Prejudecăți

Când eram mică mă jucam cu cuvintele. Îmi plăcea, nu știu, era ceva ce venea dinăuntru… Nu scriam poezie. Doar joacă. Uneori ieșeau chestii simpatice. In clasa a VIII-a, înainte de Festivalul Cântarea României, diriginta, care era profesoară de română și care știa despre acest lucru, îmi zice că daca aș încerca să scriu ceva… așa… către „tovarășul”.. sau către țara noastră minunată, aş putea să particip în mod original… Bla..bla…
Mă duc eu acasă, încerc… Nimic! Nu ieșea și pace. Mă chinui vreo două zile și în final iese un text rimat, stereotip, o idioțenie, însă ea zice ca e perfect și că îl ia. Aveam așa, o stare de nelinişte. Mie nu-mi plăcea. Nu eram eu acolo, nu era jocul meu de cuvinte. Nu simțeam nimic.
S-a dus cu textul în cancelarie, probabil mândră. În prima pauză vine la mine țintă profesorul de istorie, Petruț Pârvescu, probabil mai cunoscut acum ca poet decât ca profesor. Unul dintre oamenii pentru care am până în ziua de astăzi un respect profund și o admirație totală. Mă ia deoparte, îmi pune o mână pe umăr, se coboară până la nivelul feței mele, mă privește drept în ochi și mă întreabă: tu ai simţit ceea ce ai scris acolo? Am reuşit să-i susţin privirea: Nu! Și atunci? Niciodată, dar niciodată, să nu scrii ceea ce nu simţi, să nu spui ceea ce nu simți, să nu faci ceea ce nu simti!
M-am facut mică-mică… Promit!
A zâmbit și mi-a spus că stie că îmi voi ține promisiunea, chiar dacă asta îmi va lua timp. În pauza următoare i-am cerut dirigintei foaia și am facut-o bucățele mici care au sfârșit sub jetul de apa din wc.
Au trecut multi ani de atunci. Au fost momente în care am uitat de această promisiune, fiindcă cei de lângă mine nu voiau să audă ceea ce simt sau gândesc eu.
Și atunci spuneam ceea ce voiau să audă. Iar când, în sfârșit, am ajuns la a putea să fac ceea ce i-am promis, am văzut că se sancționează. Dur de tot. Cu interpretări, cu scoateri din context, cu neînțelegerea unor sentimente ce sunt proprii fiecăruia ca trăire și intensitate, cu puneri la zid sau cu blamare. Cert este că odată ce ai pornit pe drumul ăsta nu mai e cale de întoarcere. Pentru că e ca și cum ai incerca să dai timpul înapoi și să redevii ceea ce ai fost.
Nu m-a încercat niciodată vreun sentiment de mândrie patriotică sau de apartenență la neam din aceea care îi faceimages pe unii să se bată cu pumnul în piept și să strige în gura mare, hulind tot ce nu e la fel.
De mândria apartenenței regionale, nici atât nu pot vorbi. Nu pentru că aș nega sau m-aș rușina de ceva, ci pentru simplul fapt că am reușit să-mi găsesc locul oriunde m-am dus, fără a fi necesar să lupt pentru asta cu prejudecăți sau cu atitudini ostile. În ultimii ani am văzut un adevărat război între locuitorii provinciilor istorice românești. Un război psihologic, bazat pe etichetări , pe stereotipii de gândire inoculate de-a lungul timpului, pe ignoranță și pe ochelarii de cal purtață în orice ocazie. Război dublat de cel al simbolurilor apartenenței etnice, mai ales intre români și maghiari/secui. Nu, de această dată nu voi vorbi despre asta, ci despre educație. Despre o educație deficitară care duce la crearea acestor prejudecăți.
Mă simt ardeleancă în aceeași măsură în care mă simt moldoveancă sau româncă. Dacă e Ardealul altfel? Este. E imposibil să pui în balanță societatea etnic mixtă, cu puternice influențe reciproce date de conviețuirea timp de sute de ani, cu societatea în care minoritățile etnice reprezintă procentaje nesemnificative. E imposibil să negi influența la nivel de conștiință colectivă, de educație civică și de acceptare a unui Imperiu.
Niciodată nu voi susține că ardelenii (indiferent de etnie) sunt mai buni sau mai răi. Diferiți, da. La fel cum și moldovenii sunt diferiți de bucureșteni sau olteni, la fel cum și bănățenii sunt diferiți de dobrogeni sau munteni.
De ce apare, totuși, rivalitatea asta, exceptând ideile autonomiste care in Transilvania sunt mai puternice? Concluzia la care am ajuns este că e vorba doar de educație și respect de sine. E exact ca și într-un mic grup social, doar că proiectat la scară mai mare: dacă unul este diferit, începe rivalitatea și lupta pentru „supremație”. Răspunsul e, întotdeauna, un fel de izolare și autoizolare a celui vizat. Ceilalți nu pot înțelege că această diferență poate fi benefică și poate constitui un model de stimă de sine și de succes, ci e văzută mai degrabă ca aroganță și mândrie exacerbată.
Comunicarea este tăiată și atacurile se manifestă, alternativ, din ambele părți. Până la urmă, nimeni nu-și dă seama că, de fapt, nici măcar nu e un război între oameni, ci între idei înveterate, între atitudini, între cei care, supervizând acest joc, au într-un fel sau altul de câștigat.
Și vine momentul în care li se face foame și sete și se așază la aceeași masă. Mănâncă și beau din aceeași oală, vorbesc aceeași limbă și cântă aceleași cântece. Își dau seama că se cunosc dintotdeauna și că motivul luptei nu există. Sunt toți oameni. La fel. E vorba doar de cunoaștere și de oportunitățile ce nu trebuie ratate pentru ca aceasta să fie una reală.
Spunea un prieten zilele trecute, ilustrând perfect aceste lucruri: cine nu cunoaște și nu a călcat vreodată Secuimea, are în dotare o serie de „legende” și chiar de evaluări negative teribile. După ce a fost o dată acolo, nu doar că atitudinea anterioară de reticență dispare, dar prejudecățile i se clatină și cad una câte una, ajunge să spună și trei cuvinte în maghiară și plănuieşte cu prietenii să se întoarcă în anul următor în grup mai mare.
E doar un exemplu. Dar e cel care vorbește de la sine despre cât de mult contează interacțiunea dintre oameni înainte de a lipi etichetele și comunicarea înainte de a lovi, chiar dacă numai la nivel de cuvinte. Ardelenii n-au nimic de împărțit cu moldovenii și muntenii. Nici oltenii cu dobrogenii. Oamenii între ei, nu.
Alții sunt cei spre care trebuie îndreptate armele de luptă și ei sunt cei cărora dezbinarea le convine pentru simplul fapt că așa pot să-și facă jocurile fără a fi deranjați, în timp ce oamenii își risipesc energia în chestii mărunte. Doar când se va conștientiza acest lucru se va putea vorbi despre Români. Până atunci… rămân, din păcate, doar bucăți rupte mânate de vântul urii și al intereselor unei mâini de oameni ce s-au erijat în conducători.
De turmă care îi urmează orbește spre prăpastia în care nu va mai conta nici regiunea, nici etnia.

