Prejudecăți

Când eram mică mă jucam cu cuvintele. Îmi plăcea, nu știu, era ceva ce venea dinăuntru… Nu scriam poezie. Doar joacă. Uneori ieșeau chestii simpatice. In clasa a VIII-a, înainte de Festivalul Cântarea României, diriginta, care era profesoară de română și care știa despre acest lucru, îmi zice că daca aș încerca să scriu ceva… așa… către „tovarășul”.. sau către țara noastră minunată, aş putea să particip în mod original… Bla..bla…
Mă duc eu acasă, încerc… Nimic! Nu ieșea și pace. Mă chinui vreo două zile și în final iese un text rimat, stereotip, o idioțenie, însă ea zice ca e perfect și că îl ia. Aveam așa, o stare de nelinişte. Mie nu-mi plăcea. Nu eram eu acolo, nu era jocul meu de cuvinte. Nu simțeam nimic.
S-a dus cu textul în cancelarie, probabil mândră. În prima pauză vine la mine țintă profesorul de istorie, Petruț Pârvescu, probabil mai cunoscut acum ca poet decât ca profesor. Unul dintre oamenii pentru care am până în ziua de astăzi un respect profund și o admirație totală. Mă ia deoparte, îmi pune o mână pe umăr, se coboară până la nivelul feței mele, mă privește drept în ochi și mă întreabă: tu ai simţit ceea ce ai scris acolo? Am reuşit să-i susţin privirea: Nu! Și atunci? Niciodată, dar niciodată, să nu scrii ceea ce nu simţi, să nu spui ceea ce nu simți, să nu faci ceea ce nu simti!
M-am facut mică-mică… Promit!
A zâmbit și mi-a spus că stie că îmi voi ține promisiunea, chiar dacă asta îmi va lua timp. În pauza următoare i-am cerut dirigintei foaia și am facut-o bucățele mici care au sfârșit sub jetul de apa din wc.
Au trecut multi ani de atunci. Au fost momente în care am uitat de această promisiune, fiindcă cei de lângă mine nu voiau să audă ceea ce simt sau gândesc eu.
Și atunci spuneam ceea ce voiau să audă. Iar când, în sfârșit, am ajuns la a putea să fac ceea ce i-am promis, am văzut că se sancționează. Dur de tot. Cu interpretări, cu scoateri din context, cu neînțelegerea unor sentimente ce sunt proprii fiecăruia ca trăire și intensitate, cu puneri la zid sau cu blamare. Cert este că odată ce ai pornit pe drumul ăsta nu mai e cale de întoarcere. Pentru că e ca și cum ai incerca să dai timpul înapoi și să redevii ceea ce ai fost.
Nu m-a încercat niciodată vreun sentiment de mândrie patriotică sau de apartenență la neam din aceea care îi faceimages pe unii să se bată cu pumnul în piept și să strige în gura mare, hulind tot ce nu e la fel.
De mândria apartenenței regionale, nici atât nu pot vorbi. Nu pentru că aș nega sau m-aș rușina de ceva, ci pentru simplul fapt că am reușit să-mi găsesc locul oriunde m-am dus, fără a fi necesar să lupt pentru asta cu prejudecăți sau cu atitudini ostile. În ultimii ani am văzut un adevărat război între locuitorii provinciilor istorice românești. Un război psihologic, bazat pe etichetări , pe stereotipii de gândire inoculate de-a lungul timpului, pe ignoranță și pe ochelarii de cal purtață în orice ocazie. Război dublat de cel al simbolurilor apartenenței etnice, mai ales intre români și maghiari/secui. Nu, de această dată nu voi vorbi despre asta, ci despre educație. Despre o educație deficitară care duce la crearea acestor prejudecăți.
Mă simt ardeleancă în aceeași măsură în care mă simt moldoveancă sau româncă. Dacă e Ardealul altfel? Este. E imposibil să pui în balanță societatea etnic mixtă, cu puternice influențe reciproce date de conviețuirea timp de sute de ani, cu societatea în care minoritățile etnice reprezintă procentaje nesemnificative. E imposibil să negi influența la nivel de conștiință colectivă, de educație civică și de acceptare a unui Imperiu.
Niciodată nu voi susține că ardelenii (indiferent de etnie) sunt mai buni sau mai răi. Diferiți, da. La fel cum și moldovenii sunt diferiți de bucureșteni sau olteni, la fel cum și bănățenii sunt diferiți de dobrogeni sau munteni.
De ce apare, totuși, rivalitatea asta, exceptând ideile autonomiste care in Transilvania sunt mai puternice? Concluzia la care am ajuns este că e vorba doar de educație și respect de sine. E exact ca și într-un mic grup social, doar că proiectat la scară mai mare: dacă unul este diferit, începe rivalitatea și lupta pentru „supremație”. Răspunsul e, întotdeauna, un fel de izolare și autoizolare a celui vizat. Ceilalți nu pot înțelege că această diferență poate fi benefică și poate constitui un model de stimă de sine și de succes, ci e văzută mai degrabă ca aroganță și mândrie exacerbată.
Comunicarea este tăiată și atacurile se manifestă, alternativ, din ambele părți. Până la urmă, nimeni nu-și dă seama că, de fapt, nici măcar nu e un război între oameni, ci între idei înveterate, între atitudini, între cei care, supervizând acest joc, au într-un fel sau altul de câștigat.
Și vine momentul în care li se face foame și sete și se așază la aceeași masă. Mănâncă și beau din aceeași oală, vorbesc aceeași limbă și cântă aceleași cântece. Își dau seama că se cunosc dintotdeauna și că motivul luptei nu există. Sunt toți oameni. La fel. E vorba doar de cunoaștere și de oportunitățile ce nu trebuie ratate pentru ca aceasta să fie una reală.
Spunea un prieten zilele trecute, ilustrând perfect aceste lucruri: cine nu cunoaște și nu a călcat vreodată Secuimea, are în dotare o serie de „legende” și chiar de evaluări negative teribile. După ce a fost o dată acolo, nu doar că atitudinea anterioară de reticență dispare, dar prejudecățile i se clatină și cad una câte una, ajunge să spună și trei cuvinte în maghiară și plănuieşte cu prietenii să se întoarcă în anul următor în grup mai mare.
E doar un exemplu. Dar e cel care vorbește de la sine despre cât de mult contează interacțiunea dintre oameni înainte de a lipi etichetele și comunicarea înainte de a lovi, chiar dacă numai la nivel de cuvinte. Ardelenii n-au nimic de împărțit cu moldovenii și muntenii. Nici oltenii cu dobrogenii. Oamenii între ei, nu.
Alții sunt cei spre care trebuie îndreptate armele de luptă și ei sunt cei cărora dezbinarea le convine pentru simplul fapt că așa pot să-și facă jocurile fără a fi deranjați, în timp ce oamenii își risipesc energia în chestii mărunte. Doar când se va conștientiza acest lucru se va putea vorbi despre Români. Până atunci… rămân, din păcate, doar bucăți rupte mânate de vântul urii și al intereselor unei mâini de oameni ce s-au erijat în conducători.
De turmă care îi urmează orbește spre prăpastia în care nu va mai conta nici regiunea, nici etnia.

