Mamă

Mi-am amintit zilele astea de o femeie care îmi era vecină în copilărie. De fapt, amintirea a fost declanșată de un lanț de discuții pe care le-am purtat atât în mediul virtual, cât și în real cu niște persoane pe tema abandonului copiilor. N-o să intru în detalii și nici nu voi vorbi despre cifrele îngrijorătoare privind acest fenomen inuman. Nici despre suferința copiilor sau tratamentele la care sunt supuși încă de la naștere, în maternități, privați până și de drepturile elementare.
Mi-am amintit de o mamă. Una simplă, dintr-un sat uitat de lume, pe care o vedeam în fiecare zi și o priveam cu uimire amestecată cu frică. Ne ascundeam după poartă , apoi ieșeam, după ce trecea pe stradă, și ne uitam lung în urma ei. Stătea la câteva case mai la deal de noi, iar prin fața porții ei treceam de fiecare dată în liniște, păstrând râsul și chicotelile specifice pentru zece pași mai încolo.

Era întotdeauna însoțită de o fată care îmi amintea de descrierea lui Creangă când se referea la fata Irinucăi, ”balcâză și lălâie”: un batic cu flori roșii, înnodat sub bărbie și apoi la spate, pe cap, niște pantaloni supraelastici albaștri,  prea scurți pentru cât era de mare și de înaltă, picioarele ieșeau de sub ei ca doi butuci albi și intrau, desculțe, în niște papuci de gumă prăfuiți, un pulover roșu deșirat pe alocuri (vara puloverul îi încingea mijlocul gros și de sub el apărea un tricou ce fusese cândva alb),  mâinile mari, ca niște lopeți, care tot timpul căutau mâna mamei, fața inexpresivă, rotundă, cu ochii goi și speriați…

Sunetele aproape nearticulate pe care le scotea erau nefirești  și dintre ele deduceam doar un ”mamăăăă” și un ”nuuuu”, ca un vaiet. Și cuvintele mamei, întotdeauna calme, calde: ”hai cu mămuța, hai, hai!” Repetate ori de câte ori fata se oprea să privească fascinată o balegă proaspătă de vacă, dudele din copacul vecinului de peste drum sau vreun tractor de care se ferea intrând în șanțul plin de urzici.
”Hai cu mămuța…” Asta am auzit în fiecare zi până la 13 ani, când am plecat din sat. ”Mămuța” mai avea un băiat, ofițer, plecat demult de acasă și care se întorcea rar. Și fata asta, cu oligofrenie de gradul 3. Pe care o spăla, îi dădea să mănănce cu lingura ca unui bebeluș, o ducea la wc și o ștergea la fund, îi cânta, îi vorbea, chiar dacă ea nu înțelegea nimic… Sau poate că da… Cine știe?!  images

Odată a venit la ele cineva de la primărie să facă recensământul. L-au poftit să stea pe un scaun, la umbra viei ce se întindea în fața casei până la streașină, ca o cortină răcoroasă. Din casă, soțul paralizat și imobilizat la pat a strigat nevasta. Și ea s-a dus, scuzându-se. Când s-a întors, trimisul primăriei zăcea pe jos cu buza spartă. Ce i s-o fi părut fetei nu se știe, cert este că îl lovise cu toată forța de care era capabilă. Și avea multă. A plâns mama și s-a rugat de om să nu cheme miliția să i-o ia, să nu facă plângere. Și până la urmă s-au înțeles. Dar povestea a circulat mult timp prin sat, alimentând teama oamenilor, spaimele copiilor și prejudecățile care făceau să fie ocolite la câțiva metri când apăreau. Unele guri șopteau pe la colțuri cum că părinții fetei ar fi fost frați și de aceea ieșise așa copila. Că erau frați de pe tată, dar nu știau când s-au luat. Și mult s-au iubit, dovadă dragostea cu care femeia l-a îngrijit mulți ani după ce a căzut la pat, fără să-l interneze, fără să se plângă, fără să caute ajutor. Era crucea ei și o ducea demnă și singură.

Pe fată o lua cu ea peste tot fiindcă era singura care putea să o înțeleagă și să o apere de pietrele care se lansau spre ea din mâinile copiilor cu aceeași ură cu care se aruncau spre vreun porc mistreț rătăcit în lanul de porumb. Sau poate mai multă.

