Oameni mari

Cred că aveam vreo 5 ani. Zic 5 fiindcă înainte de asta nu știam să scriu, iar atunci scriam a doua sau a treia oară. Și era dimineață și nu eram la școală. Era ziua de naștere a tatălui meu, 10 aprilie. Știam asta din seara anterioară și mai știam că de ziua de naștere cei care se iubesc își fac un cadou, ceva, oricât de mic, pentru a marca momentul. N-aveam bani. Și chiar daca as fi avut, ce puteam să cumpăr de la magazinul sătesc? Bomboane din alea roz cu gust de miez de pâine îmbibat în apă cu zahăr? Un pachet de țigări Carpați fara filtru? Niște biscuiți „Mirela” sau „obișnuiți”, din ăia in care îți rupeai dinții mușcând?

N-aveam ce cumpăra in satul acela uitat de lume. Iar tata nu iubea nimic în afară de copii și de cărți. Iubea toți copiii. Și cărțile. Unele le ținea ascunse în dosul altora. Spunea că sunt „interzise”. Aveam două biblioteci. Una cu sute de cărți de medicină, între care era un tratat de boli infecțioase ce mi se părea monstruos prin dimensiuni și niște atlase care se numeau Sistem nervos in diagrame ce aveau foile atât de fine și lucioase încât îți venea să le mângâi. Și mai erau câteva volume de care îmi amintesc, în care se uita din când în când și mama, Copilul sănătos și bolnav. Știam că le-a citit pe toate, cu adnotări, din scoarță în scoarță, și nu doar o dată.

Biblioteca cealaltă era într-o cameră mai mică în care nu locuia nimeni și în care, peste câțiva ani, aveam să-mi fac rezidența de vară (iarna nu era încălzită). Acolo erau cărțile interesante. Cele cu nume care trezeau curiozitatea și puneau în mișcare imaginația.

Am intrat în camera cu biblioteca mai mică în ziua aceea. Cum amândoi cumpărau cărți la fiecare intrare într-o librărie, nu apucau sa citească tot, chiar dacă toată copilăria i-am văzut, măcar înainte de culcare, cu o carte în mână.

Nu știu de ce, ochii mi s-au oprit pe o carte albastră, nouă: Oamenii mari au nume de străzi. Mă gândeam că i-ar plăcea. Poate nici nu știa de ea. Am luat-o și am scris, destul de chinuit, fiindcă abia învățasem sa leg bine literele de mână: „Când voi crește, voi construi o stradă care va purta numele tău pentru că tu ești un om mare.” Nu știam atunci că strada aceea va avea la un moment-dat 3500 de kilometri și că va fi făcută din bucăți ce poarta numele celor dragi rămași acasă. In celălalt acasă.

Apoi am mai vrut sa construiesc o stradă căreia să-i dau numele unui om mare. Atât de mare încât nu-mi ajungea sufletul să-l iubesc și l-am mai crescut, cu fiecare zi care a trecut. Ani. Piatra lângă piatră, fir de nisip lângă fir de nisip, cuvinte, șoapte, încredere, uneori lacrimi pe post de liant. Am vrut sa construiesc o stradă care sa unească două suflete și să poarte numele unui om mare, să… Am vrut sa mai cred o dată, în mine și în cineva de la capătul celălalt. Și am o stradă neterminată. Fără om mare și fără stâlpi de susținere acolo unde se cască sub ea prăpăstii și întuneric.