Reclame

Limba maternă și bilingvismul

Tot citind zilele acestea despre centenar, despre zâzania care iar se bagă între români și maghiari prin media și politicieni, despre drepturi respectate și nerespectate, despre limba maternă, despre plăcuțe, despre problemele cu care încă se confruntă minoritățile și nu numai, mi-au venit în minte două fenomene pe care le observ de foarte mult timp și care uneori iau forme cel puțin ciudate, dacă nu anormale.

Primul și cel mai apropiat mie provine din familia etnic-mixtă. Am cunoscut foarte multe astfel de familii de-a lungul timpului, nu doar căsătorii între români și maghiari, ci și între  români și spanioli sau arabi, între spanioli și englezi, între maghiari și spanioli etc. Întotdeauna tipul acesta de familie mi s-a părut ideal. De ce? Pentru deschiderea culturală  pe care o reprezintă, pentru mediul bilingv oferit copiilor, pentru specificul identitar pe care fiecare il aduce în relație. Pe de altă parte, mai ales la noi, dar nu numai,  am tot auzit vorbindu-se despre procesul de asimilare. Proces dureros. Pentru ca unul dintre cei doi își pierde identitatea și devine o copie. Îmi pare rău  că afirm asta, dar e adevărul și știu că nu e plăcut.

