Prejudecăți

Când eram mică mă jucam cu cuvintele. Îmi plăcea, nu știu, era ceva ce venea dinăuntru… Nu scriam poezie. Doar joacă. Uneori ieșeau chestii simpatice. In clasa a VIII-a, înainte de Festivalul Cântarea României, diriginta, care era profesoară de română și care știa despre acest lucru, îmi zice că daca aș încerca să scriu ceva… așa… către „tovarășul”.. sau către țara noastră minunată, aş putea să particip în mod original… Bla..bla…
Mă duc eu acasă, încerc… Nimic! Nu ieșea și pace. Mă chinui vreo două zile și în final iese un text rimat, stereotip, o idioțenie, însă ea zice ca e perfect și că îl ia. Aveam așa, o stare de nelinişte. Mie nu-mi plăcea. Nu eram eu acolo, nu era jocul meu de cuvinte. Nu simțeam nimic.
S-a dus cu textul în cancelarie, probabil mândră. În prima pauză vine la mine țintă profesorul de istorie, Petruț Pârvescu, probabil mai cunoscut acum ca poet decât ca profesor. Unul dintre oamenii pentru care am până în ziua de astăzi un respect profund și o admirație totală. Mă ia deoparte, îmi pune o mână pe umăr, se coboară până la nivelul feței mele, mă privește drept în ochi și mă întreabă: tu ai simţit ceea ce ai scris acolo? Am reuşit să-i susţin privirea: Nu! Și atunci? Niciodată, dar niciodată, să nu scrii ceea ce nu simţi, să nu spui ceea ce nu simți, să nu faci ceea ce nu simti!
M-am facut mică-mică… Promit!
A zâmbit și mi-a spus că stie că îmi voi ține promisiunea, chiar dacă asta îmi va lua timp. În pauza următoare i-am cerut dirigintei foaia și am facut-o bucățele mici care au sfârșit sub jetul de apa din wc.
Au trecut multi ani de atunci. Au fost momente în care am uitat de această promisiune, fiindcă cei de lângă mine nu voiau să audă ceea ce simt sau gândesc eu.
Și atunci spuneam ceea ce voiau să audă. Iar când, în sfârșit, am ajuns la a putea să fac ceea ce i-am promis, am văzut că se sancționează. Dur de tot. Cu interpretări, cu scoateri din context, cu neînțelegerea unor sentimente ce sunt proprii fiecăruia ca trăire și intensitate, cu puneri la zid sau cu blamare. Cert este că odată ce ai pornit pe drumul ăsta nu mai e cale de întoarcere. Pentru că e ca și cum ai incerca să dai timpul înapoi și să redevii ceea ce ai fost.
Nu m-a încercat niciodată vreun sentiment de mândrie patriotică sau de apartenență la neam din aceea care îi face pe unii să se bată cu pumnul în piept și să strige în gura mare, hulind tot ce nu e la fel.
De mândria apartenenței regionale, nici atât nu pot vorbi. Nu pentru că aș nega sau m-aș rușina de ceva, ci pentru simplul fapt că am reușit să-mi găsesc locul oriunde m-am dus, fără a fi necesar să lupt pentru asta cu prejudecăți sau cu atitudini ostile. În ultimii ani am văzut un adevărat război între locuitorii provinciilor istorice românești. Un război psihologic, bazat pe etichetări , pe stereotipii de gândire inoculate de-a lungul timpului, pe ignoranță și pe ochelarii de cal purtață în orice ocazie. Război dublat de cel al simbolurilor apartenenței etnice, mai ales intre români și maghiari/secui. Nu, de această dată nu voi vorbi despre asta, ci despre educație. Despre o educație deficitară care duce la crearea acestor prejudecăți.
