Limba maternă și bilingvismul

Tot citind zilele acestea despre centenar, despre zâzania care iar se bagă între români și maghiari prin media și politicieni, despre drepturi respectate și nerespectate, despre limba maternă, despre plăcuțe, despre problemele cu care încă se confruntă minoritățile și nu numai, mi-au venit în minte două fenomene pe care le observ de foarte mult timp și care uneori iau forme cel puțin ciudate, dacă nu anormale.

Primul și cel mai apropiat mie provine din familia etnic-mixtă. Am cunoscut foarte multe astfel de familii de-a lungul timpului, nu doar căsătorii între români și maghiari, ci și între  români și spanioli sau arabi, între spanioli și englezi, între maghiari și spanioli etc. Întotdeauna tipul acesta de familie mi s-a părut ideal. De ce? Pentru deschiderea culturală  pe care o reprezintă, pentru mediul bilingv oferit copiilor, pentru specificul identitar pe care fiecare il aduce în relație. Pe de altă parte, mai ales la noi, dar nu numai,  am tot auzit vorbindu-se despre procesul de asimilare. Proces dureros. Pentru ca unul dintre cei doi își pierde identitatea și devine o copie. Îmi pare rău  că afirm asta, dar e adevărul și știu că nu e plăcut.

Am cunoscut prin anii 90 o familie mixtă pe care și acum o port în gând. O familie în care eu personal nu m-am simțit bine ca invitat. Am fost întrebată, în cel mai firesc mod posibil, după 3 luni  de locuit în Odorhei: ”și ce cauți aici dacă nu știi  maghiară?” ”Dar tu te-ai căsătorit cu un român!…” ”Da, dar el vorbește. În casa mea nu se vorbește românește!” Era adevărat. Copilul nu vorbea niciun cuvânt în română. În casă se vorbea doar în limba maghiară. Până la urmă  e alegerea fiecăruia. Însă  mi s-a părut și încă mi se pare  o  oportunitate aruncată pe fereastră. După  vreo 10 ani, în prag de bacalaureat și admitere la facultate, aceeași persoană mi se plângea de limitarea pe care o dă zona. De faptul ca acel copil era obligat să aleagă o facultate cu predare în limba maghiară, de științe exacte, și că asta îi limita apoi posibilitățile de angajare. Nu am spus nimic. Dar am rămas cu un gust amar.

Am cunoscut acum câțiva ani o altă situație. El maghiar, ea spaniolă. În casă se vorbește doar spaniolă. ”La ce îi folosește limba aia? E cumplit de grea, de ce să stresez copilul cu așa ceva?  Mai bine învață engleză sau norvegiană (sic!), că astea sunt de viitor.” Situația se prezintă cam așa: copilul este în imposibilitate de a comunica în vreun fel cu familia tatălui, care se află în întregime în Ungaria. Iar tatăl îi vorbește o spaniola cu accent maghiar și cu greșeli de exprimare sesizabile pentru un copil nativ spaniol. Bunica își strânge în brațe, cu ochii în lacrimi,  un nepot mut care nu îi înțelege vorbele de dragoste pe care i le spune.

Nu sunt cazuri izolate. Există foarte multe astfel de situații, am luat doar două exemple, primele care mi-au venit în minte.  Trecând peste factorul uman,  pe care personal îl consider totuși cel mai important, mă întreb dacă  acești părinți știu ce îi fac copilului și mai ales dacă cel care îi impune celuilalt renunțarea la sine știe ce prăpastie sapă în sufletul celuilalt, transformându-l în ceva ce nu e.

Pentru copilul mic, câruia i se vorbesc încă de la naștere 2-3 limbi, nu exista stres sau efort intelectual în a le învăța. Din contră, creierul său, capacitatea intelectuală, latura cognitivă, memoria, atenția – toate se dezvoltă mult mai repede și mai intens decât la copiii proveniți din mediul monolingv și acest lucru este demonstrat științific. Sunt copii cu o adaptabilitate superioară, capabili să treacă fără nici cel mai mic efort, de la un registru lingvistic la altul, copii cărora li se dezvoltă  capacitatea de concentrare și mai ales cea de organizare mult mai timpuriu. Iar mai târziu, faptul de a face parte din două culturi, cunoașterea  în original a unor opere literare sau artistice,  a unei spiritualități cu care se identifică lingvistic nu fac altceva decat să-i îmbogățească orizontul, să-i deschidă mintea și sufletul pentru  a se descoperi pe sine și locul său în această lume în care e unic tocmai prin ceea ce primește de la părinți odată cu limbile care i se vorbesc.

