Poza cu fundițe

Mama a avut întotdeauna două mâini stângi atunci când a venit vorba de cusut/ croșetat/ împletit și alte chestii din astea ciudate. Poate de aceea am luat atât de devreme și cu atâta chef foarfecele și acul în mână și m-am apucat de făcut rochii păpușilor. Apoi am găsit o păpușă mai mare: soră-mea. Cred că aveam vreo 10-11 ani când mi-am făcut singură primul sarafan. La mâna, că mașină de cusut n-am avut niciodată, deși tare mi-aș fi dorit una.
Mi-am amintit azi de singura fotografie în care sunt îmbrăcată în Șoim al Patriei. Vă aduceți aminte? Cămașă portocalie, fustă albastră, cravata roșie, panglică albă și nelipsitele funde. Mari. Albe. Impropriu spus funde, erau niste „trandafiri” din mătase albă. În fotografia aia, fundele mele sunt strâmbe. Eu nu știam să fac, eram prea mică. Mama nici atât. Dar avea o colegă unele care, împreună, erau cât capul. Și atât de mult aș fi vrut să am, mai ales în ziua în care a venit fotograful, a întins pe peretele din dosul școlii o pânză albastră, și ne-a luat unul câte unul la pozat, arătându-ne unde să ne uităm și cât să zâmbim… Așa că, atunci când am văzut că respectiva colega își uitase acasă cravata, am trecut la negocieri: îți împrumut cravata, îmi împrumuți panglica de care erau atașate visele mele de copil de nici 7 ani.
Sub soarele de mai, in spatele fotografului, i-am prins cravata la gât și a făcut poza. Apoi, conform înțelegerii și ordinii alfabetice, cravata a trecut la mine înapoi, iar fundele mi s-au așezat pe cap, grele, incomode, ciudate. Nu eram eu.
M-am uitat unde mi-a spus fotograful, dar, oricât a insistat, nu am putut zâmbi. Din fotografia respectivă, cu dimensiune de tablou, făcută sul și acum, după aproape 35 de ani, ascunsă într-un sertar și purtată peste tot pe unde ne-am mutat, privește un copil trist cu funde strâmbe. Privirea e singura ce mi-a rămas până azi la fel. În orice fotografie și oricât aș încerca să zâmbesc. Zâmbetul e întotdeauna fals. Nu e al meu. Nu cel din fotografii.

Reclame

Mobilier de la librărie

Era in decembrie, anul al treilea de facultate. Tocmai primisem bursa, motiv de sărbătoare, cu atât mai mult cu cât primisem pe trei luni odată, ceea ce însemna o cantitate considerabilă ce imi stătea la dispoziție pentru ce vreau eu. Ai mei niciodată nu au contabilizat banii de bursă, că și cum nu ar fi existat. Știau ca nu am vicii (nu fumam pe vremea aia) și că în general banii se duc pe cărți și pe vreo ieșire cu prietenii.
Așadar, fericită și cu portofelul plin, planul principal era o vizită la Casa Cărții și la anticariatul de la parter, apoi magazinul Bucovina pentru cadouri de Crăciun pentru cei de acasă.
Mă îmbrac bine că era zăpadă și aveam mult de umblat pe afară. Niciodată în 4 ani de facultate nu am luat taxiul, iar mijloacele de transport în comun foarte rar, asta după ce o dată am rămas fără banii de chirie (dar asta e alta poveste). Când sa ies pe ușa căminului, mă întâlnesc cu o colegă. La fel de veselă și fericită, tor cu bursa în geantă, dar cu alte planuri:
– Hai cu mine la Casa Cărții, îmi zice.
– Acolo merg, hai!
– Stai că vine și I. (I. era cel cu care urma să se căsătorească)
– Și mai bine.
Mergem. Eu mă opresc la anticariat, ei se duc în librărie. Ii găsesc la etaj, la secțiunea de literatură străină. Aveau deja brațele pline de cărți, fapt ce la prima vedere mi-a trezit oarece curiozitate, știind că niciunul nu citește. Mă uit mai bine: colecții legate în piele: operele lui Eminescu, Creanga, Caragiale, Poe, Shakespeare, Moliere, Balzac, Simbolism francez… Fac ochii mari… Poe si Shakespeare in engleză? Literatură franceză în original? Și tot nu-mi pică fisa până nu aud următorul dialog:
– Băi, astea se potrivesc, că merge maro cu grena, dar astea cu albastru nu! Și uite ce urat vin lângă celelalte, că sunt mai mici.
– Păi da, dar mă gândeam că le putem aranja așa, mai asimétric, e mai modern.
– Nu merge. Canapelele sunt maro închis spre roșcat. Mobila e la fel. Dacă luăm astea trebuie să căutăm măcar covorul să aibă puțin albastru. Hai, gata. Hai să plătim.