Reclame

Nu există Crăciun fericit

Marcos e un țăran de la munte pe care orașul nu a reusit să-l altereze. Unul din aceia mari, cu palmele uriașe, cu spatele lat, puțin încovoiat de la efortul depus în munca fizică pe care o face de peste 40 de ani. Cu privirea plecată și cu respect în ochi pentru fiecare pe care îl numeste „șef”. E înalt și când mă uitam la el trebuia să stau la distanță ca sa nu-mi răsucesc gâtul. Niciodată nu comenta, niciodată nu intreaba de ce sau de ce nu, niciodată nu se supăra și nu se revolta. E tot atât de blând pe cât e de mare. Intra dimineața în spălătorie și începea să se miște cu o agilitate surprinzătoare pentru cei aproape 60 de ani.
– Marcos, te rog, ajută fetele cu urcatul lenjeriilor, sunt grele!
– Da, doamnă!
– Marcos, nu sunt „doamnă”, sunt Florina.
– Nu, doamnă. Eu va respect mult, dacă sunteți unde sunteți ați făcut ceva sa meritați asta .
M-am săturat de insistat după vreo trei tentative eșuate
E serios și niciodată nu zâmbește. Te privește direct în ochi, de parcă ar vrea să-ți citească gândurile înainte de a le rosti pentru a face ceea ce-i vei cere mai repede.
– Crăciun fericit, Marcos!
M-a privit fix. Am înghețat, fără să-mi dau seama de ce.
– Nu există Crăciun fericit, doamnă. Nu pentru mine.
– Marcoa, ce se întâmplă? Am zis ceva ce te-a deranjat?
– Nu doamnă. Nu va faceți probleme.
M-am luat cu treaba și l-am lasat. Dar ochii lui m-au urmărit toată ziua, îi vedeam până și în bradul care decora sala de mese. Erau goi, răi, reci. Nu era Marcos pe care îl știam eu.
Am luat o pauză cu toții pentru a ciocni un pahar de șampanie și a ne face urările cuvenite. Fetele vesele, toată lumea aștepta să se termine ziua să plecăm.
– Unde e Marcos?
– A ieșit, Flor…
– Sa meargă cineva să-l cheme, doar el lipsește
….
– Nu e nicăieri. O fi la baie?
– Posibil.
Am ieșit în grădină. Știam că e acolo și fumează. Nu m-a privit. Stătea pe o piatră.
– Marcos, ce e? Te rog să mă ierți, mă simt ciudat, mi s-a părut că dimineața am greșit cu urarea, însă nu știu nimic despre tine. (mă simțeam aiurea, nu-mi găseam cuvintele)
– Nu doamnă, sunt bine. Dar craciunul? Fericit? Aveam doi băieți. Amândoi s-au dus, chiar de Crăciun, unul după altul. Unde era Dumnezeu când se întâmpla asta? Unde? Cu ce era ocupat?
Nu a ridicat capul din pământ. Doar la picoarele lui încălțate cu bocanci enormi cădeau picături grele, croindu-si drum printre pietricele.

Diplome și premii

Vorbind despre festivități de premiere și despre sfârșitul de an școlar, mi-am amintit de colegii mei și de ce suflete am întâlnit în oamenii ăia. Cred că aveam vreo 3-4 ani deja în școală când, intr-o zi, la fumoar (acolo de dezbăteau cele mai grave, mai importante și mai dificile probleme și se spuneau cele mai spumoase bancuri) incepem să vorbim despre copii. Nu despre premianți, ci despre excepții. Despre situații din acelea care te fac să conștientizezi că ești în locul potrivit. Indiferent că era vorba despre un copil dislexic care sclipea la matematică, despre unul considerat „problemă”, dar care prinsese atâta drag de istorie că devora tratate întregi și scria eseuri, despre un copil venit dintr-un sat uitat de lume care la început părea mut și apoi a avut o evoluție spectaculoasă, despre altul considerat „irecuperabil” căruia i-ai dat încredere și deja de pregătea din materia ta pentru admitere la facultate, despre cel care cu doi ani in urma nu știa să spună decât „bună ziua” in limba română și acum citea cărți românești și scria fără probleme…
Nu erau elevi de 10. Nu erau elevi premianți. Nu erau elevi care aveau medii foarte mari sau care s-ar fi remarcat din grup. Ii știai tu, cel care lucra cu ei zilnic, in functie de cum răspundeau la ceea ce puneai in ei.
Ce facem cu ei? Parcă ar merita cumva să le arătăm că știm, că îi vedem și mai ales că vrem să știe despre ei și alții. Inspectoratul ne trimitea 3 diplome, pentru locurile I, II și III. Cărțile erau din sponsorizări, care și cum se putea învârti. Unde nu ajungeau, mai cumpăram noi, din banii noștri. Așa am făcut și atunci, și de atunci încă mulți ani înainte: am cumpărat carton, am deschis computerul, imprimanta color și am făcut diplome personalizate. Premiile nu le-au dat diriginții, ci fiecare profesor pe disciplina lui. Nu vă imaginați bucuria și emoțiile din privirea copiilor care nu se așteptau la așa ceva, ci erau doar public pentru colegii premianți. Și nici ce efect a avut acțiunea. Nu li s-a creat ideea falsa că ar fi în fruntea clasei, li s-a recunoscut public un merit.
Cred că asta lipsește și adulților, de multe ori. Aprecierea pentru ceea ce faci bine, chiar dacă ai și eșecuri sau greșești. Încurajarea. Toți avem nevoie.