Reclame

Așa e mai bine…

Niciodată nu voi înțelege pe de-a-ntregul natura umană.

Când eram în învățământ, încă înainte de a se vorbi și a deveni la modă conceptul de Inteligență Emoțională sau cel de Empatie, cu care mulți se bat în piept azi, mai ales virtual, unde toată lumea iubește pe toată lumea, unde emoticon-urile lui Zucky ne fac mai empatici decât Maica Tereza și așa suferim noi :(, și așa adorăm <3, și așa ne revoltăm  noi ”dimpreună” cu ceilalți, încât ai senzația că sensibilitatea unora dă pe afară de multă ce e, când eram în învățământ, ziceam, am făcut niște cursuri pe tema asta. Participanții la curs îi cunoșteam. Ce m-a șocat atunci și despre ce nu am vorbit niciodată nici în timpul, nici după, deși inclusiv aici am fost trimisă să fac cursuri de dezvoltare personală, a fost faptul că, de fapt, tu nu dezvoltai nimic. Fiindcă nu aveai cum. E vorba doar de iubire. Aia de oameni și mai ales de sine.

Nu am fost educați să ne iubim pe noi înșine. Să ne punem pe primul loc în viețile noastre și să conștientizăm faptul că dacă noi suntem fericiți, împliniți, mulțumiți de ceea ce suntem și ceea ce avem, aceeași stare de bine o vom aduce și celor din jur. Din păcate, iubirea de sine e confundată adesea cu orgoliul exacerbat sau cu egoismul și egocentrismul. E apreciat, în schimb, ”sacrificiul”. Datul acela din tine până te secătuiești de puteri și de suflet. De fapt, nici măcar apreciat, e normalitate să exiști, să trăiești pentru ceilalți, mai ales dacă ceilalți îți sunt familie sau apropiați. Iar în aceste condiții, orice îndreptare către sine, către necesitățile afective sau spirituale proprii, devine un fel de act de revoltă, sancționat.

Empatia nu se învață. Ea există sau nu. O poți dezvolta, prin exercițiul repetat al interacțiunii umane, prin purtarea papucilor celorlalți, prin schimbul imaginar de locuri. Însă ceea ce simți și nivelul până la care o poți face nu se învață. În schimb, se învață ipocrizia. Ah, cum se învață ipocrizia și cât de silitori îi sunt elevii! Se învață reacții. Știi exact ce ar trebui să simți sau să spui într-un context sau altul și o faci, teatral, uneori chiar lăcrimând crocodilește pentru impresia artistică. Nu simți. Ba da, simți: satisfacția că ți-au căzut în plasă sau în mreje fraierii ce încep să vadă în tine exact ceea ce rolul transmite. Pe același principiu, se învață iubirea. Știi exact cum și ce și când să spui. Știi cum să te apropii și ce anume să atingi pentru a trezi reacții și a-ți atinge scopul. Știi fiindcă lecții există peste tot: de iubire romantică, de iubire pasională, de iubire inocentă. Nu? Cum nu? Ia dați un search pe google să vedeți câți bani se fac din a vinde ”cum să…”.

Și rămân cei care simt până la durere și care habar n-au să spună sau să arate asta. Cei care se prăbușesc în ei înșiși la fiecare durere cu care intră în contact, la fiecare tristețe din ochii oamenilor iubiți, la fiecare îndoială și la fiecare lacrimă de copil, la suferințele și la revoltele din jur. Ei nu ȘTIU  să iubească. Ei doar iubesc, așa, întreg, prin fiecare fibră și cu fiecare respirație. Ăștia sunt, de obicei,  invizibili. Pentru că dacă devin vizibili sperie. Oamenii nu sunt pregătiți să primească dragoste, deși majoritatea afirmă contrariul. Nu sunt pregătiți fiindcă nu știu ce să facă cu ea. E prea mult, e prea intens, e sufocant, te face să te simți incomod sau mic fiindcă nu găsești moneda de schimb, nu se poate efectua trocul, ca în primul caz. Și atunci renunți sau îi faci să renunțe îndepărtându-i. ”Așa e mai bine.”

Oare suferim de neiubire? Ce ne face atât de reticenți în fața sentimentelor autentice, ale noastre, negate și înăbușite, și ale altora? Ce teamă se ascunde în noi de trăire sau de durere?

 

Sărbători la pachet

Pe 14 decembrie mama mi-a pus un pachet, așa cum face ea de două ori pe an, la Crăciun și la Paște. Și pune acolo, săraca, de la cadou pentru fiică-mea, până la salată de sfeclă roșie cu hrean, cozonac, prăjituri, ce crede ea că ar putea să mi-o aducă mai aproape. După ce s-a întors de la gară, din parcarea din care pleacă mașina firmei de transport cu care obișnuim să trimitem, am vorbit la telefon. Și îmi spune: ”N-am văzut în viața mea așa ceva. Ori sunt mai mulți cei plecați, ori pentru faptul că săptămâna viitoare nu este cursă către Spania din cauză că ar prinde Crăciunul pe drum, omor a fost. Am stat două ore până a descărcat ce aducea și încă una până am ajuns la rând.” Dacă i-aș spune că nu vreau să stea acolo, că nu vreau ca genunchii ei anchilozați de artroză să facă efortul ăsta și nici ca mâinile cu degetele ce dor să frământe aluatul de cozonac o oră, aș intrista-o tare. Și eu știu să fac și am făcut cozonaci și orice altceva știe ea să facă, fiindcă în casa ei am crescut și lângă ea am pregătit toate sărbătorile, uneori până dimineața. Nu pot să-i spun așa ceva. Și tac, și îmi înghit mila și durerea, și lacrimile.

Când m-am dus să iau pachetul, fata de la magazinul care le distribuie era pe altă lume. ”Fatăăăăă, așa ceva! Două sute am avut, când și cum să vă sun, bine că ai venit, să scap de ele că nu mai plec acasă în noaptea asta.” Erau mulți români acolo. Mă uitam la fețele lor și vedeam pe ele nu știu dacă bucuria, mai degrabă o emoție imposibil de descris amestecată cu tristețe. Probabil și fața mea era la fel.