Am cunoscut prin anii 90 o familie mixtă pe care și acum o port în gând. O familie în care eu personal nu m-am simțit bine ca invitat. Am fost întrebată, în cel mai firesc mod posibil, după 3 luni  de locuit în Odorhei: ”și ce cauți aici dacă nu știi  maghiară?” ”Dar tu te-ai căsătorit cu un român!…” ”Da, dar el vorbește. În casa mea nu se vorbește românește!” Era adevărat. Copilul nu vorbea niciun cuvânt în română. În casă se vorbea doar în limba maghiară. Până la urmă  e alegerea fiecăruia. Însă  mi s-a părut și încă mi se pare  o  oportunitate aruncată pe fereastră. După  vreo 10 ani, în prag de bacalaureat și admitere la facultate, aceeași persoană mi se plângea de limitarea pe care o dă zona. De faptul ca acel copil era obligat să aleagă o facultate cu predare în limba maghiară, de științe exacte, și că asta îi limita apoi posibilitățile de angajare. Nu am spus nimic. Dar am rămas cu un gust amar.

Am cunoscut acum câțiva ani o altă situație. El maghiar, ea spaniolă. În casă se vorbește doar spaniolă. ”La ce îi folosește limba aia? E cumplit de grea, de ce să stresez copilul cu așa ceva?  Mai bine învață engleză sau norvegiană (sic!), că astea sunt de viitor.” Situația se prezintă cam așa: copilul este în imposibilitate de a comunica în vreun fel cu familia tatălui, care se află în întregime în Ungaria. Iar tatăl îi vorbește o spaniola cu accent maghiar și cu greșeli de exprimare sesizabile pentru un copil nativ spaniol. Bunica își strânge în brațe, cu ochii în lacrimi,  un nepot mut care nu îi înțelege vorbele de dragoste pe care i le spune.

Nu sunt cazuri izolate. Există foarte multe astfel de situații, am luat doar două exemple, primele care mi-au venit în minte.  Trecând peste factorul uman,  pe care personal îl consider totuși cel mai important, mă întreb dacă  acești părinți știu ce îi fac copilului și mai ales dacă cel care îi impune celuilalt renunțarea la sine știe ce prăpastie sapă în sufletul celuilalt, transformându-l în ceva ce nu e.

Pentru copilul mic, câruia i se vorbesc încă de la naștere 2-3 limbi, nu exista stres sau efort intelectual în a le învăța. Din contră, creierul său, capacitatea intelectuală, latura cognitivă, memoria, atenția – toate se dezvoltă mult mai repede și mai intens decât la copiii proveniți din mediul monolingv și acest lucru este demonstrat științific. Sunt copii cu o adaptabilitate superioară, capabili să treacă fără nici cel mai mic efort, de la un registru lingvistic la altul, copii cărora li se dezvoltă  capacitatea de concentrare și mai ales cea de organizare mult mai timpuriu. Iar mai târziu, faptul de a face parte din două culturi, cunoașterea  în original a unor opere literare sau artistice,  a unei spiritualități cu care se identifică lingvistic nu fac altceva decat să-i îmbogățească orizontul, să-i deschidă mintea și sufletul pentru  a se descoperi pe sine și locul său în această lume în care e unic tocmai prin ceea ce primește de la părinți odată cu limbile care i se vorbesc.

Al doilea aspect la care mă refeream în introducere are în vedere emigranții.  E adevărat că primul lucru  la care te gândești atunci când  începi o nouă viață într-o țară care nu e a ta,  când înveți o nouă limbă, când trebuie să te adaptezi altor norme sociale și mai ales statutului de imigrant este integrarea. Iar cea mai importantă dintre toate  este integrarea lingvistică. În momentul în care ai depășit barierele de comunicare, ți se deschid alte porți, ai acces la locuri de muncă mai bune și mai bine plătite, ești privit altfel de catre autohtoni, iar în această privire există întotdeauna un grad ridicat de respect ce crește direct proporțional cu calitatea limbii utilizate.

