Poza cu fundițe

Mama a avut întotdeauna două mâini stângi atunci când a venit vorba de cusut/ croșetat/ împletit și alte chestii din astea ciudate. Poate de aceea am luat atât de devreme și cu atâta chef foarfecele și acul în mână și m-am apucat de făcut rochii păpușilor. Apoi am găsit o păpușă mai mare: soră-mea. Cred că aveam vreo 10-11 ani când mi-am făcut singură primul sarafan. La mâna, că mașină de cusut n-am avut niciodată, deși tare mi-aș fi dorit una.
Mi-am amintit azi de singura fotografie în care sunt îmbrăcată în Șoim al Patriei. Vă aduceți aminte? Cămașă portocalie, fustă albastră, cravata roșie, panglică albă și nelipsitele funde. Mari. Albe. Impropriu spus funde, erau niste „trandafiri” din mătase albă. În fotografia aia, fundele mele sunt strâmbe. Eu nu știam să fac, eram prea mică. Mama nici atât. Dar avea o colegă unele care, împreună, erau cât capul. Și atât de mult aș fi vrut să am, mai ales în ziua în care a venit fotograful, a întins pe peretele din dosul școlii o pânză albastră, și ne-a luat unul câte unul la pozat, arătându-ne unde să ne uităm și cât să zâmbim… Așa că, atunci când am văzut că respectiva colega își uitase acasă cravata, am trecut la negocieri: îți împrumut cravata, îmi împrumuți panglica de care erau atașate visele mele de copil de nici 7 ani.
Sub soarele de mai, in spatele fotografului, i-am prins cravata la gât și a făcut poza. Apoi, conform înțelegerii și ordinii alfabetice, cravata a trecut la mine înapoi, iar fundele mi s-au așezat pe cap, grele, incomode, ciudate. Nu eram eu.
M-am uitat unde mi-a spus fotograful, dar, oricât a insistat, nu am putut zâmbi. Din fotografia respectivă, cu dimensiune de tablou, făcută sul și acum, după aproape 35 de ani, ascunsă într-un sertar și purtată peste tot pe unde ne-am mutat, privește un copil trist cu funde strâmbe. Privirea e singura ce mi-a rămas până azi la fel. În orice fotografie și oricât aș încerca să zâmbesc. Zâmbetul e întotdeauna fals. Nu e al meu. Nu cel din fotografii.

Reclame

Ziua Morților

Ziua tuturor sfinţilor, Ziua morţilor sau Luminatia sunt două sărbători care au înlocuit de fapt ritualuri celtice de dinaintea erei noastre.

În anul 835, papa Gregor IV a decretat ziua de 1 noiembrie ca sărbătoare religioasă închinată sufletelor martirilor credinţei în încercarea de a eradica complet serbările păgâne şi a-i încreştina pe bretoni, irlandezi, englezi şi alte popoare de origine celtă. Tradiţia laică a fost însă mai puternică, şi în cele din urmă, sărbătoarea a îmbinat atât elemente din vechile ritualuri, cât şi elemente creştine. Două secole mai târziu, în anul 1006, papa Johannes XVIII a decretat ziua de 2 noiembrie drept Ziua morţilor.
În Marea Britanie, Ziua tuturor sfinţilor s-a numit All Saints Day sau All Hallows Day, iar seara de dinaintea ei, All Hallows Evening. În timp, prin prescurtare, a devenit Hallows’ E’en şi apoi Halloween, aşa cum a fost preluată de americani.

În tradiţia creştin ortodoxă, sunt mai multe sărbători de pomenire a morţilor pe an. Şi ori de câte ori un credincios simte nevoia să-i pomenească pe cei dragi trecuţi la cele veşnice poate să facă asta.

În zonele în care ortodocşii au trăit alături de catolici, reformaţi sau protestanţi, aşa cum se întâmplă în Ardeal, credincioşii s-au influenţat însă reciproc şi au ajuns să ţină obiceiurile împreună.

În toamna lui 97 se împlinea un vis din adolescență, o dorință pe care n-am avut niciodată curajul să o rostesc cu voce tare: aceea de a trăi în Ardeal.
Am luat examenul de titularizare și un post la un liceu din Botoșani. Dar nu-mi găseam locul. Pe la inceputul lui octombrie mă sună soțul, care terminase o școală militară: ”M-au repartizat în Harghita. Ce facem? Stăm despărțiți până reușesc să iau un transfer în Moldova sau ceri tu transferul?” Nu m-am gândit de două ori; ”Mâine cer tranferul.” Așa se face ca la 15 octombrie mă prezentam la noul loc de muncă.
Nu acomodarea cu colegii sau cu școala erau dificile, deși eram debutantă, deci zero experiență, zero profesor, ci schimbarea radicală la nivel social. Mă aflam într-un loc în care se vorbea o limbă pe care nu o înțelegeam (o să râdeți, dar după ceva vreme acolo ciudat și obositor ți se pare să înțelegi tot ce se vorbește lângă tine), altă civilizație, altă cultură, altă educație, alt tip de oameni, altă mentalitate. Îmi plăcea, îmi doream să ajung să fac parte din ea, dar mi se părea imposibil. Uneori zâmbeam privirilor pe care le întâlneam pe stradă și zâmbetul mi se întorcea. Atunci nu mă mai simțeam atât de singură. Niciodată, însă, nu mi s-a întâmplat să nu mi se răspundă în limba mea, indiferent de nivelul la care omul din fața mea stăpânea limba română.
Ei, colac peste pupăză, prima mea locuință in Odorhei a fost o cameră de cămin pe malul drept al Târnavei, în apropierea unei fabrici de mobila (de la al cărei rumegus ce plutea în aer mi se faceau toate rufele ce le puneam la uscat de culoare caramizie). O camera exact ca cele din caminele studențești, cu dușurile si wc-urile la capătul coridorului. Un coșmar în comparație cu confortul pe care îl aveam la Botoșani și pe care încercam să-l ignor stând acolo doar strictul necesar. Cum de foarte multe ori eram singură noaptea, ieșeam seara să mă plimb. Așa s-a întâmplat și la sfârșitul acelui prim octombrie. Era un frig teribil. Mergeam alene și mă întrebam dacă făcusem bine venind în secuime. Mi-au atras atenția oamenii frumos îmbrăcați care mergeau totți spre centru. La un moment-dat am ridicat privirea și ceea ce am văzut mi-a tăiat respirația: cimitirul, aflat pe un deal, în spatele celui mai mare liceu din oras, ‘Tamási Áron’, era luminat într-un mod ce îmi amintea de poveștile lui Andersen. Acolo mergeau oamenii.
Mi-am luat o ciocolată caldă de la o cofetărie ce era pe lângă Primărie și m-am așezat pe o bancă, cu gândurile duse departe, privind luminile calde din cimitir. Niciodată nu văzusem așa ceva.
Un barbat s-a oprit să-mi ceara foc să-și aprindă țigara. Nu fumam, dar am profitat de ocazie să întreb ce se întâmplă. Și așa am aflat ca există o Zi a Morților, nu doar la maghiari, ci la toți ardelenii.
Am stat acolo mult timp, incercând să înțeleg ce îi aduce, de departe, în fiecare an, lângă morminte. Ce îi face să străbată distanțe enorme, ce simt aprinzând luminile și punând florile pe mormintele de piatră rece. Un singur răspuns am găsit: iubirea.

