vocea tatălui care, în aburii alcoolului de sărbători, cânta puternic ca tunetul, să se audă până la casa lui  Pista bacsi, ”Noi suntem aici pe veci stăpâni!” Și o lua cu amețeală.  El, la fel, însă în sens invers. Știau că familiile nu ar putea accepta asta și, totuși, au început să iasă împreună. Săptămâni, luni de vis, de fericire…

În vacanțe îsi scriau la prieteni, pentru ca nimeni de acasă să nu bănuiască de legătura lor.
Până într-o zi în care Jeni a decis – după 2 ani – că e timpul să-și înfrunte familia. Profitând de o vizită a lor la ea, le-a prezentat pe cel pe care îl iubea și le-a spus adevarul. Zsolt nu a scos niciun sunet. Două palme au plecat de la tată spre obrajii ei roșii:
– Ne faci neamul de rușine, curva dracului! și în momentul următor bărbatul cât un munte s-a prăbușit la pământ. Atac de cord. Masaj cardiac, stabilizare, salvarea, spitalul.
– Vrei să ne bagi în pământ! Orice, orice, numai ungur nu, blestemată să fii! O să-l ai pe tat-tu pe conștiință o viață întreagă! Iresponsabilo!
A plâns Jeni cu lacrimi grele. Zsolt i-a spus atunci că e mai bine să fie lângă ai ei și că după aceea vor hotărî ce vor face.
– Știi că te iubesc. Timpul, distanța nu sunt piedici între noi. Știi că aștept și că am răbdare. Pentru mine ești doar tu și așa va fi întotdeauna.

N-au lasat-o să termine facultatea. Tatăl și-a revenit, dar niciodataă nu a mai privit-o la fel ca înainte. Erau doi străini care se tolerau sub același acoperiș.
– Ne-ai adus numai nenorocire și rușine! Cine o să te mai ia dupa ce ai fost cu un ungur?
– Tată, e un om, nu un ungur! Ce vină are el că s-a născut ungur sau eu ca m-am născut româncă?
– Să taci, proasto! Să taci! Mai bine nu te-ai fi născut, blestemato! Și ploaia de pumni și de palme se revărsau de fiecare dată asupra ei cu și mai multă ură. Nici nu mai plângea. Durerea fzică o făcea să uite pentru căteva ore de dorul care o sfâșia.  Se simțea singură și nu știa încotro s-o ia. Zsolt îi scria și îi spunea să plece, să fugă cu el, voia să lase facultatea și să plece departe să-și facă împreună o viață. N-a putut să-l sacrifice și să-i sacrifice visul de a deveni medic. Și i-a scris pentru ultima dată: „Mă mărit, iartă-mă. E ceea ce am decis și nu vreau să mă mai cauți și nici să-mi mai scrii, niciodată. Sunt cu alt barbat de câteva luni, ne întelegem bine și cred că e cea mai bună soluție.” indice

Nu era cu niciun barbat. Abia apoi, după nopți întregi de plâns și de urlete înabușite cu perna udă de lacrimi, s-a hotărât să găseasca un bărbat, oricare, primul care îi iese în cale și să plece cu el. Departe de ai ei și de viață. Și l-a găsit pe Mihai. Văduv tânăr, doar cu 15 ani mai mare decât ea. Om cu stare, din satul vecin. Bucuria părinților a fost mare. Scăpau de bolovanul din casă.

– Îmi venea să mă îmbrac în negru la nuntă, nu în alb. Am avut noroc că omul ăsta era bun. Atât de bun, ca un tată adevărat, am putut să-i spun adevărul și el a acceptat că nu-l voi iubi niciodată. Și nici el pe mine, fiindcă singura lui dragoste a fost moarta. Ne uneam singurătățile să fim în rând cu lumea. Tare bine ne-am înțeles! De la început și până acum 10 ani când a murit. E tatăl copilului meu, a fost cel mai bun tată și cel mai bun soț din câți mi-a fost dat să cunosc.
– Și Zsolt? (n-am putut să mă abțin)
– Zsolt e un medic bun. Așa cum și-a dorit.
Zâmbește. Și scoate din portofel o fotografie veche alb-negru.
– Uite, niciodată nu m-am despărțit de ea. E tot ce am de la el. Asta și sufletul pe care i l-am dat și nu l-am mai luat înapoi.