Am rămas ca la teatru. Bineînțeles că uitaseră de mine și m-am bucurat că nu sunt nevoită să dau ochii imediat că nu știu ce față aș fi făcut.

Nu stiu de ce mi-am amintit asta. Sau cred că știu… 🙂 Oricum, lucrul de care mă bucur din tot sufletul e ca respectiva nu a rămas la catedră.

Natalia

Pe Natalia am cunoscut-o acum mai bine de cinci ani, când căuta de muncă. Era disperată, avea deja 52 de ani, lucrase doar în curățenie și altceva nu știa să facă. Cv-ul nu o ajuta, nu din cauza experienței, ci din cauza vârstei, cu toate că mai târziu aveam să-mi dau seama că era mult mai bună și mai rapidă decât multe alte cameriste de 25-30 de ani.
O femeie blondă, slabă, înaltă, cu părul scurt și niște ochi de un albastru ca cerul senin. Părea mai bătrână decât era, poate din cauza faptului că era foarte slabă, poate din cauză că nu se îngrijea mai deloc. Deși se îmbrăca destul de bine, aspectul ei general era cel al unei femei peste care greutățile veniseră grămadă și suferința i se citea până și în zâmbetul pe care uneori, foarte rar, îl schița.
Când am ajuns și eu într-un moment disperat și căutam cameriste cu experiență și nu aveam de unde scoate, mi-am amintit de ea și am sunat-o. Nu lucra, i se terminase și ajutorul de șomaj, a fost fericită și a acceptat. O singură problemă avea: nu putea ajunge la 7 la muncă, așa că i-am spus să nu-și facă probleme că o iau eu cu mașina, că ne era în drum.
Cu timpul, mi-am dat seama că are probleme destul de mari acasă, din cauza soțului, foarte agresiv și alcoolic. Depresia ei era deja foarte veche și învățase să trăiască cu ea. ”De ce nu-l lași? Copiii vă sunt mari, nici măcar nu sunt aici.” ”Nu pot. Mi-e milă, moare dacă eu plec. Nu pentru că mă iubește, ci fiindcă ar bea fără să mănânce până ar cădea mort și acolo l-ar găsi vecinii.” ”Cu tine cum se poartă?” ”Dacă nu e beat, nu-i problemă. Dar când bea, oricât de puțin, e rău. Mă insultă, uneori, dacă are putere, mă și lovește. Dar n-a fost așa. Când lucra era alt om. Am avut viață mai bună ca altele cu el.” ”Ce înseamnă mai bună ca altele?” ”Nu mă bătea decât rar. Și atunci cu motiv, că și eu eram rea și îi făceam scandal pentru orice prostie.” ”Nimic nu i-a dat vreodată dreptul să te lovească… Nimic.” ”Ei, alea-s povești. Care femeie nu a luat două palme de la bărbat?”