Azi sufletul meu e lângă cei plecați. Pe unii i-am iubit înainte, pe alții, paradoxal, după, prin cei rămași care le-au dus mai departe fărâma rămasă în ei. Sunt mulți și fiecare a luat la plecare o parte din cei pe care i-au iubit, la fel cum au lasat în fiecare ceva din ei. Dragoste. Atât rămâne. Dragostea e singurul sentiment care trece dincolo de moarte și rămâne intact. Noi ne ducem cu ei și ei rămân în noi. Și invers, la plecarea noastra inevitabilă. Ziua Morților, e, de fapt, cea mai puternică sărbătoare a iubirii. A iubirii adevărate, cea care e singura certitudine ce ne ramâne în haosul prin care trecem și pe care îl numim viață. Cea care ne uneste definitiv, prin fire nevazute, pe care nici distanta, nici durerea, nici disparitia fizică sau absența nu le poate distruge.

Un parc de altădată

Mi-a adus azi o prietenă aminte de parcul de lângă Universitatea din Suceava. Ciudat. Pentru că de câteva zile la el mă gândesc și am vrut să scriu ceva, am scris, am șters, am amânat și am zis ”pas”. Cum ziceam, nimic nu e întâmplător. 🙂
Parcul ăla l-am cunoscut în toamna lui 93, când m-am dus să mă înscriu la Facultate, după ce, în ultimul moment, m-am răzgândit și am decis că nu merg la Drept la Iași, ci la Filologie, la Suceava, cu Nina mea. Emoțiile probei eliminatorii orale de gramatică tot copacii ăia le-au simțit. Mă uitam în sus, la cerul senin, printre frunzele aurii, și visam că voi fi profesor cândva. Visam. Ceva a ținut seama de visul acela și l-a împlinit.
Apoi, în iarna lui 94/95, pe o zăpadă și un ger de crăpau pietrele, copacii goi și luna au fost martori la primul ”și eu”. Răspuns la ”te iubesc”. Atât eram capabilă să spun, cu privirea plecată și cu obrajii arzând. Și au fost atâtea momente ce mi-au umplut sufletul de amintiri calde, chiar dacă afară erau -20 de grade… 🙂 Le zâmbesc și acum. Cred că am păstrat o capacitate ciudată de a cerne amintirile și de a păstra ce a fost bun din oamenii care mi-au marcat viața.
Tot în parcul acela, într-o zi de primăvară târzie, în timp ce încercam să-mi scot un cărăbuș încâlcit în păr, spre amuzamentul celui de lângă mine și disperarea mea, am auzit: ”Mi-ar plăcea să ne căsătorim.” Am uitat de cărăbușul care se zbătea în părul lung și pe care alte degete l-au salvat de la a-i rupe picioarele. Alte vise, printre frunze verzi și soare care râdea printre ele.
Și alte emoții, și scrisori scrise pe genunchi, uneori lacrimi, alteori furie…
Ultima dată l-am văzut în 2007, când m-am dus să iau o dublură a foii matricole. Era toamnă iar. Exact ca prima dată. Aceleași frunze ruginii care mă întrebau la ce visez. Și le-am spus că nu mai am vis. Atunci nu mai aveam. Stiam că voi pleca și că probabil va fi ultima dată în acel loc. M-am așezat pe o bancă, așa cum făceam când încă nu știam cum e să te doară viața, și am privit cerul. N-am plâns. Doar niște lacrimi nu voiau să stea sub gene, probabil din cauza razelor ce se jucau printre frunze.