Firmele de transport internațional au înflorit pe de o parte datorită celor ce trimit periodic pachete celor de acasă, iar pe de altă parte datorită unui fenomen pe care la inceput nu l-am conștientizat: când ești plecat, când ești departe de ai tăi și de lumea în care te-ai făcut om, îți aduci o bucățică de ”acasă” de sărbători. Într-un pachet legat cu sfoară, pe care e trecut numărul tău de telefon cu litere de-o schioapă, sau într-o geantă de voiaj în care cei rămași încearcă să împartă cu tine ceea ce vor avea pe masa lor de sărbători. E un fel de a fi împreună în jurul acelorași gusturi, preparate de aceleași mâini, dar la mii de kilometri distanță. Și de unde să ai tu aici, cu toată abundența din piețe și magazine, cârnații de acasă, castraveții murați cu ramuri de mărar printre ei sau varza murată cu chimen? De unde cozonacul cu nucă aromată sau cu mac, de unde zacusca cu ciuperci de pădure sau cu fasole? Gust de la mama. Gust de la Bica spune fiică-mea.

Mănânci cu noduri, închizând ochii pentru câteva momente, și firmitura aceea ce a venit în portbagajul unui autobuz cateva zile e bucata ta de madlenă. În ea e toată copilăria, tot dorul de părinți și de frați, toate amintirile fețelor vesele de revedere și de sărbătoare, toate zâmbetele și îmbrățișările din anii în care erai acolo și în casa lor, la masa lor, nu erau scaune goale. Știi că-i doare și te doare mai al dracului. Te rupe pe dinăuntru, de parcă ți-ar trage cineva cu dinții din inimă. Și nu știi să explici copilului sau celui de lângă tine de ce sau ce simți.

Ești tu și celălalt tu. Ești tu, cel rupt în două, între două acasă, și tu, cel ce ai ales să pleci și care aparții locului în care trăiești de ani și în care ți-ai făcut o viață, locului în care copilul tău și-a înfipt rădăcinile și din care își trage seva.

Ai în jurul tău oameni, oameni calzi și buni, care te consideră de-al lor. Oameni care te îmbrațișează și care pun în îmbrățișarea lor și în urările pe care ți le fac suflet și lumină. Și uneori îi strângi la piept ceva mai tare decât ar trebui. Fiindcă vrei să umpli cu ei golul rămas. Fiindcă nu poți îmbrățișa nici depărtarea, nici vocea, nici telefonul.

Și nodul din gât te sufocă.

Îți iei o portocală și te duci ceva mai departe, o desfaci și pentru câteva clipe îți afunzi toate simțurile în coaja ei ce-ți lasă pe degete uleiul volatil galben: ești iar copil, e cald, e foc în sobă, e iarnă și obrajii ard de ger, e miros de cozonac și de lemne arse, de brad și de covoare curate.

Și trec sărbătorile. Și viața. Și noi.

Nu sunt șovin, dar nu suport ungurii…

Îmi tot repetă unii oameni cu care intru în contact, indiferent că vorbesc de români sau de maghiari, faptul că ar exista undeva, în adâncul ființei ”celuilalt”, o ură ce nu se va stinge niciodată. Fie că e vorba de „cei care vor pământul Ardealului”, fie ca e vorba de ”cei care ne-ar iubi doar când am atinge numărul sașilor sau tătarilor, că nu am mai reprezenta vreun pericol”, problema se pune la fel din ambele părți. 

