Hai, viata, sa bem o cafea…

Am primit rugamintea sa-mi scriu povestea. O fac cu speranta ca asta va duce la salvarea macar a unei singure femei din robia violentei domestice. Imi cer scuze anticipat pentru eventuala incoerenta.

M-am casatorit la 20 de ani cu un barbat mult mai in varsta decat mine, dup ce refuzul meu initial a fost sanctionat cu spargerea geamurilor casei si cu “petitul” cu ajutorul unei bombe artizanale, ascunse in palton.

La nici un an, a venit primul copil. Pe vremea aceea, eu locuiam in casa parinteasca, iar el in chirie pe undeva. N-am stiut niciodata unde sta si cu ce se ocupa. Doar banuiam. La mine in casa n-am vrut sa-l primesc.

In 1999, la 3 zile de la nasterea celui de-al doilea copil, ne-am mutat undeva la tara, in fundul lumii. Mama vanduse apartamentul si impartise banii intre noi. In satul respectiv erau cam 100 de oameni, media de varsta, in afara de noi, fiind undeva la 50 de ani. Nu aveam apa in casa, nici gaz. Pentru paine trebuia sa faci comanda la cooperativa si venea o data pe saptamana. Cu un copil de 3 ani si un nou nascut, crescuta fiind la bloc, intr-un oras universitar, am luat-o razna in cateva luni. Dupa ce m-a alergat nevasta ciobanului prin tot satul, geloasa ca vreau sa-i fur barbatul, m-am milogit de “musiu” si l-am convins sa ne mutam inapoi in oras. Intrebarea era “unde”?

Dumnealui, care se pricepea cam la orice, a gasit solutia: la marginea padurii de langa oras a construit o… “cabana” ii spunea el, coliba ii spuneam eu. O camera de 2/2, fara apa, curent sau alte utilitati. Apa o aduceam de la 1 km. Ca sa ajungi la strada te incaltai cu cizme de cauciuc, cu pantofii in punga, pe care ti-i puneai cand ajungeai la “civilzatie”.

Am stat acolo 10 luni, timp in care dumnealui, “descurcaret” fiind, a facut tot ce a putut ca sa profite de situatie si sa faca ceva bani: a apelat la cateva ONG-uri, a chemat chiar si o televiziune. Reportajul s-a transmis pe postul national. Eu muream de rusine.

Dupa 10 luni, prin cineva, am facut rost de o locuinta sociala in buricul targului. O camera de 22mp, cu toaleta afara si cu bucataria in cealalta parte a curtii.

In tot acest timp am trait cu gura inchisa, amenintata ca daca divortez o omoara pe mama, rapeste copiii, pe fetita o vinde proxenetilor, iar pe baiat il lasa singur in padure. Dormea cu o secure sub pat, sa fie sigur ca nu fug. Era crud si treaz, dar cand bea era monstru. A incercat sa ma forteze sip e mine sa beau. N-a reusit. A incercat sa ma interneze la psihiatrie, sa-mi scoata acte ca sunt nebuna. N-a reusit. A incercat sa ma faca sa cred ca-s proasta, ca nu-s buna de nimic sic a fara el voi muri de foame. N-am avut voie sa am prieteni, spunea ca de ce am nevoie de prieteni cand am copiii sip e el? N-am avut voie sa am un job. N-am avut voie sa-mi vizitez mama decat cu el de fata. Imi explica detaliat, in fata copiilor, cum imi va scoate el ochii daca voi incerca vreodata sa-l parasesc. Sau cum imi va rupe picioarele, sa ajung in scaun cu rotile, sa vad atunci cu cat drag ma va ingriji el si cat ma iubeste. Era prieten cu toti boschetarii, pe care ii aducea acasa la o bauta, si care, cateodata, ramaneau sa doarma acolo.

In 2003, pentru ca il cauta politia, a decis sa fuga din tara, dar tot nu eram libera. Si-a platit amici sa stea cu ochii pe mine. Profitand de faptul ca a plecat, m-am inscris la drept, la o facultate particulara. Facultatea avea o singura bursa de merit, pe care o lua studentul cu cea mai mare medie din toata facultatea. Bursa asta insemna ca nu trebuia sa platesti taxa anuala. Am tras in toti cei 4 ani sa iau bursa, pentru ca nu aveam de unde plati 500 de euro pe an. Am terminat sefa de promotie pe universitate. Din anul 4 m-am angajat. A aflat. A facut ceva circ dar, fiind tot plecat, m-a lasat in pace, gandindu-se, desigur, ca va reveni si imi voi relua locul la cratita.