Într-o dimineață, pe la 5, m-a sunat plângând că nu poate veni la muncă. Trebuia să plece urgent în Rusia. Și mă ruga pe toți sfinții să fac cumva să-i păstrez postul că se întoarce cât de repede poate și îmi promite că mă sună de acolo să-mi spună exact data la care vine înapoi. Nu am mai intrebat atunci ce s-a întâmplat, abia putea vorbi.
S-a întors după două săptămâni. Era ca un schelet pe care cineva aruncase o rochie neagră strâmbă. Cu ochii duși în orbite, mâinile îi tremurau, privirea îi era rătăcită și nu se mai putea concentra nici măcar să lege două fraze coerente în spaniolă. M-am speriat. Și eu, și cei din jurul meu. ”Ești sigură că poți munci în halul ăsta? n-ar fi mai bine să te odihnești? Te mai las câteva zile să-ți revii.” ”Flor. N-o să-mi mai revin niciodată.”
Și a urmat povestea care și acum îmi ridică părul pe ceafă:
”În noaptea aceea când te-am sunat, m-a sunat fiica mea. Sora mea și nepoata ei erau moarte. Nepoata mea, fiica soră-mii, era internată în spital, între viață și moarte. Fata asta era căsătorită cu un ofițer. Nu se înțelegeau deloc bine, o bătea, nu o lăsa să lucreze nici să aibă contact cu oamenii, au stat împreună vreo 6 ani și aveau o fetiță de 4. Credea că o să se schimbe, că pe fetiță nu o lovea. În ultimul timp, lucrurile erau din ce în ce mai rele. Așa că nepoata mea a hotărât să divorțeze. A luat fetița și au plecat la sora mea după o bătaie groaznică. La vreo câteva zile după, a venit el, cu o armă. Și le-a împușcat pe toate, de la cea mai mică, la sora mea. Apoi s-a sinucis, tot acolo, în casă. Nu știi ce am văzut și ce am trăit. A murit și nepoata mea, la două zile după, nu au putut să facă nimic pentru ea. Și dacă ar fi putut, mai bine că e așa. Nici să plâng nu pot, Flor. E ca o piatră în mine care se învârtește și îmi macină parcă inima și plămânii și mi se oprește câteodată respirația. Și când se oprește, se oprește și creierul și atunci e bine, pentru o clipă. Apoi începe iar… și iar…”
Mă uitam la ea. O mână de oase cu o rochie neagră sub care suferința își făcuse casă. O fracțiune de secundă am încercat să-mi imaginez ce aș fi simțit dacă asta s-ar fi întâmplat surorii mele sau fiicei mele. Numai gândul m-a cutremurat și m-a făcut să-mi stea inima în loc.
Cum punem punct ororilor ăstora? Cum facem ca nicio Natalie și nicio Femeie sau fată sau copil să mai cadă victime descreieraților?
Mă gândeam zilele trecute că ne-am obișnuit să spunem că cei care fac asta sunt bolnavi. Că sunt deviații comportamentale sau afecțiuni psihice. Însă mulți dintre ei fac ceea ce fac perfect conștienți, în deplinătatea facultaților mintale. E, pe de o parte, si rezultatul bolii, însă mare parte e rezultatul educației, atât în familie, cât și în societate. Și al nepăsării, al neimplicării, al trecerii cu ochii închiși pe lângă cazurile de violență de lângă noi.
Boala invocată la orice pas e doar o încercare firavă de a ne salva, în propriii ochi, umanitatea. Voi reușiți? Eu, una, nu.

Copil sau elev?