Poza cu fundițe

Mama a avut întotdeauna două mâini stângi atunci când a venit vorba de cusut/ croșetat/ împletit și alte chestii din astea ciudate. Poate de aceea am luat atât de devreme și cu atâta chef foarfecele și acul în mână și m-am apucat de făcut rochii păpușilor. Apoi am găsit o păpușă mai mare: soră-mea. Cred că aveam vreo 10-11 ani când mi-am făcut singură primul sarafan. La mâna, că mașină de cusut n-am avut niciodată, deși tare mi-aș fi dorit una.
Mi-am amintit azi de singura fotografie în care sunt îmbrăcată în Șoim al Patriei. Vă aduceți aminte? Cămașă portocalie, fustă albastră, cravata roșie, panglică albă și nelipsitele funde. Mari. Albe. Impropriu spus funde, erau niste „trandafiri” din mătase albă. În fotografia aia, fundele mele sunt strâmbe. Eu nu știam să fac, eram prea mică. Mama nici atât. Dar avea o colegă unele care, împreună, erau cât capul. Și atât de mult aș fi vrut să am, mai ales în ziua în care a venit fotograful, a întins pe peretele din dosul școlii o pânză albastră, și ne-a luat unul câte unul la pozat, arătându-ne unde să ne uităm și cât să zâmbim… Așa că, atunci când am văzut că respectiva colega își uitase acasă cravata, am trecut la negocieri: îți împrumut cravata, îmi împrumuți panglica de care erau atașate visele mele de copil de nici 7 ani.
Sub soarele de mai, in spatele fotografului, i-am prins cravata la gât și a făcut poza. Apoi, conform înțelegerii și ordinii alfabetice, cravata a trecut la mine înapoi, iar fundele mi s-au așezat pe cap, grele, incomode, ciudate. Nu eram eu.
M-am uitat unde mi-a spus fotograful, dar, oricât a insistat, nu am putut zâmbi. Din fotografia respectivă, cu dimensiune de tablou, făcută sul și acum, după aproape 35 de ani, ascunsă într-un sertar și purtată peste tot pe unde ne-am mutat, privește un copil trist cu funde strâmbe. Privirea e singura ce mi-a rămas până azi la fel. În orice fotografie și oricât aș încerca să zâmbesc. Zâmbetul e întotdeauna fals. Nu e al meu. Nu cel din fotografii.

