Căminarii

Mergeam uitându-mă în jur, încercând să mă familiarizez cu noul loc în care trăiam. Teii bătrâni, de o parte și de alta a bulevardului pustiu în arșița dupa-amiezii de sfârșit de august, dădeau o umbră ademenitoare și te făceau să încetinești pasul pentru a prelungi senzația de răcoare până la următoarea zonă in care te întâlneai cu soarele. De după o poartă mare, cu gratii, câteva perechi de ochișori curioși priveau afară. Câțiva copii, cu fețele arse de soare și cu lumini în părul tuns scurt. O fetiță strângea la piept o păpușă cu codițe blonde și rochie albastră destrămată la poale. Am zâmbit tabloului și le-am făcut un semn cu mâna. Au început să râdă și au fugit.

Am început școala: profesori noi, colegi noi si un cuvânt nou, pe care nu-l mai auzisem până atunci: ”căminarii”. Au trecut câteva săptămâni bune, între adaptarea la noua situație și recuperarea de care aveam nevoie în trecerea de la țară la oraș, până am asociat o imagine cuvântului. Căminarii erau in alta clasă, nu-mi amintesc bine dacă E sau F, și erau copiii de la orfelinatul din apropiere. Rași în cap (toți erau băieți), cu uniformele vechi și uzate, cu pantofii scâlciați și dezlipiți, stând în majoritatea timpului într-un grup aparte în care ceilalți nu prea intrau. La prima vedere păreau toți la fel: aceeași tunsoare, aproape aceeași înălțime, toți slabi, cu priviri triste și, totuși, zâmbind. De la două colege despre care, în șoapta, de parcă ar fi fost o infracțiune, se spunea că ”umblau cu căminarii”, le-am aflat și numele și am învățat să-i disting. Știam că dirigintele lor e profesorul de geografie și că îl iubesc foarte mult și îl respectă. Fusese și el ”căminar” toată viața, copil orfan ce nu-și cunoscuse niciodată părinții. Era lumina acestor copii, era dovada vie că se poate învinge destinul și reuși să devii om respectat.

Pentru sărbătorirea unirii de la 1 decembrie, s-a organizat la nivel de oraș un concurs de iistorie. Făceam parte din echipa școlii și eram fericită că depășisem barierele de început, de nou-venită. După concurs urma un spectacol folcloric, însă nu știam exact cine va intra pe scenă. S-a terminat concursul și am trecut în sală. Când cortina din sala de spectacole a primăriei s-a ridicat am rămas mută de uimire. Era o orchestră în toată regula. Profesorul de geografie și ”căminarii” (între care și unii mai mari, pe care nu-i cunoșteam) străluceau în lumina reflectoarelor. Costumele populare impecabile, instrumentele muzicale au tăiat respirația sălii întregi si s-a facut liniște. Ascultam melodia de început, ”Ciocârlia”, însă nu-mi puteam dezlipi privirea de pe chiprile lor. Muzica îi transformase, ochii le ardeau, pasiunea pe care o puneau în intrepretare era ca o descătușare a suferinței, a singurătății, dar și a speranței că într-o zi vor fi altceva decât ”căminari”, decât copiii pe care nu-i dorea nimeni și care erau în grija statului dinainte de amintiri. Nu știu ce au mai cântat. Parcă ”Ciuleandra” și încă vreo câteva melodii foarte cunoscute. O voce șoptită din spatele meu nu și-a reținut admirația: ”nu degeaba iau ei toate premiile la Cântarea României!”. Din acel moment nu am mai putut să văd nici uniformele, nici pantofii, nici tunsoarea hidoasă, nici cravatele zdrențuite. Doar niște suflete care într-o zi ne-au lăsat să le atingem…

Era prin primăvară când, împreună cu mama, treceam prin fața ”căminului”. Niciodată nu privisem dincolo de ziduri decât în fugă, văzusem copii mici jucându-se, alergând. La poartă erau o asistentă medicală și o îngrijitoare. Au chemat-o pe mama înăuntru să vorbească ceva despre un control epidemiologic. Am pășit pe poartă și inima îmi bătea să-mi sară din piept. Eram între copii care nu aveau părinți și asta mă făcea să adun în mine parcă toată durerea absentelor : îmbrățișările de care nu aveau parte, mângâierea de dinainte de a adormi, căldura brațelor mamei când erau bolnavi, zâmbetul părinților adunați în jurul mesei de seară, grija… Într-o fracțiune de secundă mi-am imaginat că dacă ai mei ar muri aș ajunge acolo. Și ar trebui să mă obișnuiesc cu lipsa. A fost cel mai intens și cel mai cumplit moment de empatie din viața mea. Privirea mi s-a încețoșat și mi s-a clătinat pământul sub picioare.
O cladire rece, cu ziduri groase și uși enorme ce se deschideau parcă pentru a te înghiți definitiv. Culoare lungi, întunecate. Prin ușile deschise ale dormitoarelor vedeam șiruri nesfârșite de paturi de fier, fără culoare, pereți jupuiți și murdari, miros de wc și cloramină.
Din discuția femeilor auzeam frânturi. Capul îmi vâjâia. Vorbeau despre alimentele insuficiente, despre cum trebuie păziți pentru ca niciunul să nu rămână nemâncat (flămânzi erau în permanență toți), despre frig și lipsa apei, despre mizerie și suferință, despre boli datorate malnutriției și copii subdezvoltați care sufereau de foame continuu…
Era prea mult. Voiam să ies de acolo. Mizeria din jur se amesteca în mintea mea cu zâmbetele pe care le văzusem pe scenă și mă întrebam dacă toate acestea erau reale sau doar un coșmar și cum se poate trăi asa. Am ieșit afară și poarta grea s-a închis în urma noastra. Soarele strălucea si ridicând privirea am văzut o pasăre străbatând, liberă, albastrul.
În urechi imi suna ”Ciocârlia”