Le-am răspuns unor interlocutori că nu văd de auz. E un defect dobândit, nu înnăscut. Aud lătratul fioros din depărtare și nu văd blândețea câinilor care se apropie cu prietenie și încredere. „Nu te du, maică, între secui, că te taie, sunt oameni răi!” „Să trăiești oriunde vrei tu în lumea asta, numai între români nu, că singur între ei te vor mânca de viu!”
Oare? Așa or sta lucrurile? Generalizările de acest tip alimentează prejudecăți vechi de secole. Și nici măcar cei ce le răspândesc și le inoculează în creierele tinere nu știu exact despre ce vorbesc fiindcă asemenea afirmații nu vin niciodată de la oameni care au trăit în comunitatea celor blamați. Dimpotrivă. Vin de la cei ce așa au auzit. De la cei pentru care vina istorică se poartă ca un blestem peste generații și care nu pot distinge între prezent și trecut așa cum nu pot distinge între om și ne-om.
Legendele care circulă de atâta amar de vreme privind cumpăratul pâinii în Harghita sau Covasna, accidentul de mașină ale căror victime nu au primit un pahar cu apă de la localniciii ce le-au închis poarta în nas, răspunsul „nem tudom” (singurele cuvinte, de altfel, care apar peste tot și singurele cunoscute de către toți militanții pentru păstrarea tensiunilor interetnice) primit la orice întrebare adresată pe stradă sunt tot atâtea stereotipii de gândire izvorâte din acel: „am un cunoscut care are un văr care are un prieten căruia i s-a întâmplat”. Atât de multe personaje „reale” au aceste „întâmplări”, încât dacă te-ai pune să le numeri ai ajunge la niște cifre ce ar depăși statisticile turistice din zonă.
Circulă și celelalte: masinile cu numere de HR, CV sau SM înjurate, sparte, cu cauciucurile tăiate, apelativul „bozgor” folosit în diferite contexte care de care mai fantasmagoric…
Hai să stăm strâmb și să judecăm drept. Da, toate astea e posibil să se fi întâmplat. Cândva, cuiva. Dar a extinde si a crea un prototip comportamental etnic e deja de domeniul patologicului. Nu intenționez să jignesc pe nimeni. Dar am dreptul să mă îndoiesc atunci când mi se relatează fapte prezentate generalizat puse pe seama a două grupuri sociale pe care le cunosc nu din auzite, ci prin contact direct.
Și nu doar dreptl. Am obligația de a ma îndoi și de a discerne între o experiență negativă trăită de un individ și culpabilizarea unei etnii sau a unui grup pentru un fapt izolat și irepetabil.
2.„Nu sunt șovin, dar nu suport ungurii, cu toate că am niște cunoscuți/ prieteni maghiari foarte de treabă…”
S-ar putea să nu fii, în ciuda faptului că afirmația ta spune exact contrariul. S-ar putea ca afirmația ta să se datoreze apartenenței la grup și la ideile grupului din care faci parte. E un fenomen social ce nu poate fi negat. Puțini sunt cei care analizează aceste aspecte sau se gândesc profund la ceea ce simt vizavi de o etnie. Majoritatea merg cu valul pentru că iesirea din el ar însemna ieșirea din grupul căruia îi aparțin.
Unii nu își pot asuma individualitatea opiniei sau a sentimentelor. Și atunci își însușesc ideile fără a le rumega, fără a le trece prin vreun filtru de conștiință sau de emoții. Chiar dacă nu au cunoscut niciodată unul, ei afirmă că urăsc. Că detestă. Că nu suportă. Pentru că asta li se cere. Doar așa sunt ca ceilalți, doar așa vor fi acceptați.
Dacă un astfel de individ e scos din mediul lui și din grup și obligat de împrejurări să relaționeze cu „celălalt” va conștientiza că, de fapt, nu are niciun fel de probleme de adaptare sau de comunicare, odată depășite bariera pe care prejudecățile o pun și teama de ceea ce i s-a inoculat în timp privind celalată etnie. Atâta timp cât mentalitatea distructivă nu este alimentată, ea se va diminua și va face loc curiozității de a cunoaște oamenii, poate una dintre cele mai bune laturi ale firii umane.
3.”Parcă n-ai fi român!”
Ați auzit vreodată constatarea asta? E una dintre cele mai elocvente expresii ale prejudecăților privind naționalitatea și trăsăturile care se atribuie în mod general unui grup prea puțin sau indirect cunoscut.
Uneori educația dă rateuri. De ce spun asta? Fiindcă am constat în mod direct câteva lucruri ce m-au pus pe gânduri încă dinainte de a ajunge să conviețuiesc cu maghiarii. Școala românească și mai precis istoria de tip comunist a menținut ultranaționalismul și șovinismul la cote foarte ridicate. În replică, și maghiarii au ripostat la fel. De aici și până la o educație de tip ură interetnică a fost un pas. Unii erau dușmanii celorlalți. Cam în aceeași măsură și cu aceleași arme.
Ei, la omul simplu, cel fără școală, nu a prins. În satele pe care le-am cunoscut eu în copilărie, de exemplu, oamenii nu vorbeau niciodată despre unguri, despre evrei, despre țigani numindu-i așa sau incluzându-i într-o tipologie aparte. Și erau pe acolo cam din toate. Unii o numesc mentalitate sănătoasă. Eu o numesc inocență. Un tip de inocență care nu e deloc echivalent cu prostia, ci mai degrabă cu încrederea și respectul aproape copilăresc pentru om in sine. Exact ața cum nu își pun copiii întrebări privind etnia unui adult, nici oamenii simpli nu o fac. Pentru ei există doar oameni buni și oameni răi și îi tratează ca atare, individual, fără a extinde sentimentele trezite de unul asupra grupului întreg din care acesta provine.
La ora actuală, datorită vitezei cu care circulă informația și mai ales datorită unui fenomen deloc de neglijat și anume nefiltrarea informației printr-un filtru de valori personale, e și mai simplu de corupt conștiințe. Deja am fost martori la curentul vadimist și la altele mai noi care promovează idei ce nu își au locul într-o societate evoluată, cum ne pretindem. Se profită teribil de lipsa de educație și de informare, de ignoranță și de sărăcie. Se profită de inocența copiilor și se manipulează mizerabil conștiințe.
Uneori mi-e silă și aș vrea să mă opresc din drumul ăsta pe care am pornit. Pentru că nu există nimic mai dificil decât schimbarea mentalității colective. Ea nu se poate face decât dacă se pornește de la mentalitatea individuală. Ori acesta e poate cel mai teribil act de voință și de conștientizare a propriei conștiințe.
Pentru cei ce încă nu s-au gândit vreodată la ce simt într-adevăr am o singură întrebare: dacă ati vedea un om suferind care vă cere ajutorul, un copil care are nevoie de voi, i-ați aplica un șablon și un chestionar privind originea lui sau i-ați întinde mâna? După ce răspundeți în fața conștiinței voastre cu toată sinceritatea o să aflați dacă într-adevăr sunteți capabili de a urî oamenii selectiv, total sau deloc.

Copil sau elev?

Am citit și eu acum chestia aia cu reglementatul timpului alocat temelor pentru acasă. Bun. În afară de faptul că orice profesor care a făcut modulul psiho-pedagogic știe că elevul nu poate lucra mai mult de 1,5-2 ore la temele de acasă, nu văd de ce trebuie sa vina de la minister asemenea precizare.
Hai, totuși, să vedem dacă are aplicabilitate. Orarul unui elev de clasa a V-a, de exemplu, pentru ziua de miercuri arată așa: Matematica, Biologie, Română, Engleza, Sport. Patru obiecte la care trebuie să se pregătească. Asta înseamnă să aloce jumătate de oră fiecăruia. Nu are tema la biologie, dar are de învățat. Noțiuni de botanica pe care le aude/vede prima dată în viață și cu care trebuie să opereze. Desene/imagini pe care trebuie să le înțeleagă. La română, i s-a predat narațiunea. Tema îi cere să demonstreze, pe baza definiției si trăsăturilor acesteia, apartenența la specie a unei opere literare. La matematică, câteva exerciții. De obicei multe.
Pe lângă acestea, copiii de azi fac activități extrașcolare, că așa e moda: sport, muzica, limbi străine, dans etc. Care si ele ocupă cel puțin o oră, iar cu tot cu drum până acolo și înapoi, două.
La ora, în 45-50 de minute, nu ai cum să asiguri fixarea cunoștințelor. Lucrul individual e foarte important și fără nu se ating nici măcar obiectivele specifice, nu performanță.
Copiii sunt diferiți. Ritmul lor de lucru și capacitatea intelectuală sunt distincte. Ceea ce unul reține în 15 minute altuia îi poate lua 40. Ceea ce unul redactează în jumătate de oră altul face într-o ora si jumătate. Nu ai cum să-i uniformizezi și să-i aduci la același nivel. Întotdeauna uniformizarea va fi în detrimentul elevilor foarte buni.
Soluții? Decongestionarea materiei si eliminarea elementelor teoretice care nu au aplicabilitate practică. Astfel profesorul ar avea în clasa mai mult timp pentru aprofundarea si fixarea cunoștințelor nou învățate. Niciodată nu voi fi pentru eliminarea temelor. Acestea constituie un factor de responsabilizare și de dezvoltare a capacității de lucru individual, deosebit de importante pe tot parcursul vieții. Dar nici să transformi elevul din copil în robot, ajungând la oboseala cronica si depresie.
Și aici cea mai mare răspundere revine părinților. Ce crești? Copil sau elev? Sunt două chestii total diferite. Competiția e bună, dar între copii. Nu intre părinții copiilor care se bat cu pumnul în piept lăudându-se cu cantitatea uriașă de activități pe care i-o baga pe gât celui mic.
Domnii de la minister demonstrează încă o dată că nu prea lucrează în cunoștință de cauză. Nu poți impune timpi și ritm de lucru generale când vorbești de individualități în formare. Nu poți aplica o normă în ceva ce nu depinde doar de factori externi. Ceva experți reali în psihologia copilului si didactică aveți pe acolo???