Mă simt ardeleancă în aceeași măsură în care mă simt moldoveancă sau româncă. Dacă e Ardealul altfel? Este. E imposibil să pui în balanță societatea etnic mixtă, cu puternice influențe reciproce date de conviețuirea timp de sute de ani, cu societatea în care minoritățile etnice reprezintă procentaje nesemnificative. E imposibil să negi influența la nivel de conștiință colectivă, de educație civică și de acceptare a unui Imperiu.
Niciodată nu voi susține că ardelenii (indiferent de etnie) sunt mai buni sau mai răi. Diferiți, da. La fel cum și moldovenii sunt diferiți de bucureșteni sau olteni, la fel cum și bănățenii sunt diferiți de dobrogeni sau munteni.
De ce apare, totuși, rivalitatea asta, exceptând ideile autonomiste care in Transilvania sunt mai puternice? Concluzia la care am ajuns este că e vorba doar de educație și respect de sine. E exact ca și într-un mic grup social, doar că proiectat la scară mai mare: dacă unul este diferit, începe rivalitatea și lupta pentru „supremație”. Răspunsul e, întotdeauna, un fel de izolare și autoizolare a celui vizat. Ceilalți nu pot înțelege că această diferență poate fi benefică și poate constitui un model de stimă de sine și de succes, ci e văzută mai degrabă ca aroganță și mândrie exacerbată.
Comunicarea este tăiată și atacurile se manifestă, alternativ, din ambele părți. Până la urmă, nimeni nu-și dă seama că, de fapt, nici măcar nu e un război între oameni, ci între idei înveterate, între atitudini, între cei care, supervizând acest joc, au într-un fel sau altul de câștigat.
Și vine momentul în care li se face foame și sete și se așază la aceeași masă. Mănâncă și beau din aceeași oală, vorbesc aceeași limbă și cântă aceleași cântece. Își dau seama că se cunosc dintotdeauna și că motivul luptei nu există. Sunt toți oameni. La fel. E vorba doar de cunoaștere și de oportunitățile ce nu trebuie ratate pentru ca aceasta să fie una reală.
Spunea un prieten zilele trecute, ilustrând perfect aceste lucruri: cine nu cunoaște și nu a călcat vreodată Secuimea, are în dotare o serie de „legende” și chiar de evaluări negative teribile. După ce a fost o dată acolo, nu doar că atitudinea anterioară de reticență dispare, dar prejudecățile i se clatină și cad una câte una, ajunge să spună și trei cuvinte în maghiară și plănuieşte cu prietenii să se întoarcă în anul următor în grup mai mare.
E doar un exemplu. Dar e cel care vorbește de la sine despre cât de mult contează interacțiunea dintre oameni înainte de a lipi etichetele și comunicarea înainte de a lovi, chiar dacă numai la nivel de cuvinte. Ardelenii n-au nimic de împărțit cu moldovenii și muntenii. Nici oltenii cu dobrogenii. Oamenii între ei, nu.
Alții sunt cei spre care trebuie îndreptate armele de luptă și ei sunt cei cărora dezbinarea le convine pentru simplul fapt că așa pot să-și facă jocurile fără a fi deranjați, în timp ce oamenii își risipesc energia în chestii mărunte. Doar când se va conștientiza acest lucru se va putea vorbi despre Români. Până atunci… rămân, din păcate, doar bucăți rupte mânate de vântul urii și al intereselor unei mâini de oameni ce s-au erijat în conducători.
De turmă care îi urmează orbește spre prăpastia în care nu va mai conta nici regiunea, nici etnia.