Am citit și eu acum chestia aia cu reglementatul timpului alocat temelor pentru acasă. Bun. În afară de faptul că orice profesor care a făcut modulul psiho-pedagogic știe că elevul nu poate lucra mai mult de 1,5-2 ore la temele de acasă, nu văd de ce trebuie sa vina de la minister asemenea precizare.
Hai, totuși, să vedem dacă are aplicabilitate. Orarul unui elev de clasa a V-a, de exemplu, pentru ziua de miercuri arată așa: Matematica, Biologie, Română, Engleza, Sport. Patru obiecte la care trebuie să se pregătească. Asta înseamnă să aloce jumătate de oră fiecăruia. Nu are tema la biologie, dar are de învățat. Noțiuni de botanica pe care le aude/vede prima dată în viață și cu care trebuie să opereze. Desene/imagini pe care trebuie să le înțeleagă. La română, i s-a predat narațiunea. Tema îi cere să demonstreze, pe baza definiției si trăsăturilor acesteia, apartenența la specie a unei opere literare. La matematică, câteva exerciții. De obicei multe.
Pe lângă acestea, copiii de azi fac activități extrașcolare, că așa e moda: sport, muzica, limbi străine, dans etc. Care si ele ocupă cel puțin o oră, iar cu tot cu drum până acolo și înapoi, două.
La ora, în 45-50 de minute, nu ai cum să asiguri fixarea cunoștințelor. Lucrul individual e foarte important și fără nu se ating nici măcar obiectivele specifice, nu performanță.
Copiii sunt diferiți. Ritmul lor de lucru și capacitatea intelectuală sunt distincte. Ceea ce unul reține în 15 minute altuia îi poate lua 40. Ceea ce unul redactează în jumătate de oră altul face într-o ora si jumătate. Nu ai cum să-i uniformizezi și să-i aduci la același nivel. Întotdeauna uniformizarea va fi în detrimentul elevilor foarte buni.
Soluții? Decongestionarea materiei si eliminarea elementelor teoretice care nu au aplicabilitate practică. Astfel profesorul ar avea în clasa mai mult timp pentru aprofundarea si fixarea cunoștințelor nou învățate. Niciodată nu voi fi pentru eliminarea temelor. Acestea constituie un factor de responsabilizare și de dezvoltare a capacității de lucru individual, deosebit de importante pe tot parcursul vieții. Dar nici să transformi elevul din copil în robot, ajungând la oboseala cronica si depresie.
Și aici cea mai mare răspundere revine părinților. Ce crești? Copil sau elev? Sunt două chestii total diferite. Competiția e bună, dar între copii. Nu intre părinții copiilor care se bat cu pumnul în piept lăudându-se cu cantitatea uriașă de activități pe care i-o baga pe gât celui mic.
Domnii de la minister demonstrează încă o dată că nu prea lucrează în cunoștință de cauză. Nu poți impune timpi și ritm de lucru generale când vorbești de individualități în formare. Nu poți aplica o normă în ceva ce nu depinde doar de factori externi. Ceva experți reali în psihologia copilului si didactică aveți pe acolo???

Pământ de flori

Am lucrat, aici, vreo lună, la o pepinieră. Erau niște sere enorme ale unui domn din Cullera care exporta flori si brazi în toată lumea. Avea nevoie de mâini de femeie, mici, pentru a pune etichete plantelor, unele foarte mici si fragile. Cu arbuștii era mai simplu. Plătea bine și am învățat multe atunci de la el, care supraveghea cu ochi atent tot ce făceam.
Azi mi-am amintit de Enrique și de pământul de flori. Unul negru, care mirosea ciudat, amestecat cu pietre și cu căcat de om. Spunea că e mai bun decât balega fiindcă nu are aciditatea atât de ridicată. Pământul ăla trecea din remorcă pe sol, apoi în ghivece de diferite mărimi. Se uda și se puneau uneori semințe, alteori răsaduri de plante. Unora li se părea scârbos. Pe mine mă fascina cum din mizerie și din pământ reavăn de pădure se hrăneau si creșteau plante sănătoase ale căror flori îți tăiau respirația prin frumusețe.
Azi așa mă simt și eu. Pământ de flori. Și mă uit la ce crește din mine și realizez că fără pietrele ce mi s-au aruncat, fără mizeria pe care uneori am înghițit-o, fără dragostea celor ce m-au modelat, floarea mea nu ar fi crescut așa de frumoasă și de bună, așa de sănătoasă la trup si la suflet.

