Oameni mari

Cred că aveam vreo 5 ani. Zic 5 fiindcă înainte de asta nu știam să scriu, iar atunci scriam a doua sau a treia oară. Și era dimineață și nu eram la școală. Era ziua de naștere a tatălui meu, 10 aprilie. Știam asta din seara anterioară și mai știam că de ziua de naștere cei care se iubesc își fac un cadou, ceva, oricât de mic, pentru a marca momentul. N-aveam bani. Și chiar daca as fi avut, ce puteam să cumpăr de la magazinul sătesc? Bomboane din alea roz cu gust de miez de pâine îmbibat în apă cu zahăr? Un pachet de țigări Carpați fara filtru? Niște biscuiți „Mirela” sau „obișnuiți”, din ăia in care îți rupeai dinții mușcând?

N-aveam ce cumpăra in satul acela uitat de lume. Iar tata nu iubea nimic în afară de copii și de cărți. Iubea toți copiii. Și cărțile. Unele le ținea ascunse în dosul altora. Spunea că sunt „interzise”. Aveam două biblioteci. Una cu sute de cărți de medicină, între care era un tratat de boli infecțioase ce mi se părea monstruos prin dimensiuni și niște atlase care se numeau Sistem nervos in diagrame ce aveau foile atât de fine și lucioase încât îți venea să le mângâi. Și mai erau câteva volume de care îmi amintesc, în care se uita din când în când și mama, Copilul sănătos și bolnav. Știam că le-a citit pe toate, cu adnotări, din scoarță în scoarță, și nu doar o dată.

Biblioteca cealaltă era într-o cameră mai mică în care nu locuia nimeni și în care, peste câțiva ani, aveam să-mi fac rezidența de vară (iarna nu era încălzită). Acolo erau cărțile interesante. Cele cu nume care trezeau curiozitatea și puneau în mișcare imaginația.

Am intrat în camera cu biblioteca mai mică în ziua aceea. Cum amândoi cumpărau cărți la fiecare intrare într-o librărie, nu apucau sa citească tot, chiar dacă toată copilăria i-am văzut, măcar înainte de culcare, cu o carte în mână.

Nu știu de ce, ochii mi s-au oprit pe o carte albastră, nouă: Oamenii mari au nume de străzi. Mă gândeam că i-ar plăcea. Poate nici nu știa de ea. Am luat-o și am scris, destul de chinuit, fiindcă abia învățasem sa leg bine literele de mână: „Când voi crește, voi construi o stradă care va purta numele tău pentru că tu ești un om mare.” Nu știam atunci că strada aceea va avea la un moment-dat 3500 de kilometri și că va fi făcută din bucăți ce poarta numele celor dragi rămași acasă. In celălalt acasă.

Apoi am mai vrut sa construiesc o stradă căreia să-i dau numele unui om mare. Atât de mare încât nu-mi ajungea sufletul să-l iubesc și l-am mai crescut, cu fiecare zi care a trecut. Ani. Piatra lângă piatră, fir de nisip lângă fir de nisip, cuvinte, șoapte, încredere, uneori lacrimi pe post de liant. Am vrut sa construiesc o stradă care sa unească două suflete și să poarte numele unui om mare, să… Am vrut sa mai cred o dată, în mine și în cineva de la capătul celălalt. Și am o stradă neterminată. Fără om mare și fără stâlpi de susținere acolo unde se cască sub ea prăpăstii și întuneric.

Reclame

Un gând despre „Oameni mari

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s