Era ciudățenia satului. Ileana lui Șlincu. Târziu de tot am înțeles. Și mi-am dat seama că dragostea unei mame nu are bariere de comunicare sau de nivel de IQ. Era o ciudățenie, da. Pentru că în acele timpuri copiii cu dizabilități nu existau. Erau abandonați, uitați, lăsați să moară în chinuri în centre izolate, departe de societate, pentru a nu strica o imagine ”perfecta” a unei țări în care mijloacele contraceptive și avortul erau tabu. Femeia aceea a spart tiparele și a înfruntat izolarea, marginalizarea, privirile pline de dispreț și de neînțelegere, bârfa ieftină și violența nejustificată, venită din niște prejudecăți care încă există la noi. Era o mamă. Una adevărată.

Ce s-o fi ales de ființa aia după moartea ei? Probabil nu voi afla niciodată…

Reclame

De la țară

Serile de vară veneau cu miros de pământ reavăn, de fân cosit, cu ţârâit de greieri şi orăcăit de broaşte de pe marginea Jijiei care străbătea lunca ce se aşternea verde la picioarele satului.

Întâi treceau oamenii de la câmp. Cu sapa în spate, cocoșați, tăcuți. Unii cărau un sac de buruieni pentru iepuri sau rațe. Alții aveau haina agățată de capătul uneltelor, ca un steag de predare în fața oboselii. Pășeau egal, în praful drumului, cu șoșonii de cauciuc fără culoare,mirosind a iarbă și a transpirație.

– Doamne-ajută, dom´ doctor!

– Bună seara, oameni buni! răspundea tata de după gard, unde îngrijea pomii sau căuta puiii de găină să-i bage la culcare.

Unii se opreau să schimbe două vorbe. Ne zâmbeau. Frate-meu, mai inventiv și pus pe șotii, le dăduse nume pornind de la trăsăturile fizice. De unde le scotea n-am știut niciodată. Dar pe unii n-am știut niciodată cum îi cheamă în realitate, fiindcă el îi rebotezase: Marușca-cu-picioarele plăcute era o femeie cu picioare butucănoase, puternice, ce trecea țanțoș în fiecare seară, zâmbind știrb de după colțul baticului. Crețu-Crețu era, bineînțeles, un om cu părul creț. Făt-Frumos-la-spate era gestionarul de la crâșma din sat care avea părul ceva mai lung decât ceilalți, blond și ondulat cum aveau personajele desenate în cărțile noastre de povești.

Vitele  se întorceau de la păşune târziu, când soarele era demult ascuns după dealuri, în urletele văcarului, beat şi prăfuit de părea şi el un animal: huuuoooo! cea! hăis! ´tu-ț ceara mă-ti! Biciul pocnea în praful drumului stârnind nori de praf şi miros de balegă proaspătă. Erau vitele CAP-ului, o cireadă de vreo 30-40 de capete, care nu ştia de sărbătoare sau de vreme rea. Ne era frică de ele, veneau buluc, mânate de Ghiţă, biciul pişca uneori crupa câte uneia şi pornea galop ca nebună. După ce se îndepărta puţin, ne iţeam şi noi de după gard, privind fascinaţi omul care reuşea să le stăpânească, ascultându-i paşii în cizmele grele de cauciuc şi înjurăturile care nu conteneau, dispărând pe poarta de fier dincolo de care se aflau grajdurile şi silozurile.
După încă vreo jumătate de oră, când primele stele sclipeau deja pe cerul senin, se auzeau din nou paşii grei. Cizmele murdare, pline de lut şi balegă, târând spre casă omul care se clătina din şanţ în şanţ, cântând cât îl ţinea gura, mai mult bocet decât cântec, mai mult lamentare decât melodie: „Tinereţe, tinereţe, ce-ai făcut la bătrâneţe… „. Atât. Repetat la nesfârşit, până în celălalt capăt al satului, unde îi era căsuţa văruită cu chindrus albastru ce niciodată nu văzuse lumina electrică. Acolo îl aştepta Maria, o femeie puternică, mare, care ţinea casa şi cei 4 copii şi muncea la câmp cât era ziua de lungă, găsind forţă să spele, să facă de mâncare şi să-i verifice dacă au făcut temele şi dacă au citit. De peste gardul putred şi negru, din tinda joasă şi întunecată, răzbătea până în drum mirosul de mămăligă răscoaptă, de brânză de putina şi de ceapă călită. Ceaunul răsturnat pe fundul de lemn în faţa a 8 ochisori negri lăsa la vedere o luna mai galbenă decât cea de pe cer. Zi de zi, ani la rând. mnm