Despre autonomie

Vom face azi o lecție cu caracter transdisciplinar care vizează în primul rând partea de vocabular, că am observat în orele anterioare ceva probleme și confuzii de termeni.
Așadar, să clarificăm mai întâi sensurile unor cuvinte:
1. Autonomia nu este sinonimă cu independența. Ea conferă oarecare independență în relațiile cu puterea centrală, dar nu înseamnă nici stat în stat, nici o țară (teritorial vorbind) în interiorul altei țări. Înseamnă, în primul rând, descentralizare. Poate așa sună mai acceptabil pentru urechile sensibile.
2. Ceea ce invocați comparativ, referindu-vă la Pais Vasco și Catalunia, e ambiguu. Fiindcă acestea sunt deja regiuni autonome, al căror statut și funcționare sunt garantate prin Constituția Statului Spaniol din 1977. Ele au limbă proprie, guvern propriu, steag propriu și administrație financiară parțial autonomă. Ori, nu e cazul la noi, unde este un stat unitar și indivizibil. Deși tare bine ar fi, dar hai să nu trecem la subiectivitate.
3. Steagul secuiesc care face atâta vâlvă și constituie subiect de discuții interminabile nu este un element nou sau revizionist cum se tot încearcă de către unii să se sugereze. Acest steag a fost folosit în timpul bătăliei de la Șelimbăr de către secuii care i-au fost alături lui Mihai Viteazul. El a fost ușor modificat în 2004, la inițiativa Consiliului Național Secuiesc, și este simbol al unui grup etnic. Grup etnic însemnând în primul rând spiritualitate, cultură, istorie comună, nu revizionism. Nu iredentism. Nu independență.
4. A arbora înseamnă a înălța un steag, pe un pavilion, pe o clădire, pe un catarg (la sol sau pe o navă), nu a ține un steag în mână, indiferent câte mâini participă. 😀 Arborarea este un act oficial. Poza cu un steag este o banalitate care da, în condițiile iubitorilor de conflicte, poate deschide Cutia Pandorei și poate fi folosit ca argument pentru toate visele și temerile nefondate și nerealistea ale unora. Trebuie și ei să mănânce o pâine, iar unora le place picantă.
5. Tinutul Secuiesc există. 🙂 Pentru simplul fapt că acolo populația majoritară e copleșitor secuiască. Eu îi zic Secuime. Că nu există recunoaștere oficială? Cum să vă explic eu să înțelegeți? Nici pluralul ”căpșuni” de la ”căpșună” nu exista oficial, dar oamenii îl foloseau dintotdeauna. Cam așa.

Acestea fiind zise, fac o precizare: dacă se presupune că trăim în libertate, fiecare are dreptul măcar să viseze. Să lupte pentru un ideal. Autonomia nu este o bucată de hârtie care să rupă o țară în bucăți, ci este asumarea unei mari responsabilități față de populație, atât din punct de vedere administrativ, dar mai ales din punct de vedere economic. Poate că Transilvania e pregătită pentru asta. Poate. Dar nu Ținutul Secuiesc. Și chiar dacă ar fi, asta nu înseamnă nici trasare de granițe, nici militari la hotare, ci încercarea de a dezvolta o zonă prin forțe proprii până la un nivel de competitivitate care să aducă locuitorilor calitate de viață. Cine va fi capabil o va face. Dar să vii cu argumente de tipul ”Covasna pământ românesc” și alte aberații ilare prin non-sens, e ridicol. Pământul e al celor ce locuiesc pe el, își cresc acolo copiii și își țin în el morții.

Despre evaluarea școlară

În țara orbilor cel c-un ochi e împărat sau cum se face evaluarea subiectivă în învățământ fără a se încălca ”indicațiile prețioase” ale ministerului și grupului de specialiști care se ocupă de evaluare.

După cum bine știți, nu doar elevii, ci și profesorii sunt evaluați atunci când se află la catedră. Fie că este vorba de calificativele anuale pe care le dă directorul după o serie de criterii pe care le urmărește și după inspecțiile la ore, fie de salariile și gradațiile de merit pentru care se organizează un concurs de dosare, profesorii sunt și ei evaluați și această evaluare se face de cele multe ori pe baza rezultatelor elevilor. Nu numai, dar o mare parte din punctaj vizează acest aspect. La fel, renumele școlii/ liceului e dat de mediile generale, de rezultatele la examene și de numărul de elevi care trec în următoarea formă de învățământ (liceu sau facultate, după caz).

Cum am spus și în alte ocazii, nu există uniformitate în sistemul de evaluare, cu toate eforturile ministerului de a impune niște criterii, bareme, itemi etc. Din păcate, există o prăpastie între învățământul din mediul urban și cel din mediul rural, pe de o parte, și între cel din școli/ licee de diferite profiluri pe de altă parte. Astfel încât o notă de 9, de exemplu, ajunge să reflecte competențe diferite și la nivel diferit de la o școală la alta, de la un profesor la altul și de la un mediu la altul. Dar această notă cântărește la fel în cadrul unei probe de acces la liceu sau facultate pe bază de dosar.

Am văzut enorm de multe cazuri în care elevi cu note foarte mari în gimnaziu (vorbesc de medii generale de peste 9) odată ajunși la liceu scădeau drastic în ceea ce privește rezultatele. Și am auzit mulți părinți afirmând: nu mai învață ca înainte. Ba da. El învață exact ca înainte. Ceea ce s-a întâmplat, însă, a fost supraevaluarea. Venit dintr-o clasă slabă în care era cel mai bun, elevul a fost evaluat prin raportare la ceilalți, nu prin raportare la prevederile programei. Subiectele de evaluare au fost adaptate la nivelul clasei, astfel încât un 8 sau un 9 la acea clasă era echivalentul unui 5, 6 sau 7 la altă clasă la care se lucra după alte standarde. Pe de o parte e vorba de profesor: cum sa justific faptul că nu există niciun elev care să treacă de nota 7 (de exemplu)? Deși știe perfect care este realitatea, el recompensează prin notă mare chiar și efortul minim. Mai greu la științele exacte, dar foarte ușor la celelalte.

La liceu intervine altceva: cum să-i stric media generala? Săracii, au nevoie de medie mare ca să intre la facultate. Așa se ajunge până la negocierea notelor. ”Ai luat 6? Uite, ca să urcăm nota până la 8 faci asta sau cealaltă.” Dar altul a luat din start 8 sau 9 și lor nu li se dă șansa asta pentru că sunt deja note mari. Se desființează competiția reală. Și se încurajează frauda. Pentru că, până la urmă, e o fraudă, in dezavantajul elevilor buni.