Nimeni

Când taxiul face stânga, trecând din strada principală pe străduțele lăturalnice dintre blocurile din Tătărași, intri într-o altă lume. Blocuri scorojite, din plăci, construite la normă pe vremea comunismului în timpul urbanizării forțate, câteva case rătăcite printre ele prin nu-știu-ce minune, magazine mici, care servesc drept alimentare de cartier și bar pentru cei care își petrec toată ziua învăluiți în himerele date de alcool. Oameni prost îmbrăcați, copii cu haine cu câteva numere mai mari, probabil transmise de la o generație la alta sau cumpărate de la second hand în ideea de a fi folosite și anul viitor. Pe timp de vară e frumos. Copacii rămași probabil din ceea ce a fost cândva pădurea de la Ciric înverzesc și acoperă strălucirea sărăciei cu verde. Iarna, însă, dezgolește hidoșenia unei lumi uitate de timp și de autorități, printre gropi în care mașina se afundă clătinându-se cu 10 km pe oră. Câțiva câini adulmecă gunoiul, niște pisici aciuate prin scările blocurilor te urmăresc mieunând așteptând să le dai ceva, orice. Și oamenii le dau, din puținul pe care îl au. Și le dau și câinilor pe care i-au salvat de multe ori din ghearele hingherilor luându-i în casă.
Dacă ajungi seara, urcatul scărilor devine o aventură. Becuri nu există, se fură la jumătate de oră după ce au fost puse. Rămâne lanterna pe care fiecare o poartă în geantă așa cum poartă cheile de la ușă. La intrarea unui bloc, stă ghemuit pe scări un om, îmbrăcat, și vara și iarna, cu același pardesiu gri. Cu ghete mari, cu șireturile desfăcute. Cu o căciulă tricotată slinoasă peste pletele ce îi trec de umeri. Barba îi ajunge până la brâu, ochii duși în fundul capului sclipesc ciudat în contrast cu inerția în care pare afundat. Blochează trecerea celor care urcă și coboară. De multe ori, noaptea, te sperii fiindcă efectiv te împiedici de el. E inofensiv. De fapt, nici nu e prezent. E undeva, în altă lume, pierdut, din care aduce răspunsuri ce nu au nimic de a face cu ceea ce îi spui. Probabil nici nu te aude. Sau, dacă te aude, cuvintele capătă pentru el alte sensuri.
– Îmi dați voie să trec?
– Cu fiecare zi suntem mai singuri. Ce grea și ce ușoară trebuie să fie ultima!
Și se dă la o parte, privind în urma ta pierdut. Dupa ce urci sau cobori două trepte vorbește din nou:
– Căsătoria e doar o prostituție legalizată.
– Poftim?
– Nu merită să plângi pentru nimeni, iar cei care merită nu te vor face să plângi.
Cuvintele te urmăresc toată ziua. Devin un fel de refren al minții, te pătrund adânc de parcă ți-ar fi fost adresate de un ghicitor.
Întorci capul și îl mai privești o dată. Ce vede? Ce știe? Cine e?
– Oamenii se urăsc pentru că se tem, se tem pentru că nu se cunosc și nu se cunosc pentru că nu comunică.
….
Îl vezi apoi peste tot. Urmat de 3 – 4 câini maidanezi, prieteni fideli, cărora le dă și ultima bucățică de mâncare pe care o primește de la cei care se opresc un moment din goană și îl văd. Când obosește, după ce a redesenat cercurile pașilor de fiecare zi, se așază din nou pe scările blocului. Și stă acolo. Nu există timp, nici cuvinte, nici oameni. Doar lumea lui. Și o altă viață în care a fost profesor și a avut o familie.

Ziua Morților

Ziua tuturor sfinţilor, Ziua morţilor sau Luminatia sunt două sărbători care au înlocuit de fapt ritualuri celtice de dinaintea erei noastre.

În anul 835, papa Gregor IV a decretat ziua de 1 noiembrie ca sărbătoare religioasă închinată sufletelor martirilor credinţei în încercarea de a eradica complet serbările păgâne şi a-i încreştina pe bretoni, irlandezi, englezi şi alte popoare de origine celtă. Tradiţia laică a fost însă mai puternică, şi în cele din urmă, sărbătoarea a îmbinat atât elemente din vechile ritualuri, cât şi elemente creştine. Două secole mai târziu, în anul 1006, papa Johannes XVIII a decretat ziua de 2 noiembrie drept Ziua morţilor.
În Marea Britanie, Ziua tuturor sfinţilor s-a numit All Saints Day sau All Hallows Day, iar seara de dinaintea ei, All Hallows Evening. În timp, prin prescurtare, a devenit Hallows’ E’en şi apoi Halloween, aşa cum a fost preluată de americani.

În tradiţia creştin ortodoxă, sunt mai multe sărbători de pomenire a morţilor pe an. Şi ori de câte ori un credincios simte nevoia să-i pomenească pe cei dragi trecuţi la cele veşnice poate să facă asta.

În zonele în care ortodocşii au trăit alături de catolici, reformaţi sau protestanţi, aşa cum se întâmplă în Ardeal, credincioşii s-au influenţat însă reciproc şi au ajuns să ţină obiceiurile împreună.