De două ori am văzut arzând până în temelii căsuţa aceea. O dată iarna, pe o zăpadă cât gardul, a două oară în ziua de după cutremurul din 1986. Au refăcut-o, la fel, cu aceiaşi pereţi strâmbi, cu acelaşi var albastru, cu acelaşi cerdac în care două mâțe se spălau sau stăteau întinse la soare şi cu aceeaşi veselie în ochi. Niciodată nu i-am auzit plângându-se. Niciodată nu au cerut de pomană. Din contră, colegi fiind cu copiii lor, adesea veneau să împartă cu noi turta coaptă pe plită şi imposibil îţi era să refuzi când vedeai cu câtă dragoste o fac. Şi cât de bine învăţau, cât drag de şcoală şi de carte aveau! Au ajuns oameni toţi. Între cântecul lui Ghiță şi severitatea Mariei, între dealurile verzi înflorite ale unui sat uitat de lume, s-au născut oameni adevăraţi. Oameni cu care ştii, şi după 30 de ani, că poţi să împarţi o mămăligă şi să asculţi tăceri în ţârâit de greieri şi orăcăit de broaşte.

Doar Jijia protestează, din când în când, umflându-se în matcă şi inundând pajiştea… Restul a ieşit demult în afara timpului şi s-a făcut suflet.

Înainte de Paște

Era prin ´83-´84 cred. Paștele pica așa,  prin aprilie. Într-o noapte, pe la 12-1, când toți dormeau, auzim bătăi zdravene în ușă. Ne-am trezit, credeam ca e vreo urgență și îl cheamă pe tata, cum de multe ori se întâmpla. Nu era nicio urgență. Era bunica, care venise cu autobuzul până în oraș și cum de acolo nu găsise alt mijloc de transport până la noi luase la picior cei 10 km. Cu mielul gata tăiat și pregătit plus cozonacii inegalabili făcuți de ea în traistă. Femeie de 65 de ani.
O iubeam toți mai mult ca orice pe lume. Era cea mai bună și mai blândă ființă care a existat vreodată. Singura bunică pe care am cunoscut-o, cea de la care am auzit prima rugăciune și care ne-a vorbit despre Dumnezeu și despre Iisus cu atâta dragoste și credință încât îi dădeau lacrimile. Era femeie credincioasă în cel mai pur sens al cuvântului. O credință a ei, aparte. Nu știa carte, nu știa să scrie sau să citească, dar avea înțelepciunea omului care a privit atent și în tăcere în jur o viață întreagă, care a răbdat bătăile bărbatului ascunzându-și lacrimile amare într-un colț de basma,  care a crescut 7 copii drepți și cinstiți, care stătea cu capul sus și în fața săracului și în fața bogatului.
Niciodată nu-i lipseau din geantă „azbestul” (așa le ziceam noi unor napolitane ondulate ce semănau cu plăcile de azbociment ce se puneau pe acoperișul caselor) și niște bomboane roz, vărsate, umplute cu o cremă ciudată, pe care le împărțeam în număr egal între noi trei și dacă dadea cu rest mai bine le aruncam (și câinele mânca bomboane din alea!) decât să ia unul mai mult.
A certat-o tata atunci: „Cum poți face așa ceva, femeie bătrână, să vii cu greutatea asta în spate atăta drum?! Și bolnavă de inimă??!!! Dar nu te gândești că poți să cazi undeva de la efort și să nu te găsească nimeni decât moartă?” „Măi, Florin, da´cum să nu vin și să nu va aduc? Da´tu crezi că eu pot mânca sau pot sta locului dacă știu că nu v-am dat și vouă?” Râdea tata și o strângea de umeri: „Să nu mai faci din astea ca te bat, să știi!” (n-ar fi dat nici într-o muscă, era genul de om care când se taia porcul intra în casă și dădea radioul la maxim să nu audă cum țipă).
Începeau pregătirile și noi după fustele lor. Cozonacii îi făcea doar ea, mama pe vremea aia nu știa încă să îi facă. Aluatul moale și galben creștea și noi ne minunam. „Iii, nu mai zî așa cî-l diochi! Stăi sî-i facî mamaia o cruci sî creascî frumos!” Și-i facea crucea și bolborosea ca pentru sine o rugăciune improvizată, iar cozonacii ieșeau întotdeauna ca din revistă și se desfăceau fâșii aromate, pline de nucă, stafide și rahat. Apoi făceau pasca. Un lighean enorm cu branză de vaci care umplea bucătăria de miresme de coajă de portocală, vanilie și rom. Întotdeauna ea o facea pe cea de dus la biserică, cea care avea pe ea semnul crucii. Împletea repede șuvițele de aluat de cozonac ce luau forma tăvii rotunde, apoi făcea crucea, iar în cele patru locuri libere punea brânza peste care, cu un smoc de pene, un strat de ou bătut cu zahăr.th

Se făcea noapte și se lua curentul, întotdeauna. Și chiar la lumina lămpii sau a lumânărilor știa exact când focul din cuptorul mare în care încăpeau 12 tăvi deodată era potrivit și când pasca era gata, fără să o scoată.