Mobilier de la librărie

Era in decembrie, anul al treilea de facultate. Tocmai primisem bursa, motiv de sărbătoare, cu atât mai mult cu cât primisem pe trei luni odată, ceea ce însemna o cantitate considerabilă ce imi stătea la dispoziție pentru ce vreau eu. Ai mei niciodată nu au contabilizat banii de bursă, că și cum nu ar fi existat. Știau ca nu am vicii (nu fumam pe vremea aia) și că în general banii se duc pe cărți și pe vreo ieșire cu prietenii.
Așadar, fericită și cu portofelul plin, planul principal era o vizită la Casa Cărții și la anticariatul de la parter, apoi magazinul Bucovina pentru cadouri de Crăciun pentru cei de acasă.
Mă îmbrac bine că era zăpadă și aveam mult de umblat pe afară. Niciodată în 4 ani de facultate nu am luat taxiul, iar mijloacele de transport în comun foarte rar, asta după ce o dată am rămas fără banii de chirie (dar asta e alta poveste). Când sa ies pe ușa căminului, mă întâlnesc cu o colegă. La fel de veselă și fericită, tor cu bursa în geantă, dar cu alte planuri:
– Hai cu mine la Casa Cărții, îmi zice.
– Acolo merg, hai!
– Stai că vine și I. (I. era cel cu care urma să se căsătorească)
– Și mai bine.
Mergem. Eu mă opresc la anticariat, ei se duc în librărie. Ii găsesc la etaj, la secțiunea de literatură străină. Aveau deja brațele pline de cărți, fapt ce la prima vedere mi-a trezit oarece curiozitate, știind că niciunul nu citește. Mă uit mai bine: colecții legate în piele: operele lui Eminescu, Creanga, Caragiale, Poe, Shakespeare, Moliere, Balzac, Simbolism francez… Fac ochii mari… Poe si Shakespeare in engleză? Literatură franceză în original? Și tot nu-mi pică fisa până nu aud următorul dialog:
– Băi, astea se potrivesc, că merge maro cu grena, dar astea cu albastru nu! Și uite ce urat vin lângă celelalte, că sunt mai mici.
– Păi da, dar mă gândeam că le putem aranja așa, mai asimétric, e mai modern.
– Nu merge. Canapelele sunt maro închis spre roșcat. Mobila e la fel. Dacă luăm astea trebuie să căutăm măcar covorul să aibă puțin albastru. Hai, gata. Hai să plătim.

Am rămas ca la teatru. Bineînțeles că uitaseră de mine și m-am bucurat că nu sunt nevoită să dau ochii imediat că nu știu ce față aș fi făcut.

Nu stiu de ce mi-am amintit asta. Sau cred că știu… 🙂 Oricum, lucrul de care mă bucur din tot sufletul e ca respectiva nu a rămas la catedră.

Pământ de flori

Am lucrat, aici, vreo lună, la o pepinieră. Erau niște sere enorme ale unui domn din Cullera care exporta flori si brazi în toată lumea. Avea nevoie de mâini de femeie, mici, pentru a pune etichete plantelor, unele foarte mici si fragile. Cu arbuștii era mai simplu. Plătea bine și am învățat multe atunci de la el, care supraveghea cu ochi atent tot ce făceam.
Azi mi-am amintit de Enrique și de pământul de flori. Unul negru, care mirosea ciudat, amestecat cu pietre și cu căcat de om. Spunea că e mai bun decât balega fiindcă nu are aciditatea atât de ridicată. Pământul ăla trecea din remorcă pe sol, apoi în ghivece de diferite mărimi. Se uda și se puneau uneori semințe, alteori răsaduri de plante. Unora li se părea scârbos. Pe mine mă fascina cum din mizerie și din pământ reavăn de pădure se hrăneau si creșteau plante sănătoase ale căror flori îți tăiau respirația prin frumusețe.
Azi așa mă simt și eu. Pământ de flori. Și mă uit la ce crește din mine și realizez că fără pietrele ce mi s-au aruncat, fără mizeria pe care uneori am înghițit-o, fără dragostea celor ce m-au modelat, floarea mea nu ar fi crescut așa de frumoasă și de bună, așa de sănătoasă la trup si la suflet.