Se uita la cer și soarbe ultima înghițitură de cafea din cană. Apoi își aprinde o țigară din care trage cu sete. Mă uit la chipul ei, brăzdat prea devreme de riduri adânci. Prin ochelari îi văd ochii verzi, umezi și triști. Dar zâmbește…
– Când ai venit in Spania?
– Acum 17 ani, am vechime. Râde. Am venit cu Mihai. Am vrut să ne creștem copilul în altă lume, să nu crească în mentalitatea aceea care a distrus atâtea vieți.
– Știu despre ce vorbești…
– S-au mai schimbat lucrurile. Însă nu de tot. Mai e cale lungă.
– Cum ai putut să duci asta în suflet atâta timp? Cu părinții tăi care a fost relația dupà aceea?
– După ce m-am măritat părea ca au uitat tot, au redevenit cei de dinainte. Dar în mine s-a rupt ceva atunci. I-am iertat, dar… Iar zâmbește. Știi, cred că Zsolt chiar m-a iubit. Știu, de fapt, asta. Dacă nu aș fi știut nu aș fi supraviețuit. De ce trebuie să plătim atât de scump toate astea?

 

Reclame

Felizmente casada

Am pregătit azi toată ziua detalii pentru o nunta care e în seara asta. Bineînțeles, cel mai important, dormitorul mirilor. 🙂 Prima noapte dintre următoarele de cuplu oficial. Flori multe si albe, parfumuri, lenjerie brodata, prosoape si halate pufoase în care te pierzi, petale de trandafir în jacuzzi de pe terasa, șampanie, lumânări…
Și părinții miresei. Niste oameni care se apropie de 60. Frumoși, energici, plini de viață și de iluzii pentru viitorul fiicei unice. Oameni cu bani si cu poziție socială.
După ce am terminat de aranjat, ea m-a invitat să beau o cafea. Nu la bar, ci chiar acolo pe terasa de la suite, chemând room service-ul. Mi-a mulțumit și am vorbit despre copii și viața în general.
– Am 30 de ani de când sunt „felizmente casada”. Omul ăsta e pâinea lui Dumnezeu. Mare noroc am avut cu el. Sper să fie la fel si pentru fiica mea. Desi tinerii de azi…
– Ce înseamnă „fericit căsătorită”? (Nu m-am putut abține).
– Liberă, draga mea. Liberă. Amândoi am fost liberi: să iubim, să nu iubim, să facem bani și să-i cheltuim, să fim împreună și să nu fim, să iertăm si să mergem înainte…
– Vă iubiți? Acum, după 30 de ani, vă mai iubiți?
– Noi nu ne-am iubit niciodată în sensul în care mă întrebi tu.
– Nu?
– Nu! De aia ne-am si luat.
– Atunci?
– Ne-am respectat. Căsătoria chiar e sfântă. Tot ce faci in afara ei nu trebuie să o afecteze. Familia nu trebuie să sufere pentru alegerile tale. Trăiești, dar îi lași si pe cei de lângă tine să trăiască.
– Și dragostea unde e în toate astea?
– (zâmbește) Acolo unde o găsești. Uneori ești iubit, alteori iubești tu… Depinde. Rar se întâmplă să fie din ambele părți la fel. Trebuie să știi să îți iei ce ai nevoie. Și avem nevoie de amândouă.
– Si căsătoria? Nu suferă? Relațiile în general nu așa sunt.
– Dacă nu respecți necesitățile celui de lângă tine,care sunt exact aceleași ca și ale tale, si dacă nu înțelegi că a lega pe cineva de tine nu face decât să creeze plictiseală si rutina, nu trăiești. Te târăști. De aceea am fost fericită. Ca am găsit omul care gândea și simțea la fel. Nu ne-am mințit, nu ne-am făcut reproșuri. A fost parteneriat perfect.

Ma uitam la ea. Radia. Avea acea siguranță de sine și eleganță pe care doar femeile puternice o au. A plecat învăluită în norul ei de Chanel no 5 cu un zâmbet strengar pe buze, agățandu-se alintat de brațul soțului.