În anul acela nu a scos ea tavile din cuptor, ci mama. Neobișnuită cu cociorba (un lemn lung cu un cârlig la capăt cu care se scoteau tăvile din cuptoarele mari). Și în loc să prindă marginea tăvii, a înfipt cociorba drept în mijlocul păștii de dus la sfințit. Se uitau una la alta și amândouă la pască. Noi râdeam cu lacrimi.”Ia, când v-oi da două pe cocoașă nu mai râdeți voi, draci ce sunteți! ” s-a enervat mama și am dispărut luând râsul cu noi. Ce era stricat nu se mai putea repara, așa că s-a pus mamaia să facă alt aluat și altă pască și alt foc. Încă o noapte pierdută. ”Eu cu așa ceva nu ma duc, ni-i rușâni di popă sî zâcî lumea cî nu știm sî facim coptura.” ”Nu sunteți normale…” opina tata și se ducea să se culce. Iar dimineața, când ne trezeam, vedeam pe masa mare din sufragerie, totul în stare perfectă ca la o expoziție de brutari. Ne uitam la mâinile obosite, la cearcanele care înconjurau ochii ce sclipeau de bucurie când ne vedeau. ”Așă-i cî o ișât o frumușațî? Sî va tai mamaia o bucățâcî sî videț ci bun!” Și erau cea mai buna pască și cel mai bun cozonac pe care le-am mâncat în viața noastră. Până și mirosul era altul. Mâncarea pe care o făcea ea, la foc de lemne, încet, totul avea alt gust: gust de mamaia. Și acum o spunem cand ne întâlnim.
16 ani și mai bine au trecut de când a plecat în lumea drepților. Și nu e zi să nu ne amintim de ea, nu e sărbătoare la care să nu ne lipsească grija, dragostea și bunătatea cu care ne înconjura pe toți. E încă vie. În noi toți cei în care a lăsat o parte din ea înainte să plece…
Știți de ce am scris toate astea? Pentru că aș vrea ca și copiii noștri să aibă asemenea amintiri, să le izvorască în suflete dragostea ori de cate ori se gândesc la familie și să găsească acolo punctul de echilibru atunci când se simt pierduți… Sper ca nu cer prea mult.

Fernando

Era pe la sfârșitul lui iunie, 2010. Mă întorceam cu fiică-mea de la spital, unde trebuia să facem o ecografie de bazin. Căldură insuportabilă, programare la ora 14, autobuz spre sat nu, mașină nici atât. Nu aveam încă. Așa că m-am dus cu căruțul în stația de autobuz și am început să caut în geantă după cartea de vizită a unui taximetrist cu care circulam destul de des și care adapta prețul în funcție de fidelitatea clientului. Copila dormea, obosită după o porție zdravănă de plâns. Eram moartă de oboseală și eu, multe nopți nedormite se acumulaseră deja. Așa că atunci când lângă mine s-a oprit furgoneta vecinului ce stătea cu două case mai la deal am fost de-a dreptul fericită.

Ne cunoșteam din vedere. Aveam doar câteva luni de când mă mutasem în sat și nu prea știam pe nimeni. A coborât, a salutat cu un zâmbet larg și m-a ajutat să pliez căruciorul. Abia în mașină s-a prezentat: ”Sunt Fernando, vecinul de la numărul 9.” ”Încântată. Mulțumesc din suflet că ai oprit.” ”Cum să nu opresc? Să stai cu copilul în soarele ăsta? Uite (îmi arată bordul) sunt 42 de grade. E imposibil. Abia aștept să ajung, să fac un duș, să-mi iau câinii și să merg în pădure, pe munte… ”

Îl văzusem de multe ori cu cei doi ogari după el. Un om imens, la propriu. Cu o față blândă, încadrată de o barbă aproape albă, ca și părul. Picioare groase, așa cum au toți cei pasionați de alpinism. Și niște ochi calzi, căprui, numai lumină. Nu îmi puteam da seama câți ani are, dar după aspect bătea bine spre 50.

– Cum o  cheamă pe cea mică? a întrebat zâmbind.

– Maria.