Limba maternă și bilingvismul

Tot citind zilele acestea despre centenar, despre zâzania care iar se bagă între români și maghiari prin media și politicieni, despre drepturi respectate și nerespectate, despre limba maternă, despre plăcuțe, despre problemele cu care încă se confruntă minoritățile și nu numai, mi-au venit în minte două fenomene pe care le observ de foarte mult timp și care uneori iau forme cel puțin ciudate, dacă nu anormale.

Primul și cel mai apropiat mie provine din familia etnic-mixtă. Am cunoscut foarte multe astfel de familii de-a lungul timpului, nu doar căsătorii între români și maghiari, ci și între  români și spanioli sau arabi, între spanioli și englezi, între maghiari și spanioli etc. Întotdeauna tipul acesta de familie mi s-a părut ideal. De ce? Pentru deschiderea culturală  pe care o reprezintă, pentru mediul bilingv oferit copiilor, pentru specificul identitar pe care fiecare il aduce în relație. Pe de altă parte, mai ales la noi, dar nu numai,  am tot auzit vorbindu-se despre procesul de asimilare. Proces dureros. Pentru ca unul dintre cei doi își pierde identitatea și devine o copie. Îmi pare rău  că afirm asta, dar e adevărul și știu că nu e plăcut.

Am cunoscut prin anii 90 o familie mixtă pe care și acum o port în gând. O familie în care eu personal nu m-am simțit bine ca invitat. Am fost întrebată, în cel mai firesc mod posibil, după 3 luni  de locuit în Odorhei: ”și ce cauți aici dacă nu știi  maghiară?” ”Dar tu te-ai căsătorit cu un român!…” ”Da, dar el vorbește. În casa mea nu se vorbește românește!” Era adevărat. Copilul nu vorbea niciun cuvânt în română. În casă se vorbea doar în limba maghiară. Până la urmă  e alegerea fiecăruia. Însă  mi s-a părut și încă mi se pare  o  oportunitate aruncată pe fereastră. După  vreo 10 ani, în prag de bacalaureat și admitere la facultate, aceeași persoană mi se plângea de limitarea pe care o dă zona. De faptul ca acel copil era obligat să aleagă o facultate cu predare în limba maghiară, de științe exacte, și că asta îi limita apoi posibilitățile de angajare. Nu am spus nimic. Dar am rămas cu un gust amar.

Am cunoscut acum câțiva ani o altă situație. El maghiar, ea spaniolă. În casă se vorbește doar spaniolă. ”La ce îi folosește limba aia? E cumplit de grea, de ce să stresez copilul cu așa ceva?  Mai bine învață engleză sau norvegiană (sic!), că astea sunt de viitor.” Situația se prezintă cam așa: copilul este în imposibilitate de a comunica în vreun fel cu familia tatălui, care se află în întregime în Ungaria. Iar tatăl îi vorbește o spaniola cu accent maghiar și cu greșeli de exprimare sesizabile pentru un copil nativ spaniol. Bunica își strânge în brațe, cu ochii în lacrimi,  un nepot mut care nu îi înțelege vorbele de dragoste pe care i le spune.

Nu sunt cazuri izolate. Există foarte multe astfel de situații, am luat doar două exemple, primele care mi-au venit în minte.  Trecând peste factorul uman,  pe care personal îl consider totuși cel mai important, mă întreb dacă  acești părinți știu ce îi fac copilului și mai ales dacă cel care îi impune celuilalt renunțarea la sine știe ce prăpastie sapă în sufletul celuilalt, transformându-l în ceva ce nu e.

Pentru copilul mic, câruia i se vorbesc încă de la naștere 2-3 limbi, nu exista stres sau efort intelectual în a le învăța. Din contră, creierul său, capacitatea intelectuală, latura cognitivă, memoria, atenția – toate se dezvoltă mult mai repede și mai intens decât la copiii proveniți din mediul monolingv și acest lucru este demonstrat științific. Sunt copii cu o adaptabilitate superioară, capabili să treacă fără nici cel mai mic efort, de la un registru lingvistic la altul, copii cărora li se dezvoltă  capacitatea de concentrare și mai ales cea de organizare mult mai timpuriu. Iar mai târziu, faptul de a face parte din două culturi, cunoașterea  în original a unor opere literare sau artistice,  a unei spiritualități cu care se identifică lingvistic nu fac altceva decat să-i îmbogățească orizontul, să-i deschidă mintea și sufletul pentru  a se descoperi pe sine și locul său în această lume în care e unic tocmai prin ceea ce primește de la părinți odată cu limbile care i se vorbesc.