Jó lelkű

Prin toamna lui 2004, o toamnă târzie și rece, când căutam, după opinia unora, potcoave de cai morți prin sate ungurești uitate de lume, am ajuns în Atid (Etéd în limba maghiară). Mai precis, căutam obiceiuri agrare pentru un referat. Era prima dată cănd pășeam ținutul acela parcă desprins din codrii de aramă ai lui Eminescu. Cum în Atid nu am găsit ce aș fi vrut, m-am îndreptat, la îndemnul unui localnic, spre Șiclod/ Siklód.
Un sat mic, pierdut între păduri, de o frumusețe care îmi tăia respirația. Părea încremenit undeva, suspendat în timp, cu porțile de lemn sculptat, vechi, cu bisericuța acoperită de șindrilă peste care ultimele raze ale soarelui alunecau blând și oameni care mă priveau mirați și se opreau, scoțându-și pălăria de pe cap, să mă salute: ”Jó estét kívánok!” ” Jó estét kívánok! Bună seara!” ”Jaj! Dumneata româneșete vorbește! Hát… Eu puțin vorbește, aici popa și profesorii mai mult știu românește. ”
Așa am ajuns la popă, căruia i-am explicat de ce sunt acolo. Cu un puternic accent maghiar, dar într-o română corectă și o amabilitate toată zâmbet, mi-a spus, în mare, povestea satului și mi-a dat câteva date demografice. ”Sunt mulți oameni care n-au ieșit de aici mai departe de Cristur sau Odorhei… ” ”Exact ce mă interesează. Credeți că aș putea să mă înțeleg cu ei?” ”Unii nu vorbesc deloc română, dar sunt, mai ales bărbați, care o rup bine fiindcă au învățat în armată. Plus că știți cum e: toți avem televizoare și trăim în România, măcar la știri și tot ne uităm să mai vedem ce se întâmplă și ce ne mai pregătesc ăștia…”
Și am ajuns în curtea lui Karcsi bácsi.
I-am explicat ce vreau și ce mă interesează.
S-a uitat la mine cu un zâmbet șugubăț sub mustața groasă, secuiască: ”Apăi, doamnă dragă, mâine cu drag ț-oi răspunde la orice întrebare. Da-n sara asta ba. Fierb pálinka. Nu-i obicei de care-ți trebuie, da-i musai. Așa că bine-ai face să lași deoparte întrebările și să stai cu noi să vezi cum se face.”
Aș fi protestat, din bun simț sau din dorința de a nu deranja, însă curiozitatea a fost mai mare, așa că am acceptat invitația, dublată de surâsul timid și blând al soției sale, care ”înțelege, dar i-e rușine să vorbească, că vorbește prost.”
Gospodăria lui Karcsi era una tradițională. I-am cunoscut ginerele, un munte de om frumos, cu ochi albaștri și privire dreaptă, și mama: o femeie de aproape 80 de ani, spirt de vioaie, vorbind o amestecătură de maghiară cu română care mă făcea să o privesc cu drag și să o îmbrățișez cu suffletul de câte ori îmi trecea prin față: ”Ea e Irma. Dar toți îi spunem kicsi mama.” ””Kicsi mama să fie, atunci!”
M-a dus kicsi mama să-mi arate unde voi dormi și unde mă pot schimba cu niște haine ”de casă”, ale soției lui Karcsi, că lângă cazanul cu pălică nu puteam sta ”cu haine de oraș”. Încăperea era curată și mirosea a busuioc. Am tras aerul parfumat în piept și mi-am amintit de camera de oaspeți a bunicii. Era la fel. Ca un muzeu. Încercam să ating cât mai puțin să nu deranjez lucrurile din starea lor inițială.
N-o să vă povestesc cum se face pălinca fiindcă nici eu nu am înțeles. La fel cum nu am înțeles, la ora aia, mare lucru din conversațiea celor ce stăteau în jurul cazanului, în încăperea special amenajată pentru asta și în care era o căldură teribilă. Aburii alcoolului și mirosul de prună, limba maghiară, mustățile bărbaților, zâmbetele femeilor, pe toate le-am luatr cu mine peste ani și la mii de kilometri.
”Kint nagyon esik az eső!” a anunțat, intrând și scuturându-se de picături kicsi mama. Era roșie în obraji și râdea știrb. ”A băut rezes”, a concluzionat fiul și toți cei prezenți au început să râdă. Pe masa de lemn, kicsi mama a întins un prosop alb. Apoi a pus un fund de lemn, o bucată de slănină afumată, câteva pahare, un castron cu o bucată mare de brânză și câteva cepe. A ieșit repede și s-a întors cu o pâine mare, rotundă. ”A legjobb kenyér a székely kenyér!” Apoi a turnat szilva pálinka în pahare: ”A mi egézségünkre!” Către mine: ”Gyertek ide, mert itt melegebb van!” „….. Nem értettem semmit!” S-au pornit toți pe râs. Erau primele cuvinte în maghiară pe care le scoteam, timid, cu un accent groaznic. ”Nyárom…. No! La vară veniți și învățăm noi pe dumneavoastră ungurește!”
Îmi era bine. Și cald. Atunci, înainte să știu cum se spune, am înțeles ce înseamnă ”jó lelkű”.
Am ieșit afară și mi-am aprins o țigară. Ploaia cădea ca o perdea deasă și dreaptă și în liniștea aceea de început de lume, cu gust de pălincă de prune și slănină afumată, am înțeles că aparțin un pic și locului aceluia și că nicio limbă și nicio orientare politică nu vor putea vreodată să împiedice oamenii să fie oameni…

Chestie de vizune

La Odorhei, spaima comisiilor de bacalaureat la română era una formata din… Meszáros și Măcelar. Prima, o doamnă foarte bine pregătită, foarte sobră, un model de cadru didactic în adevăratul sens al cuvântului, profesoară la un liceu din oraș. Celalălt (odihnească-se în pace!) unul dintre cei mai buni profesori de română cu care am avut ocazia să colaborez, atât în calitate de coleg, cât și ca om care mi-a întins necondiționat mâna atunci când aveam nevoie de ajutor pentru cercetarea în teren,  ce preda la Liceul Teoretic din Cristur.
Cert este că atunci când se întâlneau cei doi notele erau absolut obiective, nu se ținea seama dacă elevul vine de la secția maghiară sau de la cea română, evaluarea se facea ca la carte și se pica la examenul oral cu brio.
Cum la acest tip de examen putea intra oricine sa asiste, într-un an, pe seară, terminând de examinat la liceul unde eram repartizată (liceul de artă din Odorhei), mă duc să văd ce fac pruncii mei și ce note au. Tocmai se pregăteau să intre doi. Mă văd, ma pupă, tremurau: ”Doamna, intrați cu noi?!”” Bine, intru. Da’ să știți că nu intervin!”  ”Nu! Numai să vă vedem acolo!” Bun!…
Intru. Salut comisia. Domnul Măcelar îmi face semn să mă așez lângă el. Vine un copil să răspundă. Transpirat. Până în palme. Citește textul care viza înțelegerea, răspunde la întrebări, cu accent, cu greșeli, dar răspunde, semn ca îl înțelesese în mare. Subiectul al doilea:th9
– ”Ion”de Liviu Rebreanu.
Dl Măcelaru se uită la colega. Ea, peste ochelari, la elev:
– Dar pe bilet scrie nuvela istorică. Un Lapușneanu’, ceva?
– Nu place Lăpușneanu! vine răspunsul.
-De ce?
– Lăpușneanu om rău. Omoară toți boierii, face piramida de capete și după aia nevasta otrăvește la el că vrea să face călugăr.