– Cel mai frumos nume! E atât de simplu și de curat. Și mama era Maria, odihnească-se în pace!

– Și a mea. Ai copii?

– Nu pot avea copii (i s-a întunecat puțin privirea). Are soția mea o fetiță din căsătoria anterioară, e ca și copilul meu, o cresc de când avea 3 ani, acum are 14.

– E bine și așa. Tot copil e.

– Bineînțeles. O iubesc, e fiica mea și așa va fi întotdeauna. Vom adopta acum un băiețel. Așteptăm să se finalizeze ancheta socială ca să îl putem aduce.

– Ce bine!  Știu că durează foarte mult în Spania să adopți un copil, am cunoscut persoane care erau de mai bine de 6 ani pe liste de așteptare.

– Da, e complicat. De aceea am și optat pentru adopție internațională, merge de două ori mai repede. Deja avem mai mult de patru  ani de când tot facem acte și ei ne fac verificări.

Între timp am ajuns în sat. M-a ajutat să pun copila la loc în căruț și ne-am luat rămas-bun.

După vreo șase luni am început să-l văd însoțit de un copil negru (din Burundi, aveam să aflu mai târziu) și mă gândeam că trebuie să fie băiețelul pe care aștepta de atâta timp să-l ia acasă. Un copil de 7-8 ani, slăbuț, cu ochii mari, speriați, ce se agăța de mâna lui mare și privea totul în jur cu o curiozitate nestăpânită. Nu vorbea spaniolă, dar vorbea tot timpul. Iar Fernando se oprea întotdeauna să-l privească în ochi încercând să înțeleagă ce spune. Uneori se așezau în parc, lângă rădăcina unui copac, unde era pământ fin. Acolo, cu un bețișor, scrijeleau ceva sau poate desenau, râdeau, și auzeam copilul pronunțând cuvinte spaniole: pueblo, gente, casa, sol, agua, coche, nube… Apoi, după ceva timp, propoziții. Mergea și la școală, chiar dacă nu putea lucra la același nivel cu ceilalți, îi făcea bine fiindcă socializa și auzea limba. Fiecare efort al copilului era răsplătit de un zâmbet, o mângîiere pe creștet, un sărut pe frunte sau pur și simplu pe mânuțele mici pe care nu le lăsa niciodată din mâinile uriașe. Îi vedeam adesea, însoțiți de cei doi câini, mergând veseli spre munte.

– Papa/ Tată…

Privirea lui Fernando se încălzea.

– Dime, hijo!/ Spune, fiule! descarga (1)

Ayo începea să cunoască lumea prin ochii lui. Și ochii lui erau tot timpul senini. L-a învățat nu doar să vorbească sau să mănânce creveți roșii și paella, ci și să iubească. După un an copilul se schimbase total și avea încredere în el. Saluta, vorbea cu oamenii, se juca cu ceilalți copii. Uimitoare inteligența lui și capacitatea de adaptare. Își respecta mama și o îmbrățișa în fața școlii fără probleme, fără rușinea ”băiatului mare”. Dar pe tată îl adora. Se crease o legătură atât de strânsă între ei, încât erau inseparabili. L-am văzut pe Fernando cu lacrimi în ochi când Ayo avea mâna în ghips, preocupat când făcea febră sau când se lovea în joacă. L-am văzut și supărat atunci când copilul, ca orice copil, îi întorcea vorba sau se revolta. Dar niciodată din privire nu-i dispărea lumina și dragostea.

Cu un an în urmă Fernando a avut un accident de mașină care l-a lăsat în scaunul cu rotile. Ayo a fost distrus. Îi dispăruse zâmbetul și făcea întins drumul de la școală acasă și invers. Nu mai ieșea la joacă, nu mai socializa, în ciuda asigurărilor mamei că viața trebuie să meargă firesc înainte și că tata e bine îngrijit.

– Și dacă îi dau picioarele mele, tot se va ridica din scaunul ăla! a strigat într-o zi plângând.

Și a plâns și Fernando, auzindu-l, ascunzându-și lacrimile în dosul palmei uriașe. A început să caute alternative de terapie, posibilități de recuperare, însă medicii nu i-au dat mari speranțe. Așa a descoperit o clinică din Ucraina unde ar exista o posibilitate de recuperare cel puțin parțială.

– Tată, o să te ajut!

– Nu-i nevoie, fiule. Îmi permit operația. Dar nu-ți fă mari speranțe, există o șansă la o mie să pot merge din nou.