Ce se întâmplă? Din această dorință de integrare și adaptare, unii – de aceeași etnie –  încep să vorbească limba țării  în care se află între ei. Ca absolvent de filologie afirm și susțin că nu este o metodă bună de a învăța.  Învățarea unei limbi străine se face direct de la sursa, adică de la vorbitorul nativ. Comunicarea cu ei este deosebit de importantă în acest proces și nu comunicarea cu cei ce sunt imigranți ca și tine. Se exagerează uneori până într-acolo încât  se vorbește în familie limba  țării de adopție, în detrimentul celei materne.  Un copil care ar putea fi bilingv sau trilingv este monolingv  din cauza atitudinii celor ”mai catolici decât papa”. E considerată inutilă vorbirea limbii materne, iar scrisul nici nu mai intră în calcul. Chiar  emigranții adulți ajung în câțiva ani să vorbească o limbă maternă stricată, presărată de cuvinte din țara de adopție. Nu, nu este voluntar așa cum ar crede unii. Prin ceea ce am descris mai sus vocabularul activ se diminuează, în favoarea celui pasiv. Cuvintele din vocabularul de bază, cele utilizate foarte frecvent, sunt înlocuite de cuvinte uneori adaptate fonetic la limba maternă, ceea ce dă naștere unor situații ilare prin absurd. Am auzit o exprimare de genul: ”Mă duc acasă să barrez și să pun lavadora că vine mi marido și vreau să găsească ordine.” (barrer – a mătura, lavadora – mașină de spălat, mi marido – soțul meu).

Nu e normal, deși mulți așa consideră și chiar se mândresc cu ”așa vorbim noi”. Nu e normal să-ți negi originea și limba, nu e normal să ai atitudine ofensivă față de ceea ce vine odată cu tine. Nimeni nu te va judeca, într-o țară civilizată, după limba maternă pe care o ai, după naționalitate sau după culoarea ochilor. Cei care o fac sunt puțini și nu reprezintă niciodată o majoritate. Pe ei ți-i asumi, așa cum ți-ai asumat  emigrarea. Trebuie doar să fii tu însuți, să pui în copiii tăi tot ce e mai bun și mai frumos în tine și în oamenii din care vii, iar dintre acestea limba este prima cale spre identitate spirituală. Ea nu trebuie să se piardă pentru că odată cu ea se vor pierde toate valorile acumulate de generații până la tine. Nimeni nu e mai presus de tine pentru a-ți putea impune altceva. Trebuie doar… cum spune un prieten: ” să fii om și restul vine de la sine”.

Copil sau elev?

Am citit și eu acum chestia aia cu reglementatul timpului alocat temelor pentru acasă. Bun. În afară de faptul că orice profesor care a făcut modulul psiho-pedagogic știe că elevul nu poate lucra mai mult de 1,5-2 ore la temele de acasă, nu văd de ce trebuie sa vina de la minister asemenea precizare.
Hai, totuși, să vedem dacă are aplicabilitate. Orarul unui elev de clasa a V-a, de exemplu, pentru ziua de miercuri arată așa: Matematica, Biologie, Română, Engleza, Sport. Patru obiecte la care trebuie să se pregătească. Asta înseamnă să aloce jumătate de oră fiecăruia. Nu are tema la biologie, dar are de învățat. Noțiuni de botanica pe care le aude/vede prima dată în viață și cu care trebuie să opereze. Desene/imagini pe care trebuie să le înțeleagă. La română, i s-a predat narațiunea. Tema îi cere să demonstreze, pe baza definiției si trăsăturilor acesteia, apartenența la specie a unei opere literare. La matematică, câteva exerciții. De obicei multe.
Pe lângă acestea, copiii de azi fac activități extrașcolare, că așa e moda: sport, muzica, limbi străine, dans etc. Care si ele ocupă cel puțin o oră, iar cu tot cu drum până acolo și înapoi, două.
La ora, în 45-50 de minute, nu ai cum să asiguri fixarea cunoștințelor. Lucrul individual e foarte important și fără nu se ating nici măcar obiectivele specifice, nu performanță.
Copiii sunt diferiți. Ritmul lor de lucru și capacitatea intelectuală sunt distincte. Ceea ce unul reține în 15 minute altuia îi poate lua 40. Ceea ce unul redactează în jumătate de oră altul face într-o ora si jumătate. Nu ai cum să-i uniformizezi și să-i aduci la același nivel. Întotdeauna uniformizarea va fi în detrimentul elevilor foarte buni.
Soluții? Decongestionarea materiei si eliminarea elementelor teoretice care nu au aplicabilitate practică. Astfel profesorul ar avea în clasa mai mult timp pentru aprofundarea si fixarea cunoștințelor nou învățate. Niciodată nu voi fi pentru eliminarea temelor. Acestea constituie un factor de responsabilizare și de dezvoltare a capacității de lucru individual, deosebit de importante pe tot parcursul vieții. Dar nici să transformi elevul din copil în robot, ajungând la oboseala cronica si depresie.
Și aici cea mai mare răspundere revine părinților. Ce crești? Copil sau elev? Sunt două chestii total diferite. Competiția e bună, dar între copii. Nu intre părinții copiilor care se bat cu pumnul în piept lăudându-se cu cantitatea uriașă de activități pe care i-o baga pe gât celui mic.
Domnii de la minister demonstrează încă o dată că nu prea lucrează în cunoștință de cauză. Nu poți impune timpi și ritm de lucru generale când vorbești de individualități în formare. Nu poți aplica o normă în ceva ce nu depinde doar de factori externi. Ceva experți reali în psihologia copilului si didactică aveți pe acolo???