– Bine, mă, văd că ai habar. Da’ Ion e mai bun? (Tot dl Măcelaru)
– Bun Ion, ca fute și pe Ana și pe Florica!
Doamna Meszáros se uita la portretele scriitorilor maghiari atârnate pe pereți. Eu nu știam unde să mă uit, simțeam că explodez de râs. Domnul Măcelar ia carnetul, îi dă 5 și îi zice:
– Du-te, mă, fii și tu bun ca Ion că e nevoie și de din ăștia!
Am râs de ne-am stricat pe hol vreo 10 minute, că în sală nu mai puteam sta. I-am zis: ”Domnule profesor, în seara asta mi-ați distrus un mit.”  Zice: ”Las’ că te fac eu să descoperi altele!”
Mare om și caracter. Și prea devreme dus dintre noi…

Barni

Căzuse pe marginea drumului și nu se putea ridica. Ochii roșii, înconjurați de cearcăne vineții enorme, părul vâlvoi, încâlcit, blond, o geacă din piele neagră ruptă la umeri și jeanșii plini de noroi, cu o pată mare în față, semn că urinase de curând. Înjura în cel mai vulgar mod posibil. Am trecut în grabă, aproape alergând, încercând să nu-l privesc, de teama unui atac verbal direct.
Îl văzusem și în alte ocazii, la fel de beat, la fel de agresiv, la fel de pornit împotriva oricui ar fi îndrăznit să-i adreseze vreun cuvânt sau să-i întindă o mână.
O singură dată l-am văzut treaz și nu l-am recunoscut în bărbatul aproape elegant, cu trăsături frumoase, cu hainele îngrijite și părul sclipind în soare. Ochii, de un albastru aproape nefiresc, deveniseră blânzi, sfioși. Gesturile îi erau stângace, ca și cum nu ar fi fost deprins cu ele. Vorbea calm, timid, un limbaj mult peste medie care demonstra studiu și lectură. Accentul maghiar dădea un farmec aparte corectitudinii limbii române pe care o vorbea.
Îi cunoșteam bine tatăl. Fost profesor, un om dur, devenit legendă pentru exigența, dar mai ales pentru bătăile aplicate elevilor si teama pe care le-o insufla prin anii ’60-’80.
Povestea am aflat-o mai târziu. Era presărată cu violența extremă, atât verbală, cât și fizică. Copil bătut. Și acasă, dar mai ales la școală, în fața colegilor, pentru a servi drept „model”, de către tată, care voia „să scoată om” din el.

Ești rușinea familiei! Nu ești bun de nimic! Sora ta învață și îmi face cinste, tu ești un tâmpit pe care o să regret toată viața că l-am făcut! Ploaie de pumni și de lovituri de curea. Nici măcar nu mai simtea durerea. Creierul, prin exercițiu repetat, îi ieșea din trup și cânta vreo melodie rock de la grupurile ale căror discuri stăteau ordonate frumos pe masa de lângă geam. ”O să obosească și o să plece.” Și obosea și pleca. Nu înainte de a-i arunca din nou: Inutilule! Pune mâna și învață că te omor dacă mai vii cu note mici! 

Elevul bun, cu dragoste de cărți și de muzică, găsise la 18 ani refugiul în alcool. Își crease o lume suspendată în afara timpului, într-o cameră insalubră, cu mobilă veche, între cărți și discuri cu muzica rock a anilor ’70-’80, între sticle goale de băutură ieftină și haine din aceeași epocă de care se atașase inexplicabil.
O tentativa de căsnicie eșuată, un copil căruia îi era rușine cu tatăl lui și a ales departarea în locul stigmatizarii sociale. Alte tentative, de studiu, eșuate și ele. ”Nu sunt bun de nimic.” – gândul din puținele momente de luciditate în care dor nebun îl apuca de copil. Apoi, alcoolul îl făcea ”bărbat”. Numai așa avea curaj să-și urle durerea în fața tatălui devenit neputincios și bătrân, care continua să-l vadă ca pe un paria, să regrete că l-a avut și că nu l-a bătut cât trebuie ca să scoată om din el.

Au rămas doar alcoolul și rarele momente de revenire în real. Din ce în ce mai rare și doar pentru câteva ore.

Moartea bătrânului nuimages (5) a fost motiv de bucurie, dar nici de tristețe. S-a uitat la trupul împuținat din sicriu, apoi a ieșit afară să fumeze. Mama îl rugase ca măcar la înmormântare să nu bea. Mama l-a iubit întotdeauna. Nu l-a apărat de tată, dar nici nu l-a bătut. Mama era bună. ”Oare ce ar trebui să simt acum? Ar trebui să plâng? Am văzut că fiii își plâng părinții morți. Eu n-am mai plâns de când aveam 10 ani. Cum să plâng acum? Nu mă doare. Atunci mă durea, de aia plângeam. Oare durează mult? Simt nevoia să beau ceva. Mâinile îmi tremură și dacă mă mai uit o dată la ăl bătrân… ”. Nu s-a mai uitat. Înmormântările la reformați sunt scurte.