Ayo și-a amintitcă în altă viață a învățat să lucreze lemnul. Și a început să facă niște figurine cu chipuri ciudate și să le vândă pe un euro colegilor, profesorilor, oamenilor din sat: ”pentru tata”. 200 de figurine a făcut. Și 200 de euro, în monede, i-a dat tatălui înainte să plece la clinica din Kiev.

– Te aștept, tată. Să mergem iar pe munte cu câinii și să înotăm toată vara în mare.

Azi Fernando continuă recuperarea  aici, într-un centru privat. Face câțiva pași, susținut, cu o voință de fier care îi încordează mușchii feței în grimase de durere. Și la fiecare pas, Ayo e acolo.

– Tata, o să reușești!

– Crezi?

– Nu cred, știu. Tu m-ai învățat că dragostea vindecă. Și eu te iubesc…

Azi l-am văzut pe Ayo vesel, mergând spre casă cu un pachețel în mână. E ziua tatălui la noi. Și sunt sigură că pachețelul acela era pentru Fernando. Pentru TATA.

 

Hai, viata, sa bem o cafea…

Am primit rugamintea sa-mi scriu povestea. O fac cu speranta ca asta va duce la salvarea macar a unei singure femei din robia violentei domestice. Imi cer scuze anticipat pentru eventuala incoerenta.

M-am casatorit la 20 de ani cu un barbat mult mai in varsta decat mine, dup ce refuzul meu initial a fost sanctionat cu spargerea geamurilor casei si cu “petitul” cu ajutorul unei bombe artizanale, ascunse in palton.

La nici un an, a venit primul copil. Pe vremea aceea, eu locuiam in casa parinteasca, iar el in chirie pe undeva. N-am stiut niciodata unde sta si cu ce se ocupa. Doar banuiam. La mine in casa n-am vrut sa-l primesc.

In 1999, la 3 zile de la nasterea celui de-al doilea copil, ne-am mutat undeva la tara, in fundul lumii. Mama vanduse apartamentul si impartise banii intre noi. In satul respectiv erau cam 100 de oameni, media de varsta, in afara de noi, fiind undeva la 50 de ani. Nu aveam apa in casa, nici gaz. Pentru paine trebuia sa faci comanda la cooperativa si venea o data pe saptamana. Cu un copil de 3 ani si un nou nascut, crescuta fiind la bloc, intr-un oras universitar, am luat-o razna in cateva luni. Dupa ce m-a alergat nevasta ciobanului prin tot satul, geloasa ca vreau sa-i fur barbatul, m-am milogit de “musiu” si l-am convins sa ne mutam inapoi in oras. Intrebarea era “unde”?

Dumnealui, care se pricepea cam la orice, a gasit solutia: la marginea padurii de langa oras a construit o… “cabana” ii spunea el, coliba ii spuneam eu. O camera de 2/2, fara apa, curent sau alte utilitati. Apa o aduceam de la 1 km. Ca sa ajungi la strada te incaltai cu cizme de cauciuc, cu pantofii in punga, pe care ti-i puneai cand ajungeai la “civilzatie”.

Am stat acolo 10 luni, timp in care dumnealui, “descurcaret” fiind, a facut tot ce a putut ca sa profite de situatie si sa faca ceva bani: a apelat la cateva ONG-uri, a chemat chiar si o televiziune. Reportajul s-a transmis pe postul national. Eu muream de rusine.

Dupa 10 luni, prin cineva, am facut rost de o locuinta sociala in buricul targului. O camera de 22mp, cu toaleta afara si cu bucataria in cealalta parte a curtii.

In tot acest timp am trait cu gura inchisa, amenintata ca daca divortez o omoara pe mama, rapeste copiii, pe fetita o vinde proxenetilor, iar pe baiat il lasa singur in padure. Dormea cu o secure sub pat, sa fie sigur ca nu fug. Era crud si treaz, dar cand bea era monstru. A incercat sa ma forteze sip e mine sa beau. N-a reusit. A incercat sa ma interneze la psihiatrie, sa-mi scoata acte ca sunt nebuna. N-a reusit. A incercat sa ma faca sa cred ca-s proasta, ca nu-s buna de nimic sic a fara el voi muri de foame. N-am avut voie sa am prieteni, spunea ca de ce am nevoie de prieteni cand am copiii sip e el? N-am avut voie sa am un job. N-am avut voie sa-mi vizitez mama decat cu el de fata. Imi explica detaliat, in fata copiilor, cum imi va scoate el ochii daca voi incerca vreodata sa-l parasesc. Sau cum imi va rupe picioarele, sa ajung in scaun cu rotile, sa vad atunci cu cat drag ma va ingriji el si cat ma iubeste. Era prieten cu toti boschetarii, pe care ii aducea acasa la o bauta, si care, cateodata, ramaneau sa doarma acolo.