După concurs

 Elevii câștigători ai concursului de limba română ”Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!” au fost premiați vinerea trecută la sediul Guvernului României. Este vorba despre elevi din Harghita, de școli cu predare în limba maghiară, copii care au limba maternă maghiara și  pentru care limba română este limba oficială a Statului.

Am amintit în foarte multe rânduri despre situația specială a zonei, în care nu se poate vorbi de bilingvism, așa cum vorbim în localitățile sau zonele unde raportul  populației românești și maghiare este unul echilibrat. Pentru a exista un mediu bilingv, condiția de bază este de a se vorbi în aceeași proporție atât româna, cât și maghiara. Nu de la televizor, nu de la școală, ci de pe stradă cum se spune. Nu e cazul Secuimii și cu atât mai mult e remarcabil ceea ce oamenii de acolo reușesc să facă.

Dincolo de declarațiile oficiale  ce apreciază și încurajează desfășurarea și rezultatele acestui concurs, dincolo de premiile și bucuria copiilor  de a participa la o festivitate în București (pentru mulți dintre ei era prima dată când vizitau Capitala), se află oameni cărora le pasă și despre care prea puțin se vorbește.  Oameni care fac ceea ce fac din convingere, din dragoste, din dorința de a da niște șanse în plus copiilor care doar prin numărul de ore de limba română prevăzut de programele școlare nu ar ajunge la performanțe, ci doar la însușirea cunoștințelor necesare în cadrul examenelor. Și nu, nu e suficient. Nu a fost și nu va fi niciodată, deoarece programa de limba și literatura română, aceeași la toate clasele și la toate secțiile, indiferent de limba de predare, nu poate dezvolta competențele de comunicare ale unui elev cu altă limbă maternă decât cea română până la cele ale unui nativ sau cel puțin bilingv. Elevii  ajung să cunoască opere literare, elemente de morfo-sintaxă sau de teorie literară, sunt capabili să îți vorbească jumătate de oră despre balzacianism sau proustianism, dar nu și să argumenteze liber o idee sau un principiu de viață.

Inițiatoarea acestui concurs este doamna profesoară Maria Sturzu  de la Liceul Toeretic ”Márton Áron” din Miercurea-Ciuc. Una dintre colegele care mi-au fost cândva punct de reper și model prin atitudine, prin energie, prin dragoste de limba romană și copii, dar mai ales prin muncă și voință de a demonstra că se poate, în ciuda privirilor piezișe, a neîncrederii, a lipsei de fonduri sau  de materiale.

Concursul a început acum 14 ani din ”lipsa competiției care să motiveze elevi vorbitori de alta limbă maternă decât româna. O ușoară eschivare, gen „nu se adresează lor”, o reacție negativă din start și distructivă a sistemului, care nu vrea să accepte că există un anumit segment de elevi și tineri pe care îi putem susține în a învăța limba română fără falsitati comportamentale și fără scuze invéntate.” (sunt cuvintele doamnei profesoare  Maria Sturzu, cu care am reușit să vorbesc ieri și care a avut amabilitatea de a răspunde la câteva întrebări). Adică dintr-o realitate pe care și eu și toți cei care trăiesc acolo o cunoaștem prea bine.