Din contactul cu realitatea îsi lua doza nouă de durere, marginalizare și inutilitate. Urmau violența, revolta impotriva tatălui mort, a lumii în care nu-și găsea locul și a lui însuși. După care luni întregi de evadare, de fugă, de ieșire din sine. Murea încet. Sau poate că doar îsi prelungea momentul morții transformându-l în ani.

La ce bun?

Eram dirigintă la gimnaziu, la a VII-a. Aveam în clasă un baiețel cu un suflet mare și bun, în care încăpeau toți colegii și toată lumea pe care o cunoștea. Sărea pentru oricine, empatiza cu toți, era întotdeauna primul care punea tot interesul în a organiza excursii sau orice activitate. Și era și foarte inteligent. Doar ca avea oscilații: azi răspundea de 5, mâine de 9, săptămâna viitoare de 4…
Copilul ăsta avea un frate în clasa a XI-a, elev eminent. Exemplul tuturor, atât de bună purtare, cât și de rezultate pe la diverse olimpiade și concursuri. Cum școala era cu clasele I – XII, erau aceiași profesori pentru toți. Și uneori tactul pedagogic pleca hai-hui pe pajistea de pe Cserehat, fiindcă auzeam, așa, în treacat: ”De ce nu ești și tu ca frate-tu? Uite ce elev fantastic, parca n-ați fi frați!”
Știam ca băiatul era aspru pedepsit acasă pentru rezultatele slabe, uneori cu bătaia. Bine. De multe ori cu bătaia. Uneori nu se vedea. Am încercat în multe rânduri să vorbesc cu părinții, însă tatăl era foarte refractar la tot ce venea în sens de consiliere: „nu aveți copii, nu stiți ce înseamnă, nu ma învățați pe mine să-i cresc și să-i educ!” N-aveam cum și nici de ce să-i explic că aveam în jur de 100 în fiecare an și îi cunoșteam mai bine decât unii părinți pe fiecare în parte.
Într-o zi decid să stau de vorba cu copilul. Era după o teza la română la care luase 6 și era foarte trist, știa că va fi pedepsit, nu-l interesa bătaia, ci faptul că i se va interzice antrenamentul de fotbal. I-am propus un târg: învață o săptămână în fiecare zi la toate obiectele, e perioada de evaluare, ia note cât poate de bune și îl las să dea teza din nou. A fost de acord.
A urmat o săptămână incredibilă. Numai note de 9 și de 10. Răspundea cu aceeași ușurință și participa cu aceeasi placere la ore ca cei mai buni din clasă. Și-a îndreptat multe medii atunci. L-am lăsat să dea din nou teza, a luat 8,5 (adică 9). La prima oră de dirigenție i-am trecut în carnet toate notele. Era atât de bucuros!
Și toată bucuria asta avea să dispară a doua zi, transformându-se în cea mai cruntă dezamagire: reacția tatălui la eforturile lui a fost: „ai avut noroc sau ai copiat! frate-tu-i deștept, ăla da! notele astea nu sunt ale tale, tu nu le meriți… ”
Când mi-a spus, am crezut ca mi se prăbușeste cerul în cap. El m-a întrimages (2)ebat doar atât: „La ce bun? Pentru el intotdeauna o sa fiu ăla prost care nu e în stare de nimic…”
N-am știut să mai răspund. Pentru că orice aș fi spus eu, profesorul, nu ar fi contat. Singurii care contează în sufletele lor sunt părinții. Pe ei îi iubesc, la ei se raportează. Și uneori părinții dor.