Al doilea aspect la care mă refeream în introducere are în vedere emigranții.  E adevărat că primul lucru  la care te gândești atunci când  începi o nouă viață într-o țară care nu e a ta,  când înveți o nouă limbă, când trebuie să te adaptezi altor norme sociale și mai ales statutului de imigrant este integrarea. Iar cea mai importantă dintre toate  este integrarea lingvistică. În momentul în care ai depășit barierele de comunicare, ți se deschid alte porți, ai acces la locuri de muncă mai bune și mai bine plătite, ești privit altfel de catre autohtoni, iar în această privire există întotdeauna un grad ridicat de respect ce crește direct proporțional cu calitatea limbii utilizate.

Ce se întâmplă? Din această dorință de integrare și adaptare, unii – de aceeași etnie –  încep să vorbească limba țării  în care se află între ei. Ca absolvent de filologie afirm și susțin că nu este o metodă bună de a învăța.  Învățarea unei limbi străine se face direct de la sursa, adică de la vorbitorul nativ. Comunicarea cu ei este deosebit de importantă în acest proces și nu comunicarea cu cei ce sunt imigranți ca și tine. Se exagerează uneori până într-acolo încât  se vorbește în familie limba  țării de adopție, în detrimentul celei materne.  Un copil care ar putea fi bilingv sau trilingv este monolingv  din cauza atitudinii celor ”mai catolici decât papa”. E considerată inutilă vorbirea limbii materne, iar scrisul nici nu mai intră în calcul. Chiar  emigranții adulți ajung în câțiva ani să vorbească o limbă maternă stricată, presărată de cuvinte din țara de adopție. Nu, nu este voluntar așa cum ar crede unii. Prin ceea ce am descris mai sus vocabularul activ se diminuează, în favoarea celui pasiv. Cuvintele din vocabularul de bază, cele utilizate foarte frecvent, sunt înlocuite de cuvinte uneori adaptate fonetic la limba maternă, ceea ce dă naștere unor situații ilare prin absurd. Am auzit o exprimare de genul: ”Mă duc acasă să barrez și să pun lavadora că vine mi marido și vreau să găsească ordine.” (barrer – a mătura, lavadora – mașină de spălat, mi marido – soțul meu).

Nu e normal, deși mulți așa consideră și chiar se mândresc cu ”așa vorbim noi”. Nu e normal să-ți negi originea și limba, nu e normal să ai atitudine ofensivă față de ceea ce vine odată cu tine. Nimeni nu te va judeca, într-o țară civilizată, după limba maternă pe care o ai, după naționalitate sau după culoarea ochilor. Cei care o fac sunt puțini și nu reprezintă niciodată o majoritate. Pe ei ți-i asumi, așa cum ți-ai asumat  emigrarea. Trebuie doar să fii tu însuți, să pui în copiii tăi tot ce e mai bun și mai frumos în tine și în oamenii din care vii, iar dintre acestea limba este prima cale spre identitate spirituală. Ea nu trebuie să se piardă pentru că odată cu ea se vor pierde toate valorile acumulate de generații până la tine. Nimeni nu e mai presus de tine pentru a-ți putea impune altceva. Trebuie doar… cum spune un prieten: ” să fii om și restul vine de la sine”.

Așa e mai bine…

Niciodată nu voi înțelege pe de-a-ntregul natura umană.

Când eram în învățământ, încă înainte de a se vorbi și a deveni la modă conceptul de Inteligență Emoțională sau cel de Empatie, cu care mulți se bat în piept azi, mai ales virtual, unde toată lumea iubește pe toată lumea, unde emoticon-urile lui Zucky ne fac mai empatici decât Maica Tereza și așa suferim noi :(, și așa adorăm <3, și așa ne revoltăm  noi ”dimpreună” cu ceilalți, încât ai senzația că sensibilitatea unora dă pe afară de multă ce e, când eram în învățământ, ziceam, am făcut niște cursuri pe tema asta. Participanții la curs îi cunoșteam. Ce m-a șocat atunci și despre ce nu am vorbit niciodată nici în timpul, nici după, deși inclusiv aici am fost trimisă să fac cursuri de dezvoltare personală, a fost faptul că, de fapt, tu nu dezvoltai nimic. Fiindcă nu aveai cum. E vorba doar de iubire. Aia de oameni și mai ales de sine.

