După concurs

 Elevii câștigători ai concursului de limba română ”Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!” au fost premiați vinerea trecută la sediul Guvernului României. Este vorba despre elevi din Harghita, de școli cu predare în limba maghiară, copii care au limba maternă maghiara și  pentru care limba română este limba oficială a Statului.

Am amintit în foarte multe rânduri despre situația specială a zonei, în care nu se poate vorbi de bilingvism, așa cum vorbim în localitățile sau zonele unde raportul  populației românești și maghiare este unul echilibrat. Pentru a exista un mediu bilingv, condiția de bază este de a se vorbi în aceeași proporție atât româna, cât și maghiara. Nu de la televizor, nu de la școală, ci de pe stradă cum se spune. Nu e cazul Secuimii și cu atât mai mult e remarcabil ceea ce oamenii de acolo reușesc să facă.

Dincolo de declarațiile oficiale  ce apreciază și încurajează desfășurarea și rezultatele acestui concurs, dincolo de premiile și bucuria copiilor  de a participa la o festivitate în București (pentru mulți dintre ei era prima dată când vizitau Capitala), se află oameni cărora le pasă și despre care prea puțin se vorbește.  Oameni care fac ceea ce fac din convingere, din dragoste, din dorința de a da niște șanse în plus copiilor care doar prin numărul de ore de limba română prevăzut de programele școlare nu ar ajunge la performanțe, ci doar la însușirea cunoștințelor necesare în cadrul examenelor. Și nu, nu e suficient. Nu a fost și nu va fi niciodată, deoarece programa de limba și literatura română, aceeași la toate clasele și la toate secțiile, indiferent de limba de predare, nu poate dezvolta competențele de comunicare ale unui elev cu altă limbă maternă decât cea română până la cele ale unui nativ sau cel puțin bilingv. Elevii  ajung să cunoască opere literare, elemente de morfo-sintaxă sau de teorie literară, sunt capabili să îți vorbească jumătate de oră despre balzacianism sau proustianism, dar nu și să argumenteze liber o idee sau un principiu de viață.

Inițiatoarea acestui concurs este doamna profesoară Maria Sturzu  de la Liceul Toeretic ”Márton Áron” din Miercurea-Ciuc. Una dintre colegele care mi-au fost cândva punct de reper și model prin atitudine, prin energie, prin dragoste de limba romană și copii, dar mai ales prin muncă și voință de a demonstra că se poate, în ciuda privirilor piezișe, a neîncrederii, a lipsei de fonduri sau  de materiale.

Concursul a început acum 14 ani din ”lipsa competiției care să motiveze elevi vorbitori de alta limbă maternă decât româna. O ușoară eschivare, gen „nu se adresează lor”, o reacție negativă din start și distructivă a sistemului, care nu vrea să accepte că există un anumit segment de elevi și tineri pe care îi putem susține în a învăța limba română fără falsitati comportamentale și fără scuze invéntate.” (sunt cuvintele doamnei profesoare  Maria Sturzu, cu care am reușit să vorbesc ieri și care a avut amabilitatea de a răspunde la câteva întrebări). Adică dintr-o realitate pe care și eu și toți cei care trăiesc acolo o cunoaștem prea bine.

Dificultăți există, și de o parte și de alta. Nu e simplu nici să convingi pe cei mai închistați la minte că e util, nici să faci oamenii să muncească voluntar, fără a fi recompensați altfel decât prin mulțumiri  și satisfacția personală a reușitei elevilor. Totuși,  concursul este la a paisprezecea ediție și se bucură de popularitate în rândul copiilor, părinților și profesorilor. Activitățile  sunt complementare  celor de la  clasă, venind în completarea lor și punând accentul pe formarea unor competente de comunicare orală și scrisă  la nivelul adecvat vârstei și dezvoltării intelectuale a elevilor. Subiectele care constituie probă de concurs  sunt asemănătoare  ca structură cu cele din cadrul examenelor naționale, ceea ce constituie pentru participanți  si un exercițiu în plus de acomodare cu atmosfera acestora, cu gestionarea timpului, cu cadrul organizat și exigențele baremelor.

