Prejudecăți

Când eram mică mă jucam cu cuvintele. Îmi plăcea, nu știu, era ceva ce venea dinăuntru… Nu scriam poezie. Doar joacă. Uneori ieșeau chestii simpatice. In clasa a VIII-a, înainte de Festivalul Cântarea României, diriginta, care era profesoară de română și care știa despre acest lucru, îmi zice că daca aș încerca să scriu ceva… așa… către „tovarășul”.. sau către țara noastră minunată, aş putea să particip în mod original… Bla..bla…
Mă duc eu acasă, încerc… Nimic! Nu ieșea și pace. Mă chinui vreo două zile și în final iese un text rimat, stereotip, o idioțenie, însă ea zice ca e perfect și că îl ia. Aveam așa, o stare de nelinişte. Mie nu-mi plăcea. Nu eram eu acolo, nu era jocul meu de cuvinte. Nu simțeam nimic.
S-a dus cu textul în cancelarie, probabil mândră. În prima pauză vine la mine țintă profesorul de istorie, Petruț Pârvescu, probabil mai cunoscut acum ca poet decât ca profesor. Unul dintre oamenii pentru care am până în ziua de astăzi un respect profund și o admirație totală. Mă ia deoparte, îmi pune o mână pe umăr, se coboară până la nivelul feței mele, mă privește drept în ochi și mă întreabă: tu ai simţit ceea ce ai scris acolo? Am reuşit să-i susţin privirea: Nu! Și atunci? Niciodată, dar niciodată, să nu scrii ceea ce nu simţi, să nu spui ceea ce nu simți, să nu faci ceea ce nu simti!
M-am facut mică-mică… Promit!
A zâmbit și mi-a spus că stie că îmi voi ține promisiunea, chiar dacă asta îmi va lua timp. În pauza următoare i-am cerut dirigintei foaia și am facut-o bucățele mici care au sfârșit sub jetul de apa din wc.
Au trecut multi ani de atunci. Au fost momente în care am uitat de această promisiune, fiindcă cei de lângă mine nu voiau să audă ceea ce simt sau gândesc eu.
Și atunci spuneam ceea ce voiau să audă. Iar când, în sfârșit, am ajuns la a putea să fac ceea ce i-am promis, am văzut că se sancționează. Dur de tot. Cu interpretări, cu scoateri din context, cu neînțelegerea unor sentimente ce sunt proprii fiecăruia ca trăire și intensitate, cu puneri la zid sau cu blamare. Cert este că odată ce ai pornit pe drumul ăsta nu mai e cale de întoarcere. Pentru că e ca și cum ai incerca să dai timpul înapoi și să redevii ceea ce ai fost.
Nu m-a încercat niciodată vreun sentiment de mândrie patriotică sau de apartenență la neam din aceea care îi faceimages pe unii să se bată cu pumnul în piept și să strige în gura mare, hulind tot ce nu e la fel.
De mândria apartenenței regionale, nici atât nu pot vorbi. Nu pentru că aș nega sau m-aș rușina de ceva, ci pentru simplul fapt că am reușit să-mi găsesc locul oriunde m-am dus, fără a fi necesar să lupt pentru asta cu prejudecăți sau cu atitudini ostile. În ultimii ani am văzut un adevărat război între locuitorii provinciilor istorice românești. Un război psihologic, bazat pe etichetări , pe stereotipii de gândire inoculate de-a lungul timpului, pe ignoranță și pe ochelarii de cal purtață în orice ocazie. Război dublat de cel al simbolurilor apartenenței etnice, mai ales intre români și maghiari/secui. Nu, de această dată nu voi vorbi despre asta, ci despre educație. Despre o educație deficitară care duce la crearea acestor prejudecăți.
Mă simt ardeleancă în aceeași măsură în care mă simt moldoveancă sau româncă. Dacă e Ardealul altfel? Este. E imposibil să pui în balanță societatea etnic mixtă, cu puternice influențe reciproce date de conviețuirea timp de sute de ani, cu societatea în care minoritățile etnice reprezintă procentaje nesemnificative. E imposibil să negi influența la nivel de conștiință colectivă, de educație civică și de acceptare a unui Imperiu.
Niciodată nu voi susține că ardelenii (indiferent de etnie) sunt mai buni sau mai răi. Diferiți, da. La fel cum și moldovenii sunt diferiți de bucureșteni sau olteni, la fel cum și bănățenii sunt diferiți de dobrogeni sau munteni.
De ce apare, totuși, rivalitatea asta, exceptând ideile autonomiste care in Transilvania sunt mai puternice? Concluzia la care am ajuns este că e vorba doar de educație și respect de sine. E exact ca și într-un mic grup social, doar că proiectat la scară mai mare: dacă unul este diferit, începe rivalitatea și lupta pentru „supremație”. Răspunsul e, întotdeauna, un fel de izolare și autoizolare a celui vizat. Ceilalți nu pot înțelege că această diferență poate fi benefică și poate constitui un model de stimă de sine și de succes, ci e văzută mai degrabă ca aroganță și mândrie exacerbată.
Comunicarea este tăiată și atacurile se manifestă, alternativ, din ambele părți. Până la urmă, nimeni nu-și dă seama că, de fapt, nici măcar nu e un război între oameni, ci între idei înveterate, între atitudini, între cei care, supervizând acest joc, au într-un fel sau altul de câștigat.
Și vine momentul în care li se face foame și sete și se așază la aceeași masă. Mănâncă și beau din aceeași oală, vorbesc aceeași limbă și cântă aceleași cântece. Își dau seama că se cunosc dintotdeauna și că motivul luptei nu există. Sunt toți oameni. La fel. E vorba doar de cunoaștere și de oportunitățile ce nu trebuie ratate pentru ca aceasta să fie una reală.
Spunea un prieten zilele trecute, ilustrând perfect aceste lucruri: cine nu cunoaște și nu a călcat vreodată Secuimea, are în dotare o serie de „legende” și chiar de evaluări negative teribile. După ce a fost o dată acolo, nu doar că atitudinea anterioară de reticență dispare, dar prejudecățile i se clatină și cad una câte una, ajunge să spună și trei cuvinte în maghiară și plănuieşte cu prietenii să se întoarcă în anul următor în grup mai mare.
E doar un exemplu. Dar e cel care vorbește de la sine despre cât de mult contează interacțiunea dintre oameni înainte de a lipi etichetele și comunicarea înainte de a lovi, chiar dacă numai la nivel de cuvinte. Ardelenii n-au nimic de împărțit cu moldovenii și muntenii. Nici oltenii cu dobrogenii. Oamenii între ei, nu.
Alții sunt cei spre care trebuie îndreptate armele de luptă și ei sunt cei cărora dezbinarea le convine pentru simplul fapt că așa pot să-și facă jocurile fără a fi deranjați, în timp ce oamenii își risipesc energia în chestii mărunte. Doar când se va conștientiza acest lucru se va putea vorbi despre Români. Până atunci… rămân, din păcate, doar bucăți rupte mânate de vântul urii și al intereselor unei mâini de oameni ce s-au erijat în conducători.
De turmă care îi urmează orbește spre prăpastia în care nu va mai conta nici regiunea, nici etnia.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s