In 2007 a fost prins la Viena si extradat. Mi-am adunat catrafusele, am luat copiii, mi-am schimbat jobul, am bagat divortul si am plecat in alt oras. Dupa cateva luni, un judecator l-a lasat in intreruperea executarii pedepsei timp de 3 luni. M-a gasi, a intrat in casa, a aruncat benzina pe mine si a stat cu bricheta aprinsa langa mine pana mi-am retras cererea de divort. L-am “parat” la politie ca se ascunde si se sustrage de la executarea pedepsei, asa ca au venit si l-au luat. Ei, aici a fost prostia mea. Mi-a scris o scrisoare in care isi cerea scuze pentru tot ce mi-a facut si imi promitea ca ma lasa sa divortez si sa-mi vad de viata daca aman introducerea actiunii pana iese el. Am pus botul, din pacate. Inca mai credeam ca un om poate sa-si revina, la un moment dat. Cand a iesit, eu faceam naveta, eram avocat stagiar. Sub pretextul ca vrea sa vada copiii, mama i-a dat drumul in casa, de unde a mai refuzat sa plece.

Am fost la polities a fac plangere. Cu legitimatia de avocat in mana. Politistii care se ocupau de cazurile de violenta domestica mi-au ras in nas. Din punctual lor de vedere, fabulam. Nu aveam nicio vanataie pe corp. Am petrecut o ora incercand sa-l conving pe unul din ei ca exista o lege speciala a violentei domestice si  ca nu, in cazul de fata, nu se aplica art.182 Cod penal, loviri sau alte violente. Am plecat asa cum am venit. Insotita de rasetele lor.

In cateva zile, sotul meu mi-a facut bagajele, obligandu-ma sa ma mut inapoi in chichineata de 22 mp. Violurile au continuat, pe motiv ca relatia dintre noi doar asa se poate imbunatati si imi garanta ca voi ajunge sa-l iubesc. Ajunsesem sa caut pe net moduri in care l-as putea omori fara sa se descopere la autopsie.

Cand fiica mea de 13 ani mi-a spus ca daca il mai vede in casa se spanzura, am mers glont la Protectia Copilului si le-am spus ca nu ma misc de acolo pana nu ma ajuta. Mi s-a oferit o camera intr-un adapost pentru victimele violentei domestice, in alt oras. Am acceptat. Urma sa imi iau copiii si sa plecam a doua zi. Am vorbit cu una dintre asociatele firmei de avocatura unde lucram, care mi-a redactat si cererea de divort si mi-a dat salariul pe o luna intreaga.

Ei, problema abia de acum incepea. Cum sa scot copiii din casa? M-am trezit dimineata, incercand sa nu dau de banuit, si am plecat la munca. Sau m-am prefacut ca plec. Fiica mea stia ce urmeaza. Fiul meu nu, era prea mic si putea sa-i mearga gura.

Am iesit din casa si m-am oprit doua strazi mai departe. Vreo doua ore am pandit sa vad daca nu iese cumva din casa, sa pot lua copiii. N-a iesit. M-am dus la parchet. Acolo mi-au spus ca fara o hotarare judecatoreasca definitiva nu pot lua copiii, pentru ca are aceleasi drepturi ca si mine. Mi-au recomandat sa-l provoc sa ma raneasca fizic, apoi sa chem politia, ca sa am probe. M-am dus la sora mea, sa vina cu mine sa scot copiii din casa. A refuzat. M-am mai invartit pe langa bloc, am trimis fetei mesaj sa ia baiatul si sa se ceara afara la joaca. Mi-a spus ca ii e frica. In momentul in care am convins-o, mi s-a descarcat telefonul. Am apucat sa-I spun ca ii astept la poarta scolii.

Am stat ca pe ace vreo 10 minute, pana i-am vazut ca apar. Era vara si erau in haine de joaca, tricou, pantaloni scurti si slapi. Ne-am urcat intr-un microbus si am plecat, cu ce era pe noi, spre o viata noua.

A doua zi, m-a sunat mama sa-mi spuna ca apartamentul pe care il inchiriasem, pe care eu plateam chiria si pe care eu il mobilasem, in rate, a luat foc. Am stiut imediat ce s-a intamplat. Ma amenintase cu vreo 2 saptamani inainte sa am grija ce fac, pentru ca s-ar putea sa arda casa, pe care tot eu o voi plati. Atunci n-am reactionat. Eram amortita. Am spus doar “bine”. Mi-am dat seama cateva zile mai tarziu ca pierdusem tot, in afara de cateva fotografii, pe care le aveam la birou, si de diploma de licenta, pe care imi trecuse prin cap sa o iau. Nu conta. Eram libera. Lucrurile se faceau inapoi.