În cei 14 ani concursul  s-a adresat elevilor din județele Mureș, Harghita, Covasna și Bacău. Dorința organizatorilor este de a-l extinde la tot Ardealul, însă  e foarte difícil deoarece implicarea in activități de asemenea amploare cere sacrificio și nu se poate face decât cu sprijinul consecutiv al elevilor, părinților și profesorilor. De aici a și pornit, de fapt, ideea acestui articol. Am dorit să fac cunoscut concursul și celor ce nu au aflat încă de el și să îi încurajez să colaboreze  și să le dea copiilor șansa de a participa la activități, de a interacționa cu elevi din alte zone, de a construi  niște punți  culturale și de comunicare interumană dincolo de porțile oficiale ale școlii. Știu că e difícil, mai ales atunci când te lovești de problema banilor sau a timpului  liber ce  trebuie dedicat muncii.  Dar până la urmă asta înseamnă  a fi dascăl: a ghida evoluția copiilor ce îți sunt lăsați în mâini, a le oferi șanse egale, a le arăta latura formativă a învățământului și a-i pregăti pentru viață prin toate mijloacele posible. Asta fac oamenii aceștia. Fără a fi plătiți în plus, fără a se plânge de eforturi,  fără a învinovăți pe cineva pentru o situație care e pur și simplu un dat socio-geografic. Sunt oameni care  au înțeles necesitățile unor zone diferite, cu un specific aparte (negat de multe ori de către cei  ignoranți sau rău-voitori), și s-au pliat  pe ele aducând  mai aproape de copii posibilitatea de a depăși bariere  de comunicare sau de posibilități  de evoluție.

Știu că pentru unii  ceea ce scriu acum poate părea ciudat  și se vor întreba de ce trebuie premiați niște elevi, cetățeni români, pentru faptul că învață și se exprimă bine în limba oficială a statului. De ce trebuie activități conexe și de ce efortul profesorilor de limba și literatura română este dublu. Nu voi intra din nou în detalii, ci voi răspunde așa cum mi-a răspuns Maria, râzând, atunci când am întrebat-o  despre necesitatea acestui concurs (referindu-se la un articol vechi de-al meu): ”Ca atunci când îi întrebi cum îi cheamă, la examene, să un îți mai răspundă numărul biletului!” Da, e ilar. Și totuși e o realitate care, încet-încet, prin munca oamenilor de acolo, capătă alte fațete.

Și da, din ce în ce mai mulți oameni, atât  de dincoace, cât și de dincolo de munți, au înțeles despre ce e vorba și sunt deschiși către comunicare, către soluționarea problemelor încă existente. Există, bineînțeles, și cârcotașii de profesie: cei ce stau pe margine, vânează greșeli, comentează, dar un se implică niciodată fiindcă efortul e pera mare și cere în primul rând o doză de acceptare și deschidere spirituală  inaccesibilă tuturor. Dar pentru cei ce fac, pentru cei ce luptă cu sistemul, cu prejudecățile, cu ”verdele”  ce uneori înnegrește suflete doar pentru ca cei pe care îi au în grijă să se bucure de șanse egale într-o țară europeană, eu spun că merită. Merită și susținerea, și implicarea noastră activă, și felicitările din tot sufletul!

Reclame

Dușmanul omului fără dușmani

Am pornit  de la lingură, cum se zice. Când am ajuns în Odorhei, averea noastră încăpea în două genți mari de voiaj și consta  în haine, câteva obiecte de uz casnic și o icoană primită în dar la nuntă de la un prieten pictor restaurator de biserici.

Până ce școala mi-a  dat apartamentul de serviciu, adică din octombrie până în aprilie, am locuit într-un cămin de nefamiliști pe malul Târnavei. O cameră exact ca cele  din studenție, care nu avea nici măcar o chiuvetă proprie, cu baia la comun, fără balcon și fără orice alte facilități, cu o ușă care  la o împingere mai zdravănă sărea din balamale, fără apă caldă, dar cu multe  vise și mai ales dragoste.