In 2003, pentru ca il cauta politia, a decis sa fuga din tara, dar tot nu eram libera. Si-a platit amici sa stea cu ochii pe mine. Profitand de faptul ca a plecat, m-am inscris la drept, la o facultate particulara. Facultatea avea o singura bursa de merit, pe care o lua studentul cu cea mai mare medie din toata facultatea. Bursa asta insemna ca nu trebuia sa platesti taxa anuala. Am tras in toti cei 4 ani sa iau bursa, pentru ca nu aveam de unde plati 500 de euro pe an. Am terminat sefa de promotie pe universitate. Din anul 4 m-am angajat. A aflat. A facut ceva circ dar, fiind tot plecat, m-a lasat in pace, gandindu-se, desigur, ca va reveni si imi voi relua locul la cratita.

In 2007 a fost prins la Viena si extradat. Mi-am adunat catrafusele, am luat copiii, mi-am schimbat jobul, am bagat divortul si am plecat in alt oras. Dupa cateva luni, un judecator l-a lasat in intreruperea executarii pedepsei timp de 3 luni. M-a gasi, a intrat in casa, a aruncat benzina pe mine si a stat cu bricheta aprinsa langa mine pana mi-am retras cererea de divort. L-am “parat” la politie ca se ascunde si se sustrage de la executarea pedepsei, asa ca au venit si l-au luat. Ei, aici a fost prostia mea. Mi-a scris o scrisoare in care isi cerea scuze pentru tot ce mi-a facut si imi promitea ca ma lasa sa divortez si sa-mi vad de viata daca aman introducerea actiunii pana iese el. Am pus botul, din pacate. Inca mai credeam ca un om poate sa-si revina, la un moment dat. Cand a iesit, eu faceam naveta, eram avocat stagiar. Sub pretextul ca vrea sa vada copiii, mama i-a dat drumul in casa, de unde a mai refuzat sa plece.

Am fost la polities a fac plangere. Cu legitimatia de avocat in mana. Politistii care se ocupau de cazurile de violenta domestica mi-au ras in nas. Din punctual lor de vedere, fabulam. Nu aveam nicio vanataie pe corp. Am petrecut o ora incercand sa-l conving pe unul din ei ca exista o lege speciala a violentei domestice si  ca nu, in cazul de fata, nu se aplica art.182 Cod penal, loviri sau alte violente. Am plecat asa cum am venit. Insotita de rasetele lor.

In cateva zile, sotul meu mi-a facut bagajele, obligandu-ma sa ma mut inapoi in chichineata de 22 mp. Violurile au continuat, pe motiv ca relatia dintre noi doar asa se poate imbunatati si imi garanta ca voi ajunge sa-l iubesc. Ajunsesem sa caut pe net moduri in care l-as putea omori fara sa se descopere la autopsie.

Cand fiica mea de 13 ani mi-a spus ca daca il mai vede in casa se spanzura, am mers glont la Protectia Copilului si le-am spus ca nu ma misc de acolo pana nu ma ajuta. Mi s-a oferit o camera intr-un adapost pentru victimele violentei domestice, in alt oras. Am acceptat. Urma sa imi iau copiii si sa plecam a doua zi. Am vorbit cu una dintre asociatele firmei de avocatura unde lucram, care mi-a redactat si cererea de divort si mi-a dat salariul pe o luna intreaga.

Ei, problema abia de acum incepea. Cum sa scot copiii din casa? M-am trezit dimineata, incercand sa nu dau de banuit, si am plecat la munca. Sau m-am prefacut ca plec. Fiica mea stia ce urmeaza. Fiul meu nu, era prea mic si putea sa-i mearga gura.

Am iesit din casa si m-am oprit doua strazi mai departe. Vreo doua ore am pandit sa vad daca nu iese cumva din casa, sa pot lua copiii. N-a iesit. M-am dus la parchet. Acolo mi-au spus ca fara o hotarare judecatoreasca definitiva nu pot lua copiii, pentru ca are aceleasi drepturi ca si mine. Mi-au recomandat sa-l provoc sa ma raneasca fizic, apoi sa chem politia, ca sa am probe. M-am dus la sora mea, sa vina cu mine sa scot copiii din casa. A refuzat. M-am mai invartit pe langa bloc, am trimis fetei mesaj sa ia baiatul si sa se ceara afara la joaca. Mi-a spus ca ii e frica. In momentul in care am convins-o, mi s-a descarcat telefonul. Am apucat sa-I spun ca ii astept la poarta scolii.