Educație

Eram la începutul carierei mele didactice. Aveam o clasă a XII-a formată din 13 băieți și o fată. O clasă de real, scăpată puțin de sub control deoarece li se schimbase de mai multe ori dirigintele și de nenumărate ori profesorul de română. Dintre cei 14 doar 3 vorbeau bine limba română, ceilalți se exprimau cu dificultate, dar înțelegeau perfect și mi-am dat seama că ceea ce le lipsea era, de fapt, exercițiul comunicării. Era foarte dificil să schimbi metoda înainte de bacalaureat, să impui un alt stil didactic, să-i faci să recepteze un text literar și să mai și recuperezi ce se putea recupera din materia din anii anteriori. Orele erau concentrate și eram conștientă de faptul că nu poate fi plăcut, însă nu aveam încotro.
Câțiva din clasa asta aveau renume de elevi-problemă. Și da, erau elevi-problemă, mai ales prin atitudinea sfidătoare, prin negarea pe față a participării, prin absentarea nemotivată masivă. Ca să am timp să recuperez materia din anii anteriori sacrificam o oră de opțional. Și cerusem celei care făcea orarul sa am două ore consecutiv într-o zi la clasă pentru a nu cere de la colegi când am nevoie să dau teză sau simulări de examen. Așa că m-am trezit nu cu 2, ci cu 3 una după alta. Miercurea. Într-o zi din asta, pe la jumătatea celei de-a treia ore, intră pe ușă ”grupul vesel”. Bineînțeles, aveau absențe pentru toate cele trei, așa că i-am rugat frumos să nu deranjeze, ci să aștepte să termin ora în liniște. Și a venit răspunsul:
– Dar cine p…da mă-tii te crezi tu ca să ne spui ce să facem? Ce, e școala lui tat-tu?
Se făcuse o liniște de mormânt. M-am uitat în ochii lor, pe rând. Cel care vorbise mi-a înfruntat privirea, ceilalți au plecat capetele.
Cum reacționezi în astfel de momente? Primul impuls, ăla primar, instinctiv, e să răspunzi cu aceeași monedă. Să îți arăți superioritatea poziției pe care o deții. Și da, chiar să dai palme, fiindcă o înjurătură e o înjurătură, indiferent de la cine vine. I-am ignorat total în același moment și am continuat ce începusem, ca și cum nu ar fi existat. Cel care mă înjurase a ieșit trântind ușa, ceilalți s-au așezat fără să scoată un sunet. Când a sunat de ieșire mi-am luat catalogul, am salutat și am mers să vorbesc cu directorul. S-a întrunit consiliul profesoral, s-au anunțat părinții, abaterea era atât de gravă încât se impunea exmatricularea fără drept de reînscriere în acel an, deci ar fi pierdut examenul. Nu am vrut asta niciunul dintre cei prezenți. S-a dat o exmatriculare maxima temporară si nota scăzută la purtare. Toate acestea au fost comunicate atât elevului, care era major, cât și părintelui prezent.
Din momentul în care a revenit la ore nu am mai avut niciun fel de probleme cu el. Din contră, participa activ, citea, atât cât putea, dar o făcea, vorbea frumos, venea chiar și la orele de pregătire pe care le țineam voluntar sâmbăta la școală. Într-una din acele sâmbete copilul ăla (avea doar 3 ani mai mult decât mine pe atunci) mi-a spus că vrea să vorbim între patru ochi. Și am vorbit. Și-a cerut iertare pentru ieșirea aceea și apoi mi-a povestit câte ceva despre viața lui, care nu era deloc roz și deloc cea a unui adolescent normal. Traume, probleme grave… În fine. În momentul acela m-a bucurat doar faptul că aveam colegi oameni. Colegi care au reușit să pună mai presus de orgoliu personal o viață. Sincer, a meritat. A fost prima palmă și prima lecție despre reacții în situații-limită și a fost bine că a fost la începutul activității. Pentru că după aceea, în cei 10 ani care au urmat, m-am întâlnit cu multe altele mult mai grave și mai complexe.
Am învățat multe. Multe pe care nimeni nu ți le spune când ești student, nici la cercurile metodice, nici în manualele de psihologie sau pedagogie. Doar față în față cu oamenii îți dai seama dacă ești sau nu în stare să fii dascăl. Dacă ești pregătit psihic să reziști. Jumătate din a fi profesor e capacitatea de a face față situațiilor limită. Nu transmiterea de informații, nu evaluarea, ci felul în care răspunzi oamenilor din fața ta ca om.
Văd iar probleme legate de violența verbală și chiar fizică a unor cadre didactice. th (3)
Și le spun părinților așa: oricât de ”rău” ar fi copilul tău, nimeni, absolut nimeni nu are dreptul să îl amenințe, să îl lovească sau să îl insulte, cu atât mai puțin la școală, unde îl trimiți să fie în siguranță, unde se presupune că i se asigură integritatea fizică, afectivă și psihică. Nu permiteți ca astfel de specimene să rămână la catedră, sub nicio formă, chiar dacă le recomandă activitate și rezultate de zeci de ani. Pentru că nu au ce căuta acolo. Educația nu se face prin violență, nimeni nu trebuie să accepte, să tolereze și să acopere comportamente de acest gen. Si legislația e de partea voatră, trebuie doar să luptați.

Dincolo de stereotipii

Bacalaureat 2002 (cred), Odorheiu-Secuiesc. Comisie de examen cu șefa mea, directoarea, tot de română şi ea. Ființă sobră, corectă până în măduva oaselor. Carnetele de la examenul oral în fața mea că scriam frumos de mână (nu ma laud, asa e! :D).
Intra un prunc. Emoționat. Nervos. Ia bilet. Se uita. Se strâmbă…

-Poți să schimbi?

– Poți! (O aud: spune-i că i se scad două puncte! -Lasați- l în pace!)
Îi vine rândul. Citește subiectele… Pfuuu… Spaima secției române: Ion Barbu. Mă uit la directoare. Ea se uită în pământ. Mă uit la copil – alb ca varul.

-Vrei un pahar de apă?

-Igen.
Mă duc lânga el. Îi tremurau mâinile. Îi pun o mână pe umăr, aproape că sare de pe scaun.

-Liniștește-te, ok?

Mă uit în ochii lui și nu mă las până nu-i prind privirea. Știam că așa se poate. Nu mă mai lasă, e cu mine. -Hai să vedem. Ce știi? Uite, din toată materia pe care ai studiat-o la română 4 ani, alege tu orice și vorbește. Orice! (Directoarea, în pumn: nu se poate, nu e legal! Eu, tot în pumn: ba se poate! E blocat și nu-l las până nu ia nota de trecere!)
– Nu știu nimic…
– Vrei să te mai las? Te mai gandești?
– Nu. Nu știu nimic.
Directoarea: Spune-mi trei nume de scriitori maghiari.
– Nu știu…
Mi se facuse o milă teribilă (pățisem asta la examenul de psihologie în facultate, la materia care îmi plăcea cel mai mult).
– Uită-te la mine! Spune-mi trei nume de scriitori români!
– Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L.Caragiale.
– Perfect.
-Ce a scris Caragiale?
-Comedii…
-Iti amintesti vreun personaj?
– Cetateanul turmentat….
Încep să râd. Zâmbește și el…
– Acuma știu!
Și începe să vorbească despre ermetism. Despre ”După melci”, despre simboluri. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Vorbește și pe al doilea subiect, narațiunea. Iau carnetul cu numele lui și îi dau 9. Văd privirea dezaprobatoare, dar o ignor. Știam că nu poate da mai jos de 8. Nu putea fi diferență mai mare de un punct. Ma uit la pixul ei: 10! Zâmbesc, închid carnetul peste buletin și i-l dau baiatului urându-i succes mai departe.
La 8:30 seara, când am terminat examenul, mă aștepta copilul cu un braț de trandafiri albi.
– Doamnă, când am auzit că evaluatorii sunt de la secția română am intrat in panică. Mie îmi place româna mult. Dar nu am unde și cu cine vorbi. Muțumesc că ați fost om cu mine. Acum puteam să fiu picat. De asta ne-a fost frică tuturor, cu asta am fost amenințați: cu evaluatorii români care nu vor înțelege că noi venim de la secția maghiară, că ne exprimăm mai greu și ne vor pica pe capete…