Nimeni

Când taxiul face stânga, trecând din strada principală pe străduțele lăturalnice dintre blocurile din Tătărași, intri într-o altă lume. Blocuri scorojite, din plăci, construite la normă pe vremea comunismului în timpul urbanizării forțate, câteva case rătăcite printre ele prin nu-știu-ce minune, magazine mici, care servesc drept alimentare de cartier și bar pentru cei care își petrec toată ziua învăluiți în himerele date de alcool. Oameni prost îmbrăcați, copii cu haine cu câteva numere mai mari, probabil transmise de la o generație la alta sau cumpărate de la second hand în ideea de a fi folosite și anul viitor. Pe timp de vară e frumos. Copacii rămași probabil din ceea ce a fost cândva pădurea de la Ciric înverzesc și acoperă strălucirea sărăciei cu verde. Iarna, însă, dezgolește hidoșenia unei lumi uitate de timp și de autorități, printre gropi în care mașina se afundă clătinându-se cu 10 km pe oră. Câțiva câini adulmecă gunoiul, niște pisici aciuate prin scările blocurilor te urmăresc mieunând așteptând să le dai ceva, orice. Și oamenii le dau, din puținul pe care îl au. Și le dau și câinilor pe care i-au salvat de multe ori din ghearele hingherilor luându-i în casă.
Dacă ajungi seara, urcatul scărilor devine o aventură. Becuri nu există, se fură la jumătate de oră după ce au fost puse. Rămâne lanterna pe care fiecare o poartă în geantă așa cum poartă cheile de la ușă. La intrarea unui bloc, stă ghemuit pe scări un om, îmbrăcat, și vara și iarna, cu același pardesiu gri. Cu ghete mari, cu șireturile desfăcute. Cu o căciulă tricotată slinoasă peste pletele ce îi trec de umeri. Barba îi ajunge până la brâu, ochii duși în fundul capului sclipesc ciudat în contrast cu inerția în care pare afundat. Blochează trecerea celor care urcă și coboară. De multe ori, noaptea, te sperii fiindcă efectiv te împiedici de el. E inofensiv. De fapt, nici nu e prezent. E undeva, în altă lume, pierdut, din care aduce răspunsuri ce nu au nimic de a face cu ceea ce îi spui. Probabil nici nu te aude. Sau, dacă te aude, cuvintele capătă pentru el alte sensuri.
– Îmi dați voie să trec?
– Cu fiecare zi suntem mai singuri. Ce grea și ce ușoară trebuie să fie ultima!
Și se dă la o parte, privind în urma ta pierdut. Dupa ce urci sau cobori două trepte vorbește din nou:
– Căsătoria e doar o prostituție legalizată.
– Poftim?
– Nu merită să plângi pentru nimeni, iar cei care merită nu te vor face să plângi.
Cuvintele te urmăresc toată ziua. Devin un fel de refren al minții, te pătrund adânc de parcă ți-ar fi fost adresate de un ghicitor.
Întorci capul și îl mai privești o dată. Ce vede? Ce știe? Cine e?
– Oamenii se urăsc pentru că se tem, se tem pentru că nu se cunosc și nu se cunosc pentru că nu comunică.
….
Îl vezi apoi peste tot. Urmat de 3 – 4 câini maidanezi, prieteni fideli, cărora le dă și ultima bucățică de mâncare pe care o primește de la cei care se opresc un moment din goană și îl văd. Când obosește, după ce a redesenat cercurile pașilor de fiecare zi, se așază din nou pe scările blocului. Și stă acolo. Nu există timp, nici cuvinte, nici oameni. Doar lumea lui. Și o altă viață în care a fost profesor și a avut o familie.

Ziua Morților

Ziua tuturor sfinţilor, Ziua morţilor sau Luminatia sunt două sărbători care au înlocuit de fapt ritualuri celtice de dinaintea erei noastre.

În anul 835, papa Gregor IV a decretat ziua de 1 noiembrie ca sărbătoare religioasă închinată sufletelor martirilor credinţei în încercarea de a eradica complet serbările păgâne şi a-i încreştina pe bretoni, irlandezi, englezi şi alte popoare de origine celtă. Tradiţia laică a fost însă mai puternică, şi în cele din urmă, sărbătoarea a îmbinat atât elemente din vechile ritualuri, cât şi elemente creştine. Două secole mai târziu, în anul 1006, papa Johannes XVIII a decretat ziua de 2 noiembrie drept Ziua morţilor.
În Marea Britanie, Ziua tuturor sfinţilor s-a numit All Saints Day sau All Hallows Day, iar seara de dinaintea ei, All Hallows Evening. În timp, prin prescurtare, a devenit Hallows’ E’en şi apoi Halloween, aşa cum a fost preluată de americani.

În tradiţia creştin ortodoxă, sunt mai multe sărbători de pomenire a morţilor pe an. Şi ori de câte ori un credincios simte nevoia să-i pomenească pe cei dragi trecuţi la cele veşnice poate să facă asta.

În zonele în care ortodocşii au trăit alături de catolici, reformaţi sau protestanţi, aşa cum se întâmplă în Ardeal, credincioşii s-au influenţat însă reciproc şi au ajuns să ţină obiceiurile împreună.