Toate acestea sunt în primul rând rezultatele unui sistem ineficient de evaluare a profesorilor (cei care muncesc cu elevii slabi, care încearcă să se adapteze specificului clasei și necesităților reale ale elevilor nici nu se văd) și ale desființării examenelor de acces la liceu și facultate. Dacă la asta adăugăm trendul general de a acumula diplome peste diplome și studii superioare chiar și de către cei care nu știu să scrie corect în limba maternă, tabloul e complet. Și ne mirăm de societatea nefuncțională, de incompetență, de ineficiență, de faptul că mii de absolvenți nu-și găsesc locul pe piața muncii.

Până când părinții și elevii nu vor conștientiza în mod real care sunt aptitudinile de care aceștia din urmă dispun, până când respectul față om nu va prima în fața respectului față de bucata de hârtie pe care e trecut numele vreunei instituții de învățământ superior, nimic nu se va schimba.
Majoritatea habar nu are care este rolul școlii. Ne-am obișnuit cu ea așa cum e, comentăm și cârcotim, însă nu suntem dispuși la schimbări esențiale. Pentru că aceste schimbări ar însemna recunoașterea unui fapt ce se evită în discuții: mulți dintre oamenii de la catedră nu sunt pregătiți pentru a se afla acolo, atăt din punct de vedere profesional, cât și din punc de vedere psiho-afectiv. Știu că afirmația e gravă și mi-o asum. Dacă la asta adăugăm programele școlare haotice, abundente în informații fără aplicabilitate practică în viața reală, programul de studiu supraaglomerat, stresul și mai ales nesiguranța a ceea ce urmează după încheierea unui ciclu școlar, putem vedea că sistemul actual este total nefuncțional.
Da, știu, o să veniți să-mi povestiți despre performanțe, despre copilul X care e cel mai tare la nu știu ce disciplină sau despre altul care dă clasă Oxfordului. Sunt excepții, bazate pe eforturi individuale uriașe, atât din partea elevilor respectivi, cât și din partea profesorilor. Ceea ce spun eu vizează masa mare, nu spuma.

Se spune ca urmează o mare reformă în învățământ. Dați-mi voie să mă îndoiesc. Reforma adevărată în învățământ nu poate porni decât de la cei ce lucrează direct cu elevul. Nu de la academicieni, nu de la specialiști în educație care nu au stat niciodată la catedră și nu au habar de realitate. De asta suntem unde suntem. Din cauză de mulți ”specialiști” care decid și impun în numele profesorilor și elevilor. Și e un ghiveci toată educația.

Pe unde vine barza?

Am fost un copil din ăla adus de barză. În funcție de cât de ”cuminți” eram, când ni se spunea povestea cu locul în care barza ne-a lăsat și care varia de la pătuț la o balegă de vacă. Nu râdeți, era umilitor să ți se spună că ai fost scăpat într-o balegă de o barză tâmpită care, culmea, își avea cuibul chiar pe stâlpul de la colțul gardului și clămpănitul din ciocul lung și portocaliu ne acompania zilele de vară an de an.

În mintea mea de copil de 4 – 5 ani exista totuși o dilemă. O văzusem pe mama cu o burtă uriașă în care spunea că are o surioară pentru mine. Și atunci? Unde era barza în toată povestea asta? Cum ajungea un copil în ciocul ei și de acolo în pătuț sau într-o balegă? Enigmă totală.

Aveam vreo 10 ani când curiozitatea m-a mânat spre biblioteca searbădă (credeam eu) a părinților. Nu pentru că m-ar fi interesat medicina, ci fiindcă acolo ascunsese tata o carte interzisă, ”Decameronul” lui Boccaccio. Nu am găsit ”Decameronul”, aveam să o găsesc doi ani mai târziu, dar am găsit un tratat de obstetrică și ginecologie cu poze explicite. De la nașteri normale. Șocul a fost unul dintre cele mai mari din viață și parcă în acel moment m-am maturizat brusc. Dacă închid ochii, încă pot vedea: ”prezentare craniană a fătului”, ”prezentare pelviană”, ”eliberarea umerilor”, ”nasterea cu forceps”.índice

Bineînțeles că nu am avut curaj să întreb ceva sau să vorbesc despre ceea ce văzusem. O teamă cumplită pusese stăpânire pe mine și o rușine ca în fața unui sacrilegiu pe care l-am comis voluntar. Însă curiozitatea m-a făcut să mă întorc la carte și să mai caut și altele (erau și sunt încă destule în biblioteca de acasă) pe aceeași temă.

În seara asta vine fiică-mea la mine (ea nu știe nimic de barză de la mine, la fel cum nu am insistat vreodată cu vreo imagine a lui Moș Crăciun sau a Regilor Magi, pe aceștia din urmă i-a descoperit ea ca fiind angajați ai primăriei costumați de sărbătoare încă de când avea vreo 4 ani):

– Mama, nu știi ce am văzut! Era surprinsă și avea o privire în același timp uimită și ghidușă.

– Ce ai văzut?

– Am văzut cum se fac copiii. Cum se nasc adică.

– Unde???

– Pe tabletă! Este o aplicație unde trebuie să alegi haine și pătură și camera lui bebe pe care îl așteaptă mama ta. Și mama merge la spital cu tata și acolo vede la calculator dacă bebelușul e bine, știi? Apoi naște. Mama, și copilul iese pe… acolo! Și îmi arată râzând.

– Da, așa e. Asta se numește naștere normală.

– Deci nu taie burta mamei ca să iasă copilul?

– Ba da, uneori se taie. Când sunt pericole, de exemplu dacă bebelușul are cordonul în jurul gâtului se poate sufoca la o naștere normală. Sau dacă mama e bolnavă…

– Uf! Păi dacă te taie doare! E mai bine așa, nu?

– Nu doare atunci fiindcă se face anestezie. Și doare și cealaltă.

– Și pe tine te-a durut tare?

– Da, dar e durerea care se uită și trece cel mai repede. Eram așa fericită că te am!

– Mama, deci nu vine barza cu un copil într-o cârpă în cioc? Colegii mei așa spun. Și am văzut și la desene animate. Ce prostie! (râde)

– Da, sunt povești. Ca să nu se sperie copiii de ce e în realitate.

– De ce să se sperie? Eu nu mă sperii. E normal, nu?

– Da, e normal. Sigur nu te-ai speriat?

– Nu! (râde iar) Mama, de ce spun copiii că dacă noi nu vom avea copii părinții noștri nu vor muri niciodată? E adevărat?