Reclame

Dezvață-mă să te iubesc

Sunt un amestec ciudat și uneori înspăimântător de orgoliu, dragoste, impulsivitate și blândețe. Nu știu cum conviețuiesc toate astea în aceeași ființă, cert este că în mine s-au adunat și uneori luptă între ele pentru supremație. Și dintre toate cel mai rău e orgoliul. Cel care, atunci când e călcat în picioare, ia de mână impulsivitatea, dă câteva șuturi în burtă dragostei și niște pumni în gură blândeței, le calcă apăsat după ce le-a pus la pământ și iese nimicind totul în calea lui.

Și, totuși, până acum am reușit să le aduc înapoi și să le închid pentru perioade lungi de timp în cele mai întunecate unghere. Pentru că dragostea reușea să se ridice repede, să se scuture de noroi și să se spele de sângele care îi curgea din toate ciatricile deschise de lovituri și să iasă la lumină.

Am adormit greu, ca în fiecare noapte de când a început lupta. De data aceasta mai aprigă ca niciodată.

M-am trezit într-o încăpere obscură. Pipăiam cu degete tremurânde, cu palmele transpirate, pereții neregulați, cu nișe, atingând lucruri a căror formă îmi era străină…  Mi-am amintit că nu fumasem demult, că-mi uitasem țigările lângă ceașca în care cafeaua târzie se răcise, dar că-mi băgasem cu un gest reflex chibriturile în buzunar. Aprind unul. Privesc în jur și într-un vârtej amețitor de câteva secunde văd locul în care mă aflam, plin de chipuri hidoase ce se deformau ca plastilina, de noroi, de păpuși vechi, de cărți și de păsări moarte. Chibritul se stinge. Aprind altul, decisă ca până la ultimul să explorez și să caut ieșirea. Din nișele ce par tăiate cu cuțitul îmi rânjesc capete cunoscute, da, le recunosc și fiori reci îmi trec pe șira spinării. Și păpușile… Una are ochelari, așa cum avea mama când ne citea povești. Alta e mică și are ochii mari și negri, ca fiică-mea. Mai e una cu un halat alb. Și într-o cutie altele, cu rochiile lor frumoase, cântand lent, cu bateriile terminate.

Urme de cizme, mari, pe pereți, pe jos, peste tot. Mă aplec și-l ating, degetele mi se încleie, lutul e amestecat cu sânge. Mă șterg, scârbită, de rochiile păpușilor, ascultându-le cântecul deformat ca un blestem. Aud uIMG_20150405_084236.jpgn clopot și mă gândesc că ieșirea trebuie să fie aproape. Un singur chibrit. Iau instinctiv în brațe păpușa mică și dau foc la tot ce rămâne, în speranța de a face lumină. Simt focul în spate. Nu există ușă, cu ultimele puteri trec prin perete, cu gust de câlți și de fum în gură, orbită de bucățile ce cad biciuindu-mi fața. Mă îndepărtez câțiva pași și privesc în urmă. Tocmai mi-am incendiat inima.

Mă trezesc greu, alarma telefonului, stridentă, mă anunță că trebuie să mă ridic și să mă mișc. Păpușa mică e lângă mine, doarme adânc, caldă, perfectă, și pun într-un sărut pe obrazul alb și inocent toată iubirea ce o mai pot strânge. La ea e în siguranță.

Cafea rece după pasta de dinți. Gust amar pe care îl tai cu țigara al cărei fum îmi umple plămânii. Știu că încă e acolo. Că niciun foc nu l-ar putea arde  și niciun gând nu l-ar putea scoate. A învins și de data asta. Îl iau cu mine să pot să văd, să pot să simt, să pot să respir. Ochii mei, pielea mea, plamânii mei au ars. Mi-au rămas celelalte.