În toamna lui 97 se împlinea un vis din adolescență, o dorință pe care n-am avut niciodată curajul să o rostesc cu voce tare: aceea de a trăi în Ardeal.
Am luat examenul de titularizare și un post la un liceu din Botoșani. Dar nu-mi găseam locul. Pe la inceputul lui octombrie mă sună soțul, care terminase o școală militară: ”M-au repartizat în Harghita. Ce facem? Stăm despărțiți până reușesc să iau un transfer în Moldova sau ceri tu transferul?” Nu m-am gândit de două ori; ”Mâine cer tranferul.” Așa se face ca la 15 octombrie mă prezentam la noul loc de muncă.
Nu acomodarea cu colegii sau cu școala erau dificile, deși eram debutantă, deci zero experiență, zero profesor, ci schimbarea radicală la nivel social. Mă aflam într-un loc în care se vorbea o limbă pe care nu o înțelegeam (o să râdeți, dar după ceva vreme acolo ciudat și obositor ți se pare să înțelegi tot ce se vorbește lângă tine), altă civilizație, altă cultură, altă educație, alt tip de oameni, altă mentalitate. Îmi plăcea, îmi doream să ajung să fac parte din ea, dar mi se părea imposibil. Uneori zâmbeam privirilor pe care le întâlneam pe stradă și zâmbetul mi se întorcea. Atunci nu mă mai simțeam atât de singură. Niciodată, însă, nu mi s-a întâmplat să nu mi se răspundă în limba mea, indiferent de nivelul la care omul din fața mea stăpânea limba română.
Ei, colac peste pupăză, prima mea locuință in Odorhei a fost o cameră de cămin pe malul drept al Târnavei, în apropierea unei fabrici de mobila (de la al cărei rumegus ce plutea în aer mi se faceau toate rufele ce le puneam la uscat de culoare caramizie). O camera exact ca cele din caminele studențești, cu dușurile si wc-urile la capătul coridorului. Un coșmar în comparație cu confortul pe care îl aveam la Botoșani și pe care încercam să-l ignor stând acolo doar strictul necesar. Cum de foarte multe ori eram singură noaptea, ieșeam seara să mă plimb. Așa s-a întâmplat și la sfârșitul acelui prim octombrie. Era un frig teribil. Mergeam alene și mă întrebam dacă făcusem bine venind în secuime. Mi-au atras atenția oamenii frumos îmbrăcați care mergeau totți spre centru. La un moment-dat am ridicat privirea și ceea ce am văzut mi-a tăiat respirația: cimitirul, aflat pe un deal, în spatele celui mai mare liceu din oras, ‘Tamási Áron’, era luminat într-un mod ce îmi amintea de poveștile lui Andersen. Acolo mergeau oamenii.
Mi-am luat o ciocolată caldă de la o cofetărie ce era pe lângă Primărie și m-am așezat pe o bancă, cu gândurile duse departe, privind luminile calde din cimitir. Niciodată nu văzusem așa ceva.
Un barbat s-a oprit să-mi ceara foc să-și aprindă țigara. Nu fumam, dar am profitat de ocazie să întreb ce se întâmplă. Și așa am aflat ca există o Zi a Morților, nu doar la maghiari, ci la toți ardelenii.
Am stat acolo mult timp, incercând să înțeleg ce îi aduce, de departe, în fiecare an, lângă morminte. Ce îi face să străbată distanțe enorme, ce simt aprinzând luminile și punând florile pe mormintele de piatră rece. Un singur răspuns am găsit: iubirea.

Azi sufletul meu e lângă cei plecați. Pe unii i-am iubit înainte, pe alții, paradoxal, după, prin cei rămași care le-au dus mai departe fărâma rămasă în ei. Sunt mulți și fiecare a luat la plecare o parte din cei pe care i-au iubit, la fel cum au lasat în fiecare ceva din ei. Dragoste. Atât rămâne. Dragostea e singurul sentiment care trece dincolo de moarte și rămâne intact. Noi ne ducem cu ei și ei rămân în noi. Și invers, la plecarea noastra inevitabilă. Ziua Morților, e, de fapt, cea mai puternică sărbătoare a iubirii. A iubirii adevărate, cea care e singura certitudine ce ne ramâne în haosul prin care trecem și pe care îl numim viață. Cea care ne uneste definitiv, prin fire nevazute, pe care nici distanta, nici durerea, nici disparitia fizică sau absența nu le poate distruge.