Nu am fost educați să ne iubim pe noi înșine. Să ne punem pe primul loc în viețile noastre și să conștientizăm faptul că dacă noi suntem fericiți, împliniți, mulțumiți de ceea ce suntem și ceea ce avem, aceeași stare de bine o vom aduce și celor din jur. Din păcate, iubirea de sine e confundată adesea cu orgoliul exacerbat sau cu egoismul și egocentrismul. E apreciat, în schimb, ”sacrificiul”. Datul acela din tine până te secătuiești de puteri și de suflet. De fapt, nici măcar apreciat, e normalitate să exiști, să trăiești pentru ceilalți, mai ales dacă ceilalți îți sunt familie sau apropiați. Iar în aceste condiții, orice îndreptare către sine, către necesitățile afective sau spirituale proprii, devine un fel de act de revoltă, sancționat.

Empatia nu se învață. Ea există sau nu. O poți dezvolta, prin exercițiul repetat al interacțiunii umane, prin purtarea papucilor celorlalți, prin schimbul imaginar de locuri. Însă ceea ce simți și nivelul până la care o poți face nu se învață. În schimb, se învață ipocrizia. Ah, cum se învață ipocrizia și cât de silitori îi sunt elevii! Se învață reacții. Știi exact ce ar trebui să simți sau să spui într-un context sau altul și o faci, teatral, uneori chiar lăcrimând crocodilește pentru impresia artistică. Nu simți. Ba da, simți: satisfacția că ți-au căzut în plasă sau în mreje fraierii ce încep să vadă în tine exact ceea ce rolul transmite. Pe același principiu, se învață iubirea. Știi exact cum și ce și când să spui. Știi cum să te apropii și ce anume să atingi pentru a trezi reacții și a-ți atinge scopul. Știi fiindcă lecții există peste tot: de iubire romantică, de iubire pasională, de iubire inocentă. Nu? Cum nu? Ia dați un search pe google să vedeți câți bani se fac din a vinde ”cum să…”.

Și rămân cei care simt până la durere și care habar n-au să spună sau să arate asta. Cei care se prăbușesc în ei înșiși la fiecare durere cu care intră în contact, la fiecare tristețe din ochii oamenilor iubiți, la fiecare îndoială și la fiecare lacrimă de copil, la suferințele și la revoltele din jur. Ei nu ȘTIU  să iubească. Ei doar iubesc, așa, întreg, prin fiecare fibră și cu fiecare respirație. Ăștia sunt, de obicei,  invizibili. Pentru că dacă devin vizibili sperie. Oamenii nu sunt pregătiți să primească dragoste, deși majoritatea afirmă contrariul. Nu sunt pregătiți fiindcă nu știu ce să facă cu ea. E prea mult, e prea intens, e sufocant, te face să te simți incomod sau mic fiindcă nu găsești moneda de schimb, nu se poate efectua trocul, ca în primul caz. Și atunci renunți sau îi faci să renunțe îndepărtându-i. ”Așa e mai bine.”

Oare suferim de neiubire? Ce ne face atât de reticenți în fața sentimentelor autentice, ale noastre, negate și înăbușite, și ale altora? Ce teamă se ascunde în noi de trăire sau de durere?

 

Sărbători la pachet

Pe 14 decembrie mama mi-a pus un pachet, așa cum face ea de două ori pe an, la Crăciun și la Paște. Și pune acolo, săraca, de la cadou pentru fiică-mea, până la salată de sfeclă roșie cu hrean, cozonac, prăjituri, ce crede ea că ar putea să mi-o aducă mai aproape. După ce s-a întors de la gară, din parcarea din care pleacă mașina firmei de transport cu care obișnuim să trimitem, am vorbit la telefon. Și îmi spune: ”N-am văzut în viața mea așa ceva. Ori sunt mai mulți cei plecați, ori pentru faptul că săptămâna viitoare nu este cursă către Spania din cauză că ar prinde Crăciunul pe drum, omor a fost. Am stat două ore până a descărcat ce aducea și încă una până am ajuns la rând.” Dacă i-aș spune că nu vreau să stea acolo, că nu vreau ca genunchii ei anchilozați de artroză să facă efortul ăsta și nici ca mâinile cu degetele ce dor să frământe aluatul de cozonac o oră, aș intrista-o tare. Și eu știu să fac și am făcut cozonaci și orice altceva știe ea să facă, fiindcă în casa ei am crescut și lângă ea am pregătit toate sărbătorile, uneori până dimineața. Nu pot să-i spun așa ceva. Și tac, și îmi înghit mila și durerea, și lacrimile.