În toamna lui 97 se împlinea un vis din adolescență, o dorință pe care n-am avut niciodată curajul să o rostesc cu voce tare: aceea de a trăi în Ardeal.
Am luat examenul de titularizare și un post la un liceu din Botoșani. Dar nu-mi găseam locul. Pe la inceputul lui octombrie mă sună soțul, care terminase o școală militară: ”M-au repartizat în Harghita. Ce facem? Stăm despărțiți până reușesc să iau un transfer în Moldova sau ceri tu transferul?” Nu m-am gândit de două ori; ”Mâine cer tranferul.” Așa se face ca la 15 octombrie mă prezentam la noul loc de muncă.
Nu acomodarea cu colegii sau cu școala erau dificile, deși eram debutantă, deci zero experiență, zero profesor, ci schimbarea radicală la nivel social. Mă aflam într-un loc în care se vorbea o limbă pe care nu o înțelegeam (o să râdeți, dar după ceva vreme acolo ciudat și obositor ți se pare să înțelegi tot ce se vorbește lângă tine), altă civilizație, altă cultură, altă educație, alt tip de oameni, altă mentalitate. Îmi plăcea, îmi doream să ajung să fac parte din ea, dar mi se părea imposibil. Uneori zâmbeam privirilor pe care le întâlneam pe stradă și zâmbetul mi se întorcea. Atunci nu mă mai simțeam atât de singură. Niciodată, însă, nu mi s-a întâmplat să nu mi se răspundă în limba mea, indiferent de nivelul la care omul din fața mea stăpânea limba română.
Ei, colac peste pupăză, prima mea locuință in Odorhei a fost o cameră de cămin pe malul drept al Târnavei, în apropierea unei fabrici de mobila (de la al cărei rumegus ce plutea în aer mi se faceau toate rufele ce le puneam la uscat de culoare caramizie). O camera exact ca cele din caminele studențești, cu dușurile si wc-urile la capătul coridorului. Un coșmar în comparație cu confortul pe care îl aveam la Botoșani și pe care încercam să-l ignor stând acolo doar strictul necesar. Cum de foarte multe ori eram singură noaptea, ieșeam seara să mă plimb. Așa s-a întâmplat și la sfârșitul acelui prim octombrie. Era un frig teribil. Mergeam alene și mă întrebam dacă făcusem bine venind în secuime. Mi-au atras atenția oamenii frumos îmbrăcați care mergeau totți spre centru. La un moment-dat am ridicat privirea și ceea ce am văzut mi-a tăiat respirația: cimitirul, aflat pe un deal, în spatele celui mai mare liceu din oras, ‘Tamási Áron’, era luminat într-un mod ce îmi amintea de poveștile lui Andersen. Acolo mergeau oamenii.
Mi-am luat o ciocolată caldă de la o cofetărie ce era pe lângă Primărie și m-am așezat pe o bancă, cu gândurile duse departe, privind luminile calde din cimitir. Niciodată nu văzusem așa ceva.
Un barbat s-a oprit să-mi ceara foc să-și aprindă țigara. Nu fumam, dar am profitat de ocazie să întreb ce se întâmplă. Și așa am aflat ca există o Zi a Morților, nu doar la maghiari, ci la toți ardelenii.
Am stat acolo mult timp, incercând să înțeleg ce îi aduce, de departe, în fiecare an, lângă morminte. Ce îi face să străbată distanțe enorme, ce simt aprinzând luminile și punând florile pe mormintele de piatră rece. Un singur răspuns am găsit: iubirea.

Azi sufletul meu e lângă cei plecați. Pe unii i-am iubit înainte, pe alții, paradoxal, după, prin cei rămași care le-au dus mai departe fărâma rămasă în ei. Sunt mulți și fiecare a luat la plecare o parte din cei pe care i-au iubit, la fel cum au lasat în fiecare ceva din ei. Dragoste. Atât rămâne. Dragostea e singurul sentiment care trece dincolo de moarte și rămâne intact. Noi ne ducem cu ei și ei rămân în noi. Și invers, la plecarea noastra inevitabilă. Ziua Morților, e, de fapt, cea mai puternică sărbătoare a iubirii. A iubirii adevărate, cea care e singura certitudine ce ne ramâne în haosul prin care trecem și pe care îl numim viață. Cea care ne uneste definitiv, prin fire nevazute, pe care nici distanta, nici durerea, nici disparitia fizică sau absența nu le poate distruge.