Dificultăți există, și de o parte și de alta. Nu e simplu nici să convingi pe cei mai închistați la minte că e util, nici să faci oamenii să muncească voluntar, fără a fi recompensați altfel decât prin mulțumiri  și satisfacția personală a reușitei elevilor. Totuși,  concursul este la a paisprezecea ediție și se bucură de popularitate în rândul copiilor, părinților și profesorilor. Activitățile  sunt complementare  celor de la  clasă, venind în completarea lor și punând accentul pe formarea unor competente de comunicare orală și scrisă  la nivelul adecvat vârstei și dezvoltării intelectuale a elevilor. Subiectele care constituie probă de concurs  sunt asemănătoare  ca structură cu cele din cadrul examenelor naționale, ceea ce constituie pentru participanți  si un exercițiu în plus de acomodare cu atmosfera acestora, cu gestionarea timpului, cu cadrul organizat și exigențele baremelor.

În cei 14 ani concursul  s-a adresat elevilor din județele Mureș, Harghita, Covasna și Bacău. Dorința organizatorilor este de a-l extinde la tot Ardealul, însă  e foarte difícil deoarece implicarea in activități de asemenea amploare cere sacrificio și nu se poate face decât cu sprijinul consecutiv al elevilor, părinților și profesorilor. De aici a și pornit, de fapt, ideea acestui articol. Am dorit să fac cunoscut concursul și celor ce nu au aflat încă de el și să îi încurajez să colaboreze  și să le dea copiilor șansa de a participa la activități, de a interacționa cu elevi din alte zone, de a construi  niște punți  culturale și de comunicare interumană dincolo de porțile oficiale ale școlii. Știu că e difícil, mai ales atunci când te lovești de problema banilor sau a timpului  liber ce  trebuie dedicat muncii.  Dar până la urmă asta înseamnă  a fi dascăl: a ghida evoluția copiilor ce îți sunt lăsați în mâini, a le oferi șanse egale, a le arăta latura formativă a învățământului și a-i pregăti pentru viață prin toate mijloacele posible. Asta fac oamenii aceștia. Fără a fi plătiți în plus, fără a se plânge de eforturi,  fără a învinovăți pe cineva pentru o situație care e pur și simplu un dat socio-geografic. Sunt oameni care  au înțeles necesitățile unor zone diferite, cu un specific aparte (negat de multe ori de către cei  ignoranți sau rău-voitori), și s-au pliat  pe ele aducând  mai aproape de copii posibilitatea de a depăși bariere  de comunicare sau de posibilități  de evoluție.

Știu că pentru unii  ceea ce scriu acum poate părea ciudat  și se vor întreba de ce trebuie premiați niște elevi, cetățeni români, pentru faptul că învață și se exprimă bine în limba oficială a statului. De ce trebuie activități conexe și de ce efortul profesorilor de limba și literatura română este dublu. Nu voi intra din nou în detalii, ci voi răspunde așa cum mi-a răspuns Maria, râzând, atunci când am întrebat-o  despre necesitatea acestui concurs (referindu-se la un articol vechi de-al meu): ”Ca atunci când îi întrebi cum îi cheamă, la examene, să un îți mai răspundă numărul biletului!” Da, e ilar. Și totuși e o realitate care, încet-încet, prin munca oamenilor de acolo, capătă alte fațete.

Și da, din ce în ce mai mulți oameni, atât  de dincoace, cât și de dincolo de munți, au înțeles despre ce e vorba și sunt deschiși către comunicare, către soluționarea problemelor încă existente. Există, bineînțeles, și cârcotașii de profesie: cei ce stau pe margine, vânează greșeli, comentează, dar un se implică niciodată fiindcă efortul e pera mare și cere în primul rând o doză de acceptare și deschidere spirituală  inaccesibilă tuturor. Dar pentru cei ce fac, pentru cei ce luptă cu sistemul, cu prejudecățile, cu ”verdele”  ce uneori înnegrește suflete doar pentru ca cei pe care îi au în grijă să se bucure de șanse egale într-o țară europeană, eu spun că merită. Merită și susținerea, și implicarea noastră activă, și felicitările din tot sufletul!