Când m-am dus să iau pachetul, fata de la magazinul care le distribuie era pe altă lume. ”Fatăăăăă, așa ceva! Două sute am avut, când și cum să vă sun, bine că ai venit, să scap de ele că nu mai plec acasă în noaptea asta.” Erau mulți români acolo. Mă uitam la fețele lor și vedeam pe ele nu știu dacă bucuria, mai degrabă o emoție imposibil de descris amestecată cu tristețe. Probabil și fața mea era la fel.

Firmele de transport internațional au înflorit pe de o parte datorită celor ce trimit periodic pachete celor de acasă, iar pe de altă parte datorită unui fenomen pe care la inceput nu l-am conștientizat: când ești plecat, când ești departe de ai tăi și de lumea în care te-ai făcut om, îți aduci o bucățică de ”acasă” de sărbători. Într-un pachet legat cu sfoară, pe care e trecut numărul tău de telefon cu litere de-o schioapă, sau într-o geantă de voiaj în care cei rămași încearcă să împartă cu tine ceea ce vor avea pe masa lor de sărbători. E un fel de a fi împreună în jurul acelorași gusturi, preparate de aceleași mâini, dar la mii de kilometri distanță. Și de unde să ai tu aici, cu toată abundența din piețe și magazine, cârnații de acasă, castraveții murați cu ramuri de mărar printre ei sau varza murată cu chimen? De unde cozonacul cu nucă aromată sau cu mac, de unde zacusca cu ciuperci de pădure sau cu fasole? Gust de la mama. Gust de la Bica spune fiică-mea.

Mănânci cu noduri, închizând ochii pentru câteva momente, și firmitura aceea ce a venit în portbagajul unui autobuz cateva zile e bucata ta de madlenă. În ea e toată copilăria, tot dorul de părinți și de frați, toate amintirile fețelor vesele de revedere și de sărbătoare, toate zâmbetele și îmbrățișările din anii în care erai acolo și în casa lor, la masa lor, nu erau scaune goale. Știi că-i doare și te doare mai al dracului. Te rupe pe dinăuntru, de parcă ți-ar trage cineva cu dinții din inimă. Și nu știi să explici copilului sau celui de lângă tine de ce sau ce simți.

Ești tu și celălalt tu. Ești tu, cel rupt în două, între două acasă, și tu, cel ce ai ales să pleci și care aparții locului în care trăiești de ani și în care ți-ai făcut o viață, locului în care copilul tău și-a înfipt rădăcinile și din care își trage seva.

Ai în jurul tău oameni, oameni calzi și buni, care te consideră de-al lor. Oameni care te îmbrațișează și care pun în îmbrățișarea lor și în urările pe care ți le fac suflet și lumină. Și uneori îi strângi la piept ceva mai tare decât ar trebui. Fiindcă vrei să umpli cu ei golul rămas. Fiindcă nu poți îmbrățișa nici depărtarea, nici vocea, nici telefonul.

Și nodul din gât te sufocă.

Îți iei o portocală și te duci ceva mai departe, o desfaci și pentru câteva clipe îți afunzi toate simțurile în coaja ei ce-ți lasă pe degete uleiul volatil galben: ești iar copil, e cald, e foc în sobă, e iarnă și obrajii ard de ger, e miros de cozonac și de lemne arse, de brad și de covoare curate.

Și trec sărbătorile. Și viața. Și noi.