Un parc de altădată

Mi-a adus azi o prietenă aminte de parcul de lângă Universitatea din Suceava. Ciudat. Pentru că de câteva zile la el mă gândesc și am vrut să scriu ceva, am scris, am șters, am amânat și am zis ”pas”. Cum ziceam, nimic nu e întâmplător. 🙂
Parcul ăla l-am cunoscut în toamna lui 93, când m-am dus să mă înscriu la Facultate, după ce, în ultimul moment, m-am răzgândit și am decis că nu merg la Drept la Iași, ci la Filologie, la Suceava, cu Nina mea. Emoțiile probei eliminatorii orale de gramatică tot copacii ăia le-au simțit. Mă uitam în sus, la cerul senin, printre frunzele aurii, și visam că voi fi profesor cândva. Visam. Ceva a ținut seama de visul acela și l-a împlinit.
Apoi, în iarna lui 94/95, pe o zăpadă și un ger de crăpau pietrele, copacii goi și luna au fost martori la primul ”și eu”. Răspuns la ”te iubesc”. Atât eram capabilă să spun, cu privirea plecată și cu obrajii arzând. Și au fost atâtea momente ce mi-au umplut sufletul de amintiri calde, chiar dacă afară erau -20 de grade… 🙂 Le zâmbesc și acum. Cred că am păstrat o capacitate ciudată de a cerne amintirile și de a păstra ce a fost bun din oamenii care mi-au marcat viața.
Tot în parcul acela, într-o zi de primăvară târzie, în timp ce încercam să-mi scot un cărăbuș încâlcit în păr, spre amuzamentul celui de lângă mine și disperarea mea, am auzit: ”Mi-ar plăcea să ne căsătorim.” Am uitat de cărăbușul care se zbătea în părul lung și pe care alte degete l-au salvat de la a-i rupe picioarele. Alte vise, printre frunze verzi și soare care râdea printre ele.
Și alte emoții, și scrisori scrise pe genunchi, uneori lacrimi, alteori furie…
Ultima dată l-am văzut în 2007, când m-am dus să iau o dublură a foii matricole. Era toamnă iar. Exact ca prima dată. Aceleași frunze ruginii care mă întrebau la ce visez. Și le-am spus că nu mai am vis. Atunci nu mai aveam. Stiam că voi pleca și că probabil va fi ultima dată în acel loc. M-am așezat pe o bancă, așa cum făceam când încă nu știam cum e să te doară viața, și am privit cerul. N-am plâns. Doar niște lacrimi nu voiau să stea sub gene, probabil din cauza razelor ce se jucau printre frunze.