Despre autonomie

Vom face azi o lecție cu caracter transdisciplinar care vizează în primul rând partea de vocabular, că am observat în orele anterioare ceva probleme și confuzii de termeni.
Așadar, să clarificăm mai întâi sensurile unor cuvinte:
1. Autonomia nu este sinonimă cu independența. Ea conferă oarecare independență în relațiile cu puterea centrală, dar nu înseamnă nici stat în stat, nici o țară (teritorial vorbind) în interiorul altei țări. Înseamnă, în primul rând, descentralizare. Poate așa sună mai acceptabil pentru urechile sensibile.
2. Ceea ce invocați comparativ, referindu-vă la Pais Vasco și Catalunia, e ambiguu. Fiindcă acestea sunt deja regiuni autonome, al căror statut și funcționare sunt garantate prin Constituția Statului Spaniol din 1977. Ele au limbă proprie, guvern propriu, steag propriu și administrație financiară parțial autonomă. Ori, nu e cazul la noi, unde este un stat unitar și indivizibil. Deși tare bine ar fi, dar hai să nu trecem la subiectivitate.
3. Steagul secuiesc care face atâta vâlvă și constituie subiect de discuții interminabile nu este un element nou sau revizionist cum se tot încearcă de către unii să se sugereze. Acest steag a fost folosit în timpul bătăliei de la Șelimbăr de către secuii care i-au fost alături lui Mihai Viteazul. El a fost ușor modificat în 2004, la inițiativa Consiliului Național Secuiesc, și este simbol al unui grup etnic. Grup etnic însemnând în primul rând spiritualitate, cultură, istorie comună, nu revizionism. Nu iredentism. Nu independență.
4. A arbora înseamnă a înălța un steag, pe un pavilion, pe o clădire, pe un catarg (la sol sau pe o navă), nu a ține un steag în mână, indiferent câte mâini participă. 😀 Arborarea este un act oficial. Poza cu un steag este o banalitate care da, în condițiile iubitorilor de conflicte, poate deschide Cutia Pandorei și poate fi folosit ca argument pentru toate visele și temerile nefondate și nerealistea ale unora. Trebuie și ei să mănânce o pâine, iar unora le place picantă.
5. Tinutul Secuiesc există. 🙂 Pentru simplul fapt că acolo populația majoritară e copleșitor secuiască. Eu îi zic Secuime. Că nu există recunoaștere oficială? Cum să vă explic eu să înțelegeți? Nici pluralul ”căpșuni” de la ”căpșună” nu exista oficial, dar oamenii îl foloseau dintotdeauna. Cam așa.

Acestea fiind zise, fac o precizare: dacă se presupune că trăim în libertate, fiecare are dreptul măcar să viseze. Să lupte pentru un ideal. Autonomia nu este o bucată de hârtie care să rupă o țară în bucăți, ci este asumarea unei mari responsabilități față de populație, atât din punct de vedere administrativ, dar mai ales din punct de vedere economic. Poate că Transilvania e pregătită pentru asta. Poate. Dar nu Ținutul Secuiesc. Și chiar dacă ar fi, asta nu înseamnă nici trasare de granițe, nici militari la hotare, ci încercarea de a dezvolta o zonă prin forțe proprii până la un nivel de competitivitate care să aducă locuitorilor calitate de viață. Cine va fi capabil o va face. Dar să vii cu argumente de tipul ”Covasna pământ românesc” și alte aberații ilare prin non-sens, e ridicol. Pământul e al celor ce locuiesc pe el, își cresc acolo copiii și își țin în el morții.