Nu mai știu cum ne-am lipit de Dorin și familia lui. Era coleg cu soțul. Harghitean prin naștere,  din nordul județului, din zona românească, repartizat și el la compania  de pompieri din Odorhei. Un munte de om,  frumos, trecut bine de 40 de ani, cu ochelari, înalt, solid,  cu un râs care zguduia pereții, pus tot timpul pe glume, un suflet pe care  ți-l punea în palmă și spunea ”Ia-l!” fără să se întrebe ce vei face cu el.  Salutul lui obișnuit era o îmbrățișare zdravănă și două pupături  apăsate pe obraz, iar în îmbrățișarea aceea îți era pentru un moment cald și bine și siguranță.  Nu avea nimic  din privirile sau gesturile altor  reprezentanți ai aceluiași sex, nu te fereai de el, mai degrabă îți deschideai brațele și  inima când se apropia. Soția lui,  o femeie blondă, minionă, de un calm și o bunătate din acelea legendare, lumină aducea în încăperea în care intra.  Și în ciuda celor peste 20 de ani împreună,  în privirile pe care le schimbau se vedea dragostea și complicitatea. Genul de oameni care mergeau de mână pe acelașidrum dintotdeauna, fără să se abată de la visele lor. Aveau doi copii, un băiat și o fată. Și nu știu de ce, ne-au adoptat la doar câteva zile  de la sosire.

– Cum să stați, măi, acolo? În frigul ăla? Unde să faci baie? Unde să speli? Cum să speli? La mână? Nici nu se discută! Veniți la noi!

Și am tot mers. Sărbători împreună, zile, uneori și nopți, mai ales când bărbații lucrau și noi eram singure. De la ei am luat primele lecții de adaptare în Secuime, după șocul schimbării zonei. De la ei am învățat că la respect se răspunde cu respect, că românii  și maghiarii împart pământul acela de o mie de ani și că cei ce aparțin lui niciodată nu vor fi dușmani cum încearcă unii și alții să ne facă să credem pe cei dinafară.

– Multe am trăit aici, măi copii… Dacă ați fi văzut cum a fost la revoluție… Tot aici eram. Consemnați la unitate. Nevastă-mea singură cu copiii mici. Lumea înnebunise. Toate frustrările și toată ura împotriva regimului comunist adunate zeci de ani s-au revărsat atunci din unele creiere golite de rațiune asupra românilor. Dar, uite, nu erau toți la fel, nu au acționat ca o turmă. Mulți au luat familii de români la ei în casă ca să le protejeze de violențe sau de atacuri ce puteau avea loc asupra locuințelor. Eu… Eu am plecat cu autospeciala din unitate când ardea politia. Am coborât, am desfășurat furtunul. Nu m-au lăsat să fac nimic. Mi-a stat unul cu un cuțit în spate. Mă credeți că nu m-am întors să văd cine e? Nu voiam să știu. Nu vreau să știu. Fiindcă atunci, în momentele acelea, nimeni nu mai era el însuși. A trecut și am revenit la normal. Și mă bucur că mă pot privi cu oamenii în ochi și că putem fi ”szervusz” la o bere fără să invocăm momente urâte. Eu nu am dușmani, dar nici nu sunt dușmanul nimănui. Nu aș putea trăi cu așa ceva pe suflet.

Vorbea calm.  Fără prejudecăți, fără ură, fără resentimente.  La fel cum vorbea despre visul de a se întoarce aproape de casa părintească, la Toplița, de a fi proape de bătrâni, de a construi o casă pentru copii… Pusese hârtiile de transfer de mai bine de doi ani și aștepta, însă nu era loc. Și în sinea noastră speram că nici nu va fi curând fiindcă am fi pierdut prezența zilnică a celor mai buni prieteni pe care îi aveam.

În aprilie când ne-am mutat stăteam doar la 3 scări de bloc distanță.  Ne vedeam zilnic, vorbeam, nu ne puteam imagina viața fără ei.  Vestea aprobării transferului a căzut ca o piatră. Dar cum să nu te bucuri când oamenii pe care îi iubești își văd visul cu ochii? La doar două luni după aceea, în iunie, s-au mutat, lăsând un gol ce niciodată nu a mai putut fi umplut. Vorbeam la telefon, bărbații se mai întâlneau pe la județ pe la ședințe, însă nu mai era la fel.  Uneori când ne așezam la masă sau când ne uitam la un film ne aminteam de ei și ne întrebam dacă sunt bine și dacă lucrurile merg așa cum au sperat, dorindu-ne să le fie bine pentru că numai bine meritau asemenea oameni.