L-am strâns în brațe cât am putut. N-am putut articula niciun sunet. I-am spus doar, in gând: eu îţi mulţumesc!
Chiar dacă educația mea de bază a fost exact cea despre care amintea copilul acela, în reticență și stereotipii aproape xenofobe îndreptate către tot ce nu era ”pur românesc”, viața acolo m-a învățat că oamenii sunt oameni, indiferent de naționalitate, rasă, religie sau sex. Sau nu sunt, pur și simplu.
Ce am învățat? Că forța lui „Szeretlek” e aceeasi cu a lui ”Te iubesc”, că un „Bocsánat” spus din suflet șterge tot atât cât un” Imi pare rău”. Că plânsul și „Sirás” dureau la fel de tare și că lacrimile întristau ochii la fel de mult. Că ”bucuria” și „öröm”, râsul și „kacagás” aduceau aceeași stare de fericire. Că nașterea și nunta și înmormântarea uneau deopotrivă, în fericire și în durere. Iar roșul și „piros” aveau aceeași semnificație în ambele steaguri și în ambele costume populare…61267115
Și când am fost sigură de asta, mi-am dat seama că nimeni dintre cei pe care îi cunoșteam n-a fost nici la Ip, nici la Treznea, că niciunul nu-l omorâse pe Mihai Viteazul și nici n-o violase pe bunica. Și nici eu nu omorâsem secui și nici nu deportasem evrei.
Vă urez să ajungeți ziua în care să nu vă mai împiedicați de date istorice și să nu mai dați satisfacție celor care ne vor dezbinați. Vă doresc să trăiți ziua în care nu vom mai folosi ”noi” și ”voi” sau ”ceilalți”. Și mai ales pe aceea în care viața pe pământul pe care îl stăpâniți va fi atât de bună încât va șterge orice urmă de frustrare și de încercare de culpabilizare a celuilalt pentru eșecuri sau pentru rău.

Părintele Moldovan

                                Sine ira et studio

L-am cunoscut la Universitatea de Vară de la Izvorul Mureșului, unde am ajuns întâmplător cu o invitație în vara lui 2004. Un om atât de plin de viață și atât de ager la minte, încât mă fascina, la cei 76 de ani ai lui. Mărunt, slab, cu sutana impecabilă, cu surâsul cald nelipsit de pe buze și cu o privire deschisă care îți intra direct în suflet. A vorbit
despre dragostea de aproape și despre respectul față de ceilalți. Nu știam cine e. Doar că e preot profesor de la Universitatea din Sibiu și se numește Ilie Moldovan.
Seara, în jurul focului, l-am văzut stând singur și gânditor pe un scaun, cu un pahar de vin în mână. Am ezitat să mă apropii, însă într-un final am făcut-o, dintr-o necesitate inexplicabilă de a cunoaște omul acela. Mi-a zâmbit și mi-a zis să stau lânga el. Am vorbit despre multe lucruri atunci, mi se părea că îl cunosc de o viață. I-am povestit ce fac, ce încerc, de fapt,  să fac, cât de greu îmi este cu tot sistemul de învățământ și condițiile de cercetare. Mi-a dat multe sfaturi de care ulterior am ținut seama.

 A doua zi, înainte să plece, i-am dat – cu destul de multa teamă – studiul  despre nuntă  la români și maghiari în zona Harghita-Mureș. Mi-a spus ca o va citi cu drag și că e prima dată când are în mână ceva pe aceasta temă. Eram destul de sceptică. Mă gândeam că era políticos. Ne-am luat rămas-bun cu o îmbrățișare.
În anul următor am primit o invitație de la Muzeul Carpaților Răsăriteni pentru a participa la o sesiune de comunicări științifice. De data aceasta era o lucrare despre interferențele lingvistice în limba vorbită. După deschiderea oficială și după cazare, am ieșit pe holul hotelului să fumez o țigară în locul special amenajat. Eram prinsă de o carte de etnopsihologie și nu am auzit pașii. Am simțit doar o mână ușoară pe umăr. Am ridicat privirea și în fața mea stătea părintele Moldovan, cu ochii lui vii și zâmbetul bun. L-am îmbrățișat, bucuroasă de revedere, și m-a pupat pe frunte. Mi-a reținut mâna și mi-a spus că a citit nu o dată, ci de mai multe ori ceea ce scrisesem. Și că ceva în el s-a schimbat, așa bătrân cum e.
„Mi-am dat seama că vedem rău. Că Dumnezeu a făcut neamurile și a pus în toate același har. Neamul e realitatea vieții veșnice și cât timp suntem creștini și am primit binecuvântarea lui Hristos prin botez, suntem toți una. Și trebuie să ne cunoaștem, de fapt, ne cunoaștem, fiindcă dacă ne cunoaștem pe noi înșine îi cunoaștem și pe ceilalți. Dumnezeu e în noi toți. Ura față de ceilalți loveste în primul rând în noi, ne dezumanizează. Avem aceleași dureri, aceleași trăiri, aceleași sentimente. De ce atâta ură, de veacuri? Nimeni nu va lua pământul ăsta cu el pe lumea cealaltă. Nimeni nu e atât de curat încât să-l judece și să-l acuze pe cel de lângă el. Deasupra noastră stă același Dumnezeu. El a pus rânduială și el a amestecat neamurile pentru a le îmbogăți, nu pentru a se urî între ele. Gândiți-vă ce săraci am fi de am fi singuri, ce săracă ne-ar fi limba, obiceiurile, până și mâncarea… Ceea ce ați făcut și ceea ce faceți e de la Dumnezeu. Să nu vă opriți niciodată și să le arătați și altora aceste lucruri. Eu sunt bătrân și o să mă duc curând. Dar voi, ăștia tineri, trebuie să o faceți că mare păcat e ura între oameni…”.
Părintele Moldovan a murit acum doi ani… Nu știu de ce, de multe ori am senzația că îl dezamăgesc..