Al doilea aspect la care mă refeream în introducere are în vedere emigranții.  E adevărat că primul lucru  la care te gândești atunci când  începi o nouă viață într-o țară care nu e a ta,  când înveți o nouă limbă, când trebuie să te adaptezi altor norme sociale și mai ales statutului de imigrant este integrarea. Iar cea mai importantă dintre toate  este integrarea lingvistică. În momentul în care ai depășit barierele de comunicare, ți se deschid alte porți, ai acces la locuri de muncă mai bune și mai bine plătite, ești privit altfel de catre autohtoni, iar în această privire există întotdeauna un grad ridicat de respect ce crește direct proporțional cu calitatea limbii utilizate.

Ce se întâmplă? Din această dorință de integrare și adaptare, unii – de aceeași etnie –  încep să vorbească limba țării  în care se află între ei. Ca absolvent de filologie afirm și susțin că nu este o metodă bună de a învăța.  Învățarea unei limbi străine se face direct de la sursa, adică de la vorbitorul nativ. Comunicarea cu ei este deosebit de importantă în acest proces și nu comunicarea cu cei ce sunt imigranți ca și tine. Se exagerează uneori până într-acolo încât  se vorbește în familie limba  țării de adopție, în detrimentul celei materne.  Un copil care ar putea fi bilingv sau trilingv este monolingv  din cauza atitudinii celor ”mai catolici decât papa”. E considerată inutilă vorbirea limbii materne, iar scrisul nici nu mai intră în calcul. Chiar  emigranții adulți ajung în câțiva ani să vorbească o limbă maternă stricată, presărată de cuvinte din țara de adopție. Nu, nu este voluntar așa cum ar crede unii. Prin ceea ce am descris mai sus vocabularul activ se diminuează, în favoarea celui pasiv. Cuvintele din vocabularul de bază, cele utilizate foarte frecvent, sunt înlocuite de cuvinte uneori adaptate fonetic la limba maternă, ceea ce dă naștere unor situații ilare prin absurd. Am auzit o exprimare de genul: ”Mă duc acasă să barrez și să pun lavadora că vine mi marido și vreau să găsească ordine.” (barrer – a mătura, lavadora – mașină de spălat, mi marido – soțul meu).

Nu e normal, deși mulți așa consideră și chiar se mândresc cu ”așa vorbim noi”. Nu e normal să-ți negi originea și limba, nu e normal să ai atitudine ofensivă față de ceea ce vine odată cu tine. Nimeni nu te va judeca, într-o țară civilizată, după limba maternă pe care o ai, după naționalitate sau după culoarea ochilor. Cei care o fac sunt puțini și nu reprezintă niciodată o majoritate. Pe ei ți-i asumi, așa cum ți-ai asumat  emigrarea. Trebuie doar să fii tu însuți, să pui în copiii tăi tot ce e mai bun și mai frumos în tine și în oamenii din care vii, iar dintre acestea limba este prima cale spre identitate spirituală. Ea nu trebuie să se piardă pentru că odată cu ea se vor pierde toate valorile acumulate de generații până la tine. Nimeni nu e mai presus de tine pentru a-ți putea impune altceva. Trebuie doar… cum spune un prieten: ” să fii om și restul vine de la sine”.

Reclame

Un gând despre „Limba maternă și bilingvismul

  1. De la familie și până la pretini am văzut și eu multe variante ale acestui fenomen. Dacă n-ar fi de plâns, câteodată ar fi de râs, cum acești oameni distrug totul – și limba lor maternă și limba țării adoptate. Că de obicei, ăia care motroșesc limba lor maternă, nu învață niciodată să vorbească corect limba țării unde trăiesc.
    Cu o aluzie la titlul blogului: két szék közt a pad alatt…

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s