– Nu! Cum așa? Cine spune asta?

– Colegii mei. Eu știu că toți oamenii mor la un moment-dat, așa ai spus. Și eu le-am zis. Dar ei așa spun și eu nu înțeleg. Și dacă e adevărat, chiar dacă eu vreau să am copii, nu o să fac ca să nu muriți voi.

– Nici eu nu înțeleg… Dar nu e adevărat, iubirea mea. (am îmbrățișat-o strâns și am stat așa câteva minute, fără nicio vorbă)

M-am tot gândit care e logica lor, ce e în mintea copiilor pentru care teama că ar putea rămâne fără părinți este una dintre cele mai cumplite. Am încercat să intru în lumea lor. Și singura explicație pe care am găsit-o e că, atunci când ei ar avea copii, noi am deveni bunici. Și bunicii mor, firesc, primii.

Sunt mai inteligenți decât noi. Sunt altfel, problemele existențiale pe care și le pun la vârste atât de fragede, conversațiile serioase pe care le au sunt total diferite de ce eram noi la vârsta lor.

Barza nu e decât o pasăre caraghioasă cu cioc și picioare lungi, Regii Magi o piesă de teatru cu costume sclipitoare și Moș Crăciun un personaj drăguț. Iar ei sunt oameni pe care uneori încercăm să-i supraprotejăm și să-i ferim de firescul vieții.

Lecție de imigrare

Cînd am plecat din țară nu cunoșteam pe nimeni aici. Mă gîndeam la comunitatea româneasca, la ceea ce știam despre cei plecați din presă și de pe internet. Știam că una dintre cele mai mari comunități românești e în Castellon de la Plana, așa că m-am oprit pentru cîteva luni acolo. Și, bineînțeles, am cunoscut comunitatea aia despre care se vorbea atît. Cîțiva oameni care mi-au devenit, prin forța împrejurărilor, apropiați mi-au spus atunci: „păstrează distanța!”, „nu te amesteca, chiar dacă îți va fi de două ori mai greu, nu intra în niciun fel de grup”. La vremea respectivă nu știam mare lucru, însă în unul dintre acești oameni aveam instinctiv încredere. Pentru că era deosebit de inteligent și inteligența dublată de omenie e o chestie pe care o admir cu sufletul.
Am văzut de toate. De la locuri de muncă vîndute pînă și rudelor, la hoții din magazine care vindeau în parcul Maria Agustina parfumuri și mîncare, de la lanțuri puse pe sticlele de băutură sau pe obiectele de valoare în supermarketuri, pînă la cei care dormeau pe bănci în piața Borull, de la refuzul locului de muncă ce se oferea (pentru că e greu/ e sub nivelul meu/e prea slab plătit) unui tată care avea de crescut 4 copii, pînă la statul la coada la ajutoare la Caritas cu ML-ul parcat după colț, de la acte false pînă la înșelarea statului spaniol prin mijloace mizerabile tipice. Nu continui și nu intru în detalii pentru că nu sînt deloc onorabile.

pl

Castellon, Plaza Maria Agustina

Și m-am gîndit atunci: am plecat să stau în altă Românie? Sau am plecat să-mi schimb total mediul și viata (implicit mentalitatea cu care, oricît aș fi negat-o, era cu mine fiindcă îmi fusese bază educațională)? Am ales a doua variantă. Niciodată nu am negat de unde vin sau ce limbă materna am. Am muncit poate de 10 ori mai mult decat un spaniol pentru a-mi cîștiga un drept. Și nici veun român  cu experiență nu a fost lângă mine să mă învețe bazele legislației sau ale codului muncii. Fiindcă ma anticipau niște prejudecăți formate pe directa observare a ceea ce am spus mai sus și pe experiențe negative directe.

Îmi amintesc că lucram la un moment dat – la negru, că nu aveam acte – pentru o firma satelit a unei fabrici mari de ceramica din Onda. Prinsesem colaborarea prin fiica babei pentru care am lucrat inițial, în prima lună, care era translator autorizat (vorbea vreo șapte limbi, între care norvegiana și rusa) și nu făcea față cererii. Traduceam instrucțiuni de folosire și întreținere din spaniolă în franceză, cîteva ore pe săptămînă. Firma producea rafturi de oțel inoxidabil pentru expozițiile internaționale de marmură și ceramică spaniolă. Patronul era un om din ăla dintr-o bucată. Mă ducea uneori acasă cu mașina și vorbea mult. Cunoștea bine Romania, făcuse cîteva concedii la noi, îi plăceau pălinca și cîrnații afumați pe care le comanda și la restaurantul românesc din Castellon cel puțin o dată pe săptămînă. Și îi plăcea iarna. „Știi cîți angajați am eu?”, mă întreabă într-o zi. „Nu.” „Am 38. Și dintre ăștia 6 sunt români. Mîna mea dreaptă e un român, un băiat din Meedinsi”. (Mehedinți, dar așa pronunța el). Habar n-aveam. „Știi, acu’ un an aveam 16. Eu le-am făcut acte tuturor. M-am dus cu ei la poliție și la Seguridad Social și am declarat că îi iau pe termen nelimitat ca să le faca actele. Și le-am făcut. Eu sunt om de cuvînt. Contract de 8 ore, cu 2 zile libere și 2 mese pe zi. Cu spor de toxicitate și toate drepturile legale. Toți au mașini mai bune ca a mea (avea un BMW de prin 2002 el), toți au făcut credite și au case noi. Știi ce mi-au facut? M-au furat. (devenise trist) M-au furat, au furat utilaje și țevi de inox să le vîndă. Spune, e drept? După tot ce am făcut, e drept? Crezi că dacă mi-ar fi spus că au nevoie de bani nu le-aș fi dat? I-am dat afară pe toți 10 deodată. Am rămas cu aștia 6 și sînt mulțumit de ei, Dumnezeu mi-e martor…”.
N-am avut replică. Am tăcut tot drumul pînă acasă. M-am simțit de parcă în capul meu se răsturnase toata rușinea. Cînd a oprit mașina mi-a pus o mînă pe umăr și s-a uitat zîmbind în ochii mei: „Hei! Nu e vina ta! Și noi avem hoții noștri cum îi aveți și voi pe ai voștri! Așa sînt oamenii!”
Pînă mor scena asta n-o să o uit. A fost o lecție dură de imigrație. Aia în care îți lipești singur, involuntar, o etichetă ce nu-i a ta și vine o mînă străină, care, culmea, a fost mușcată,  și ți-o dezlipește, redîndu-ți locul. La cîteva săptămîni după asta am plecat.