Nu a durat mult bucuria, însă. În același an, în noiembrie, Dorin a fost internat de urgență: hepatită. A urmat tratamentul firesc pentru hepatită, trei săptămâni, dar starea lui se înrăutățea cu fiecare zi care trecea. Medicii dădeau din colț în colț, fără a putea stabili un diagnostic concret. Abia la Cluj, înainte de Crăciun, buletinul de analize dădea un verdict ce a făcut să se prăbușească o lume: cancer cu metastaze. Probabilitatea de viață 6 – 8 luni. A fost momentul în care ne-am amintit de stările lui de rău pe care le punea ba pe seama oboselii, ba pe seama faptului că depășise măsura cu alcoolul în vreo ocazie, ba pe mâncatul în exces… Dar cui nu-i e rău? Și cine merge la medic pentru o stare de vomă sau pentru o durere în partea dreaptă a abdomenului?

Ce faci când ți se spune asta? Ce le spui copiilor? La câte dintre visele tale renunți și cum? Stai față în față cu moartea. Ea hlizindu-se la tine din ușă, tu țintuit în perfuzii și drenuri pe un pat de spital, mutându-ți privirea spre tavan ca să nu vezi lacrimile din ochii soției și copiilor și prefăcându-te că dormi, cu pumnii încleștați în cearșaful de sub tine, ca să nu fii nevoit să spui ceva când auzi revolta celor ce te iubesc și urlă de durere  certându-se cu Dumnezeu.

Cum trăiești asta? Ce faci cu cele 6 luni? E puțin? Pentru trăit da. Pentru a suferi nu. Există, dincolo de asta, vreo speranță? Merită să încerci?  Nici nu mai ai curajul sau puterea să speri. Doar aștepți. Aștepți să se termine.

Nu am avut puterea să merg să îl văd. Am preferat amintirea omului mare și vesel și bun unei ultime întâlniri cu el. Când soțul meu a venit, în mai, de la spital, era desfigurat de durere. De scârbă. De revoltă. Nu a mâncat, nu a vorbit, nu  a făcut nimic. S-a așezat, cu hainele militare încă pe el, pe sofa, cu mâinile împreunate, și a lăsat lacrimile să cadă.

– Nu e drept… a spus într-un târziu. Cel pe care l-am văzut azi acolo nu e Dorin. Dorin nu mai este. Cel de pe patul acela e un străin, un om slab, care nu mai poate nici să bea o cană de apă fără ajutor. Dacă puteam face ceva și nu am făcut? Dacă ar fi trebuit atunci, la început, să insist să meargă la medic și nu am făcut-o?

– Nu e vina nimănui…, am încercat să-l consolez. Degeaba.

Vestea morții nu a mai luat pe nimeni prin surprindere. Era cu o zi înainte de examenul de Bacalaureat la care fiica lui trebuia să se prezinte. Am sunat. Cuvintele mi se opreau în gât, nu puteam articula nimic. Apoi am închis. Am sunat iar. Era calmă, în plânsul ei liniștit.

– Poți da examenul așa, în starea asta? Vrei să vorbesc să întri în ziua următoare?

– Pot. Pentru tata. El nu ar fi vrut niciodată să nu fac ceva din cauza lui…

Înmormântarea cu onoruri militare și puzderie de oameni. Flori și lacrimi și regrete. Trupul împuținat din sicriu părea pană pentru cei patru militari care îl purtau pe umeri.

– Omul ăsta n-a avut dușmani, era atât de bun…, șopteau printre lacrimi.

– A avut unul și bun. Perfid. Unul care i-a intrat sub piele mai tare decât cel mai bun prieten. Și l-a ucis.

Am văzut o fotografie de la înmormântare. Una singură dintre cele câteva zeci ce mi se puseseră în față.  Mintea și sufletul meu au refuzat să mai vadă. Nu, în sicriul acela nu era Dorin. Omul acela  uscat, pământiu, trist, nu era cel ce mă îmbrațișase și mă încurajase de atâtea ori. Și nici soția și copiii nu mai erau cei pe care îi știam. La plecare a luat ceva din fiecare dintre noi. Și ne-a lăsat amintirea și neputința.