Indicații turistice

Vin de la aeroport cu autocarul. Paralel cu mine, un bărbat de vreo 70 de ani (cel puțin). Părul complet alb, fața brăzdată de riduri adânci, mai ales în colțurile ochilor albaștri și în jurul gurii. Mustață îngrijită, la fel de alba. O geacă neagră și o pereche de jeanși, plus niste papuci sport în picioare. Răsărea luna. Impresionant spectacol, era uriașă și roșie, fiica-mea scotea exclamații de uimire, extaziată în fața cerului.
Mai în spate, un grup de tineri până in 30 de ani, englezi, veseli, prima dată în Benidormul devenit legendă în UK, dacă nu pentru plajele si apa mării curate, cel puțin pentru alcoolul ieftin și libertatea ce depășește uneori limitele legale.
Bătrânul privește pe geam și în momentul în care, de pe autostradă, se vede Benidormul iluminat în toată strălucirea lui, zâmbește și oftează. Tinerii se ridică de pe scaune si vin mai în față, spre disperarea șoferului (pe care nu-l bagă în seamă) ce urlă să se așeze si să-si pună centurile.
– Prima dată în Benidorm, așa-i? zâmbește moșul spre ei. Orașul petrecerilor…
– Ai mai fost? E așa cum se spune?
– De 20 de ani vin în fiecare toamnă. Da… E așa cum se spune. Aici nu există noapte sau zi, e o petrecere continuă.
Tinerii se uită ironic. Unul dintre ei, cu tupeu:
– Si îți mai trebuie petrecere?
– Petrecere nu. Oameni da. Eu sunt singur. Aici viața are alt ritm. Îmi încarc bateriile pentru tot anul. (urmează o expunere a celor mai renumite baruri si cluburi din oraș, cu indicații precise si cu preturi cu tot).
Tinerii se potolesc unu câte unul si ascultă atenți. El e din ce în ce mai energic, mai viu, privirea i se luminează. Continuă să vorbească asemeni unui ghid turistic până intrăm în autogară.
Autobuzul oprește și coboară toți. Am timp să-l văd pe cel ce întrebase dacă mai are nevoie de petreceri întinzându-i moșului mâna și spunându-i: „Când voi fi bătrân vreau să fiu ca tine.”
– Ca să fii ca mine nu e nevoie decât să iubești viața. Atât.
Și-a luat valiza mică și s-a îndreptat grăbit către stația de taxi.

Jessie

Am o cunoscută englezoaică ce suferă de obezitate morbidă. Cu efecte secundare cumplite (diabet, probleme cardiovasculare, edeme etc.) Are doar 34 de ani. Și e frumoasă… Doar că mulți nu pot vedea dincolo de cele aproape 140 de kilograme. Își plimba Labradorul când am întâlnit-o. Am vorbit puțin despre noul ei loc de muncă (a terminat tanatoestetică) și la un moment-dat îmi amintesc că ieșea cu un tip. O întreb de el, spune că nu mai sunt împreună și se întristează.
– Ce s-a întâmplat?
– Ne-am dus în vacanță. Și la hotel, când am luat camera, a spus că vrea paturile separate că suntem doar prieteni. Și așa a ținut-o câteva zile, deși când eram singuri era ca întotdeauna și îmi jura că mă iubește. Îi era rușine că e cu mine, spunea că lumea judecă și nu vrea să fie ținta glumelor proaste.
– Of… Îmi pare rău. Nu știu ce să spun.
– Păi am spus eu. L-am trimis pachet acasă că eu plătisem vacanța. Dacă îi e rușine cu mine în public, să-i fie și în intimitate. Și de atunci nu l-am mai văzut. S-a dus cu tot cu „marea” lui dragoste. Știi ce silă îmi e?
– Știu… Ești bine?
– Mai bine ca niciodată. Îmi pare rău de anii irosiți lângă el. Și de faptul că am văzut târziu ceea ce trebuia să văd.
– Păi voi nu ați fost niciodată până acum undeva împreună?
– Nu. Că întotdeauna se întâmpla să fim liberi separat. Acum îmi dau seama că nu se întâmpla. Că era voluntar. A trecut. Acum aștept să-mi dea avizul pentru operație și să încep tratamentul pentru obezitate. Sper să ajung un om normal să nu-i mai fie nimănui rușine cu mine…

Am vrut să-i spun că e un om normal. Că e o ființă frumoasa și bună. Și că merită mai mult decât un bou lângă ea. Dar mi s-au oprit cuvintele în fața privirii ei triste și albastre. Am mângâiat câinele și ne-am luat rămas bun.