Jó lelkű

Prin toamna lui 2004, o toamnă târzie și rece, când căutam, după opinia unora, potcoave de cai morți prin sate ungurești uitate de lume, am ajuns în Atid (Etéd în limba maghiară). Mai precis, căutam obiceiuri agrare pentru un referat. Era prima dată cănd pășeam ținutul acela parcă desprins din codrii de aramă ai lui Eminescu. Cum în Atid nu am găsit ce aș fi vrut, m-am îndreptat, la îndemnul unui localnic, spre Șiclod/ Siklód.
Un sat mic, pierdut între păduri, de o frumusețe care îmi tăia respirația. Părea încremenit undeva, suspendat în timp, cu porțile de lemn sculptat, vechi, cu bisericuța acoperită de șindrilă peste care ultimele raze ale soarelui alunecau blând și oameni care mă priveau mirați și se opreau, scoțându-și pălăria de pe cap, să mă salute: ”Jó estét kívánok!” ” Jó estét kívánok! Bună seara!” ”Jaj! Dumneata româneșete vorbește! Hát… Eu puțin vorbește, aici popa și profesorii mai mult știu românește. ”
Așa am ajuns la popă, căruia i-am explicat de ce sunt acolo. Cu un puternic accent maghiar, dar într-o română corectă și o amabilitate toată zâmbet, mi-a spus, în mare, povestea satului și mi-a dat câteva date demografice. ”Sunt mulți oameni care n-au ieșit de aici mai departe de Cristur sau Odorhei… ” ”Exact ce mă interesează. Credeți că aș putea să mă înțeleg cu ei?” ”Unii nu vorbesc deloc română, dar sunt, mai ales bărbați, care o rup bine fiindcă au învățat în armată. Plus că știți cum e: toți avem televizoare și trăim în România, măcar la știri și tot ne uităm să mai vedem ce se întâmplă și ce ne mai pregătesc ăștia…”
Și am ajuns în curtea lui Karcsi bácsi.
I-am explicat ce vreau și ce mă interesează.
S-a uitat la mine cu un zâmbet șugubăț sub mustața groasă, secuiască: ”Apăi, doamnă dragă, mâine cu drag ț-oi răspunde la orice întrebare. Da-n sara asta ba. Fierb pálinka. Nu-i obicei de care-ți trebuie, da-i musai. Așa că bine-ai face să lași deoparte întrebările și să stai cu noi să vezi cum se face.”
Aș fi protestat, din bun simț sau din dorința de a nu deranja, însă curiozitatea a fost mai mare, așa că am acceptat invitația, dublată de surâsul timid și blând al soției sale, care ”înțelege, dar i-e rușine să vorbească, că vorbește prost.”
Gospodăria lui Karcsi era una tradițională. I-am cunoscut ginerele, un munte de om frumos, cu ochi albaștri și privire dreaptă, și mama: o femeie de aproape 80 de ani, spirt de vioaie, vorbind o amestecătură de maghiară cu română care mă făcea să o privesc cu drag și să o îmbrățișez cu suffletul de câte ori îmi trecea prin față: ”Ea e Irma. Dar toți îi spunem kicsi mama.” ””Kicsi mama să fie, atunci!”
M-a dus kicsi mama să-mi arate unde voi dormi și unde mă pot schimba cu niște haine ”de casă”, ale soției lui Karcsi, că lângă cazanul cu pălică nu puteam sta ”cu haine de oraș”. Încăperea era curată și mirosea a busuioc. Am tras aerul parfumat în piept și mi-am amintit de camera de oaspeți a bunicii. Era la fel. Ca un muzeu. Încercam să ating cât mai puțin să nu deranjez lucrurile din starea lor inițială.
N-o să vă povestesc cum se face pălinca fiindcă nici eu nu am înțeles. La fel cum nu am înțeles, la ora aia, mare lucru din conversațiea celor ce stăteau în jurul cazanului, în încăperea special amenajată pentru asta și în care era o căldură teribilă. Aburii alcoolului și mirosul de prună, limba maghiară, mustățile bărbaților, zâmbetele femeilor, pe toate le-am luatr cu mine peste ani și la mii de kilometri.
”Kint nagyon esik az eső!” a anunțat, intrând și scuturându-se de picături kicsi mama. Era roșie în obraji și râdea știrb. ”A băut rezes”, a concluzionat fiul și toți cei prezenți au început să râdă. Pe masa de lemn, kicsi mama a întins un prosop alb. Apoi a pus un fund de lemn, o bucată de slănină afumată, câteva pahare, un castron cu o bucată mare de brânză și câteva cepe. A ieșit repede și s-a întors cu o pâine mare, rotundă. ”A legjobb kenyér a székely kenyér!” Apoi a turnat szilva pálinka în pahare: ”A mi egézségünkre!” Către mine: ”Gyertek ide, mert itt melegebb van!” „….. Nem értettem semmit!” S-au pornit toți pe râs. Erau primele cuvinte în maghiară pe care le scoteam, timid, cu un accent groaznic. ”Nyárom…. No! La vară veniți și învățăm noi pe dumneavoastră ungurește!”
Îmi era bine. Și cald. Atunci, înainte să știu cum se spune, am înțeles ce înseamnă ”jó lelkű”.
Am ieșit afară și mi-am aprins o țigară. Ploaia cădea ca o perdea deasă și dreaptă și în liniștea aceea de început de lume, cu gust de pălincă de prune și slănină afumată, am înțeles că aparțin un pic și locului aceluia și că nicio limbă și nicio orientare politică nu vor putea vreodată să împiedice oamenii să fie oameni…