1939857_812464818776604_2845264662209002374_n

N-am simțit ura niciodată. Nu cunosc sentimentul acesta, nu a făcut parte din sufletul meu, și poate tocmai de aceea îl percep atât  de puternic și de profund. Nu am imunitatea formată, sunt ca un copil nevaccinat în fața unei epidemii. Vulnerabilă? Poate. Sau, dacă stau și mă gândesc bine, e posibilitatea mea de a-mi întări apărarea.  Luptând. Cu cuvinte, cu dragoste, cu oameni, împotriva răului care se revarsă periodic în mass-media și, mai ales, în mediul virtual.

Contactul meu cu ura îndreptată către o etnie s-a produs în clasa a XI-a. Studiam Istoria românilor și când am ajuns la Popoarele migratoare, mai precis la huni, am văzut fața profesorului  de istorie transformându-se. Nu mai era patriotism. Era un sentiment pe care nu-l cunoșteam, la fel cum nu-i cunoșteam pe cei împotriva cărora era îndreptat. Trăiam în orășelul acela mic de provincie amestecați, români, evrei, rromi, fără ca vreodată să fi văzut în jur discriminare  sau atacuri pe aceste criterii. Societatea condamna abaterea de la normă, însă nu apartenența etnică. Pumnul izbit de catedră, ochii care aruncau otravă, vocea care devenise metalică m-au făcut să mă întreb ce au putut să facă niște oameni pentru a fi ținta atacului verbal necenzurat. Ni s-au adus explicații, fapte, imagini, povești. Da, unele erau cutremurătoare. Am îndrăznit să întreb cu ce sunt vinovați cei de acum. Am fost sancționată, dar nu mi s-a dat un răspuns. Era vina istorică, vina de a te fi născut și a vorbi aceeași limbă cu a înaintașilor. Și nu am reușit niciodată să mă împac cu această idee, nici să-mi însușesc sentimentele care veneau dispuse să intre și în cele mai curate suflete.

Când  viața mi-a oferit șansa de a cunoaște această comunitate și de a trăi în mijlocul ei,  mi s-au spulberat și ultimele frânturi de întrebări. Am ajuns nu doar să respect, dar sa iubesc oamenii,  să le văd sufletele, viața, prin prisma iubirii și a elementelor care ne leagă dupa atâtea secole de conviețuire. Poate de aceea o parte din sufletul meu a rămas acolo,  între brazii ninsi de pe Munții Harghitei, privind la locurile și oamenii care mi-au dat un loc căruia încă îi pot spune ”acasă”.

Sine ira…

Prostul obicei de a citi tot ce îmi cade sub ochi,  mă face uneori să am contact  cu diferite pagini și, implicit, oameni  care intră și sunt activi pe ele. Am remarcat o chestie, nu neapărat interesantă, dar care dă de gândit. Agitatorii de profesie au adepți însetați de comunicare, avizi  de cuvinte și de atenție. Am analizat comentarii de pe diferite pagini ultranaționaliste și, deși îmi stăteau ca spinul în coastă și mă ardeau degetele să răspund, nu am făcut-o. Aș fi intrat într-un joc în care aș fi fost singură și încolțită, nu am energie și nici timp pentru asta. Oameni care caută atenție și care, odată băgați în seamă sau apreciați, chiar și pentru o opinie aberantă sau un comentariu agramat, încearcă să-l mulțumească pe cel în cauză creând valuri și amplificând fenomenul. Vrea să demonstreze că poate, că e bun, că e la nivelul  celui care lansează provocarea, că poate servi. Da, sentimentul utilității ne menține vii si satisfăcuți într-o oarecare măsură. Suntem ființe sociale și, automat, vrem să facem parte din societate implicându-ne, implicarea făcând posibilă experimentarea sentimentului de apartenență la grup  și de acceptare. Grupul e forță, toți vrem să fim puternici, însă această forță e canalizată adesea, mai ales în momente-cheie (1 decembrie, 15 martie, sărbători locale etc) către generarea de tensiuni, de  diversiune, de sentimente care nu au nimic de a face cu respectul sau măcar toleranța.  E o  măsurare inegală de forțe psihologice care  duce la situații  de criză ce se pot gestiona doar prin cedarea unei părți pentru a nu degenera în violență.

Și, totuși, suntem toți oameni. De ce nu putem vedea binele din noi și din ceilalți? De ce există această separare, până și la nivelul limbajului? De ce ”ceilalți” și nu ”noi”? Oare nu toți dorim același lucru? Nu toți visăm un loc în care să ne creștem copiii în siguranță, de care să nu fie nevoie să ne rupem în căutarea unei vieți mai bune? Nu simțim toți iubirea si durerea? Nu ne plângem toți morții și ne bucurăm la nașterea unui copil? Nu ne va acoperi pe toți același pumn de pământ?

Oare facem suficient, cei care facem ceva, pentru a detensiona aceste situații? N-ar trebui să trecem dincolo de virtual? Sau, dacă tot rămânem în acest spațiu, să ne asumăm și cuvintele, nu doar tăcerile, care de multe ori sunt interpretate ca slabiciune sau incapacitate de a reacționa? Oare aceste ”ne-am săturat”, ”nu are niciun rost”, ” de ce sa-mi bat capul?” nu sunt tocmai cele care încurajează și susțin niște elemente care nu au ce căuta într-o societate multiculturală, multietnică, bazată pe respect reciproc al valorilor spirituale?