Femeie

Mi-am permis să mă nasc femeie. Ah! Nu am fost femeie de la început, bineînțeles. Am fost copil, apoi fetiță, apoi adolescentă. Atunci am descoperit că nu e bine să fii femeie. Că trebuie să te ascunzi, că trebuie să îți fie frică de băieți, că nu ai ce vorbi cu ei mai mult decât un salut colegial și că orice alt tip de apropiere e periculos. La fel cum periculos e și să mergi la o zi de naștere, să te îmbraci cu altceva decât ceea ce îți acoperă și maschează orice urmă fizică a acestei apartenențe rușinoase. Că orice abatere de la aceste norme (și multe, multe altele pe care nu le voi detalia) te pot cataloga drept curvă și te vor îndepărta de țelul suprem: măritișul. Nu te ia nimeni. Așa, ca pe vacă din târgul de animale, cineva trebuia să te ia și așa intrai și tu în rândul lumii.
Cum nimic nu era voie și cum singurul mod de revoltă era să scriu sau să citesc până la 6 dimineața și apoi să mă îmbrac să merg la școală, asta făceam. Culmea este că tinzi să extrapolezi acest adevăr al tău către alții.
Și m-a luat. Bun. Nici atunci încă nu eram femeie. Nu. Pentru că întotdeauna erau semnalizate altele mai bune, mai frumoase, mai deștepte, mai… mai… mai… Mai femei, adică. Ce-ți rămâne? Te întorci la citit și la muncă. Acolo ești tu. Și într-o zi descoperi că nu ești decât un produs fad al temerilor stereotipe, al îndoctrinării, al unor norme sociale arhaice care te făceau un obiect nici măcar decorativ pentru că habar nu aveai că poți avea vreo valoare estetică. Și mori incet. Întâi în tine, apoi și pe dinafară, te urăști, îți urăști cearcănele, tenul fără strălucire de la nopțile nedormite și excesul de nicotină, kilogramele în plus, picioarele albe care n-au văzut niciodată lumina soarelui, ocupate fiind să se ascundă sub fuste lungi sau pantaloni de stofă (că ceilalți ar fi putut cumva să arate vreo formă – și ”e rușine, maică!”)
Când termini de murit, îți râmân două variante: râmâi moartă și te târăști așa prin lume, gri, fără zâmbet, fără tine, fără gânduri, fără să simți, sau te naști din nou. Te reinventezi, de data aceasta cum vrei tu.1458660_608839405818906_1142259290_n

Am ales-o pe a doua. Și m-am născut femeie. La diateza activă. Eu, pe mine, m-am. M-am lăsat moartă acolo și am învățat să fiu eu. Să râd, să strig, să urlu, să înjur (da, oripilați-vă, știu și să înjur), să găsesc un sens și un drum, să mă îmbrac cum vreau și să vorbesc cu cine vreau, să nu am complexe în fața bărbaților (a se citi, de fapt, ”oamenilor”) sau să-mi fie frică de ei, să plâng de bucurie și să râd de necazuri. Am învățat să fiu mamă, apoi să iubesc, nebunește, cu fiecare fibră, cu fiecare gând și cu fiecare suflare.

Am învățat să răspund pentru cuvintele mele, să cer iertare, să îmbrățișez oamenii fără motiv, să împart ceea ce am cu cei din jur, să nu-mi mai pese de standarde și de norme. Am învățat cum să controlez durerea care te face bucăți și te aruncă în hău și cum să spun nu (asta mi-a luat tare mult). Si să mă uit în ochii mei în oglindă fără teama de cădere în gol.
Și acum încerc să cresc o femeie. Una care să nu fie nevoită să se nască singură. Sper să-mi iasă.

Reclame