In adapost am fost impresionata de comportamentul functionarilor. N-am crezut vreodata ca voi gasi asa ceva intr-un stabiliment de stat din Romania. Erau plini de caldura, niciodata nu ridicau tonul, mancarea era buna si suficienta. Am cedat in momentul in care ne-au dus la masa. Fusesem avocat la inceput de cariera, iar acum eram o amarata aflata in intretinerea statului. La poarta, aveam gardian. Nu se putea iesi decat cu bilet de voie. De intrat nu puteau, strainii, deloc. Dar eu tot eram terifiata. Nu ma apropiam de ferestre, sa nu ma vada cineva. Nimeni nu stia unde sunt, dar eu eram absolut terifiata. Am vorbit la telefon cu un amic, caruia, dupa 2 minute, i-am spus ca inchid ca poate imi asculta telefonul. Omul a fost fara grai. Terminasem dreptul prima din an si totusi credeam ca oricine poate sa-mi asculte telefonul. Nu mai gandeam coerent. Pana la magazine ieseam doar insotita si cu ochii in  4 parti.

Partea grea a fost cand a trebuit sa ma prezint la divort. Stiam ca voi da ochii cu el. Nu pot descrie ce simteam. Trebuie sa treci prin asta ca sa intelegi. Si acolo m-am dus insotita, dupa care m-am facut nevazuta, sa nu ma urmareasca. A incercat sa faca un pic de scandal, dar judecatoarea l-a amenintat ca-l amendeaza si s-a potolit, dar se vedea ca e furibund. Divortul s-a pronuntat intr-o zi de noiembrie, pe care o declar cea mai frumoasa din viata mea.

Am stat in adapost cateva luni, dupa care m-am intors in oraselul de unde am plecat, in garsoniera mamei mele, unde dormeam pe jos. M-a gasit din nou. Folosind ceea ce credeam eu ca e un pistol (imi aratase tocul care iesea din buzunar), m-a dus acasa la el, unde m-a tinut sechestrata o noapte, timp in care mi-a spus ca de acolo mai ies doar cu picioarele inainte si ca pe el nicio femeie nu-l paraseste. Am reusit sa scap dimineata. M-am dus direct la politie sa fac plangere pentru viol. M-am lovit de aceeasi atitudine, asa ca am lasat-o balta. Nu mai aveam nervi.

A incercat, cu bani, sa-i atraga pe copii sa vina la el, crezand ca asa o sa ma oblige sa ma intorc si eu. Cu fata n-a reusit, cu baiatul da. A cerut sa se mute la el. L-am lasat din mai multe motive pe care n-o sa le detaliez aici.

Dupa intamplarea cu sechestrarea si inca cateva telefoane de amenintare, plus niste plangeri penale la adresa mea si articole in ziar in care povestea cum mi-am abuzat eu baiatul, s-a plictisit si a incetat. De acum 2 ani sunt plecati amandoi din tara si se pare ca se inteleg bine.image

Dupa ce m-am linistit putin, am inceput periplul pe la avocati, sa-mi caut maestro, pentru ca fostul meu maestro imi reziliase contractual de stagiatura. Asociata lui opinase ca problemele mele fac firma de rusine. Am primit doar refuzuri sau cereri de spaga. Pe care nu aveam de unde sa o dau. Asa ca, timp de 3 ani, am lucrat prin diferite baruri, ca barman, sau intr-o fabrica de cablaje auto, in 3 schimburi.

In 2012 am reusit sa-mi gasesc in domeniu. Acum sunt tot acolo, cu un salariu onorabil, sunt apreciata si imi place ce fac. Fiica mea a intrat la facultate in Marea Britanie si urmeaza sa plece la toamna. Eu cred ca m-am dus cu capul, pentru ca nu-mi ajunge ce am si vreau sa urc, asa ca anul viitor voi incerca pentru un post la Parlamentul European. M-am gandit sa intru in magistratura, dar vreau sa plec din tara. Mi-e scarba. De multe.

Psihic, sunt relativ ok. 100% bine nu voi fi niciodata dar sunt ok. Si sunt tare, tare mandra de mine. Ma uit, cateodata, unde eram acum 16 ani si unde sunt acum si parca libertatea miroase. A flori de primavara. A…frumos.

Am scris asta ca sa vedeti ca se poate. Greu, cu lacrimi, cu tare, care vor ramane, cu rani care se vindeca greu, dar se poate. Si merita, credeti-ma. Merita sa pierdeti tot ce aveti material. Pentru ca libertatea e nepretuita.

Mi-am promis ca, odata, cand voi putea, o sa-mi fac o fundatie pentru femeile si copiii abuzati. Pana atunci pot sa ma implic doar asa. Spunandu-va povestea mea. Si asigurandu-va ca, daca aveti nevoie de un umar, de o prietena, sunt aici. Daca reusesc macar o femeie sa scot din iadul acela, pentru mine e un castig.

Reclame