Nu toate ușile la care am bătut au fost ca cea a lui Fernando. Unele mi s-au închis în nas din cauza pașaportului pe care scria Romania: „ne pare rău, nu e nimic personal. Tenemos ya malas experiencias con los rumanos./ Avem deja experiențe neplăcute cu românii.” Altele s-au deschis larg, cu tot cu suflete. Și fiică-mea a mai deschis untha. Eu am încetat să mai fiu eu. Sunt „mama Mariei” cea care desenează frumos și care salută toți moșnegii din sat în valenciană și rîde cu gura pînă la urechi spunînd ca señor Jaume (83 de ani) e cel mai bun prieten al ei și că atunci cînd va fi babă vrea să fie elegantă și veselă ca señora Angelita și să bea cafea la terasă cu prietenele ei babe. Ea s-a născut integrată.

8 Martie

8 Martie a fost pentru toată copilăria mea ziua mamei, deși am știut dintotdeauna că e ziua internațională a femeii. Mama. Nu prea vorbesc despre mama pentru că ceea ce mă leagă de ea nu sunt cuvinte, o mare parte din viață nu au fost. Dar e ființa al cărei miros îl simt și acum și m-aș ascunde din nou în brațele ei ca atunci când eram mică. E cea de la care am moștenit firea ”a dracului” și masca durității în cazurile extreme. E cea de la care am luat limba ascuțită, de moldoveancă, ce taie în carne vie chiar și dacă sufletul îmi plânge. E cea care mi-a dat peste mână când n-am scris suficient de frumos, cea care mi-a rupt paginile din caiete când am greșit și a vegheat cu ochi aprig ca totul să îmi iasă perfect. E cea care a făcut din mine ceea ce sunt, indiferent dacă modelele au fost pozitive sau negative. Știu că tot ce a făcut a făcut din dragoste și mai ales din responsabilitate.
Am cea mai bună mamă din lume. Din aia de-mi trimite cozonac și cârnați de la 3500 de km ca să am miros de sărbătoare ca acasă, deși știu și eu să fac. A fost severă, atât de severă că ne-a crescut 15spartan. Ce să zic? Eram trei, de vârste foarte apropiate, tata mai mult pe drumuri și mai cu capul în nori, era mâna de fier a casei. Disciplină militară, cu timp cronometrat de la școală acasă, fără petreceri sau zile de naștere, fără discotecă și mai ales fără iubiți/ iubită până am terminat liceul. Ultima era considerata păcat de moarte. :))))))) Nu ne spălam cu toata apa Jijiei dacă afla ceva, chiar și numai un zvon, despre o posibilă relație. Bine, că nu afla, asta-i partea a doua.
Amintirile mele sunt legate indisolubil de mirosul ei. Miros pe care îl are și acum. Mirosea a flori. Întotdeauna. A flori și uneori a clor (când spăla rufe afară, fie vară, fie iarnă). Mâinile roșii de ger cu care ne mângâia, dar ne și altoia când era cazul. Privirea care trecea de la blândă sau tristă la una ucigătoare în câteva secunde (cică o am și pe aia, dar mai întunecată). Școala era pe primul loc și niciodată cât am fost acasă nu am făcut nimic altceva decât să învățăm, nu ne cerea nici măcar să măturăm firimiturile care cădeau de pe masă când mâncam sau să ne spălăm farfuria. A vrut să nu ne lipseasca nimic și să avem condițiile necesare, pe care ea nu le-a avut…
Cred că a pierdut mii de nopți gătind (ziua nu era presiune la gaz sau, mai înainte, nu era curent), călcând, ordonand lucrurile pentru ca totul să fie perfect în ziua următoare sau ca să ne trimită când eram studenți. Ne-a iubit cu disperare. O știm și o știam și atunci când ne revoltam și când mârâiam în contra deciziilor și normelor pe care ni le impunea.
Una dintre cele mai timpurii și mai amuzante (acum!) amintiri legate de ea e cea a serilor în care, după baie, ne spunea povești. Stăteam toți trei pe marginea patului și ea în fața noastră, pe un scaun, parcă o vad, cu cartea în mână. Și vine coșmarul:
”Capra cu trei iezi”… Fraților, am fost terorizată ani la rând de povestea asta. Aveam vreo 4 ani cred… Ei, să vedeți la ea talent narativ. Eu n-am nici jumate. Ea intra in pielea personajelor, joc de rol… Ce mai! Actriță bună. Atât de bună, încât ne dădea coșmaruri. La propriu.
Ascultati aici:
„Când jelea el aşa, iaca şi capra venea cât putea, încărcată cu de-a mâncării şi gâfuind. Şi cum venea, cât de colo vede cele două capete, cu dinţii rânjiţi, în fereşti.
– Dragii mămucuţei, dragi! Cum aşteaptă ei cu bucurie şi-mi râd înainte când mă văd!
Băieţii mamei, băieţi,
Frumuşei şi cucuieţi!
Bucuria caprei nu era proastă. Dar când s-apropie bine, ce să vadă?
Un fior rece ca gheaţa îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul, şi ochii i se păinjinesc. Şi ce era nu era a bine!… Ea însă tot merge pân’ la uşă, cum poate, crezând că părerea o înşală”.
Între intonația ei, detaliile capetelor rânjite și la care ea mai adăuga (nu stiu de unde) și sângele, imaginația noastră era pân´la nori și înapoi. Plângeam, cu lacrimi adevărate. De frică. Visam urât. Și-a dat seama și nu ne-a mai zis-o, deși mult timp după aia ne-a obsedat.
Știti care era cea mai teribilă amenințare, cea la care ne îngheța sângele și nu mai aveam chef de nimic?
„Dacă nu sunteți cuminți, vă spun Capra cu trei iezi!”

Râd și plâng. M-aș întoarce să o mai văd în putere ca atunci, să-i văd buclele castanii și pielea albă, ochii verzi sclipind de lumini ce nu veneau de afară. Vocea aprigă ce ne punea din trei cuvinte pe fiecare în locul lui. Mâna caldă care mă ținea de mâna mică să nu cad pe gheață când mă ducea la școală… Dar femeia aceea nu mai există decât în sufletele noastre. De fiecare dată când merg acasă găsesc tot mai puțin din ea. Ridurile, durerea, suferința, boala au lăsat urme adânci și afară și înăuntru. Și de fiecare dată plec cu inima strânsă și lăsând să cadă bucăți din mine în ultima îmbrățișare, sperând că nu va fi ultima.

La mulți ani, dragele mele femei! Indiferent dacă sunteți sau nu mame. La mulți ani mamelor, soțiilor, fiicelor voastre, dragi prieteni! Iar pentru cele care s-au dus, o lacrimă și un gând bun care să le însoțească zborul și așteptarea de dincolo…