Am stat ca pe ace vreo 10 minute, pana i-am vazut ca apar. Era vara si erau in haine de joaca, tricou, pantaloni scurti si slapi. Ne-am urcat intr-un microbus si am plecat, cu ce era pe noi, spre o viata noua.

A doua zi, m-a sunat mama sa-mi spuna ca apartamentul pe care il inchiriasem, pe care eu plateam chiria si pe care eu il mobilasem, in rate, a luat foc. Am stiut imediat ce s-a intamplat. Ma amenintase cu vreo 2 saptamani inainte sa am grija ce fac, pentru ca s-ar putea sa arda casa, pe care tot eu o voi plati. Atunci n-am reactionat. Eram amortita. Am spus doar “bine”. Mi-am dat seama cateva zile mai tarziu ca pierdusem tot, in afara de cateva fotografii, pe care le aveam la birou, si de diploma de licenta, pe care imi trecuse prin cap sa o iau. Nu conta. Eram libera. Lucrurile se faceau inapoi.

In adapost am fost impresionata de comportamentul functionarilor. N-am crezut vreodata ca voi gasi asa ceva intr-un stabiliment de stat din Romania. Erau plini de caldura, niciodata nu ridicau tonul, mancarea era buna si suficienta. Am cedat in momentul in care ne-au dus la masa. Fusesem avocat la inceput de cariera, iar acum eram o amarata aflata in intretinerea statului. La poarta, aveam gardian. Nu se putea iesi decat cu bilet de voie. De intrat nu puteau, strainii, deloc. Dar eu tot eram terifiata. Nu ma apropiam de ferestre, sa nu ma vada cineva. Nimeni nu stia unde sunt, dar eu eram absolut terifiata. Am vorbit la telefon cu un amic, caruia, dupa 2 minute, i-am spus ca inchid ca poate imi asculta telefonul. Omul a fost fara grai. Terminasem dreptul prima din an si totusi credeam ca oricine poate sa-mi asculte telefonul. Nu mai gandeam coerent. Pana la magazine ieseam doar insotita si cu ochii in  4 parti.

Partea grea a fost cand a trebuit sa ma prezint la divort. Stiam ca voi da ochii cu el. Nu pot descrie ce simteam. Trebuie sa treci prin asta ca sa intelegi. Si acolo m-am dus insotita, dupa care m-am facut nevazuta, sa nu ma urmareasca. A incercat sa faca un pic de scandal, dar judecatoarea l-a amenintat ca-l amendeaza si s-a potolit, dar se vedea ca e furibund. Divortul s-a pronuntat intr-o zi de noiembrie, pe care o declar cea mai frumoasa din viata mea.

Am stat in adapost cateva luni, dupa care m-am intors in oraselul de unde am plecat, in garsoniera mamei mele, unde dormeam pe jos. M-a gasit din nou. Folosind ceea ce credeam eu ca e un pistol (imi aratase tocul care iesea din buzunar), m-a dus acasa la el, unde m-a tinut sechestrata o noapte, timp in care mi-a spus ca de acolo mai ies doar cu picioarele inainte si ca pe el nicio femeie nu-l paraseste. Am reusit sa scap dimineata. M-am dus direct la politie sa fac plangere pentru viol. M-am lovit de aceeasi atitudine, asa ca am lasat-o balta. Nu mai aveam nervi.

A incercat, cu bani, sa-i atraga pe copii sa vina la el, crezand ca asa o sa ma oblige sa ma intorc si eu. Cu fata n-a reusit, cu baiatul da. A cerut sa se mute la el. L-am lasat din mai multe motive pe care n-o sa le detaliez aici.

Dupa intamplarea cu sechestrarea si inca cateva telefoane de amenintare, plus niste plangeri penale la adresa mea si articole in ziar in care povestea cum mi-am abuzat eu baiatul, s-a plictisit si a incetat. De acum 2 ani sunt plecati amandoi din tara si se pare ca se inteleg bine.image

Dupa ce m-am linistit putin, am inceput periplul pe la avocati, sa-mi caut maestro, pentru ca fostul meu maestro imi reziliase contractual de stagiatura. Asociata lui opinase ca problemele mele fac firma de rusine. Am primit doar refuzuri sau cereri de spaga. Pe care nu aveam de unde sa o dau. Asa ca, timp de 3 ani, am lucrat prin diferite baruri, ca barman, sau intr-o fabrica de cablaje auto, in 3 schimburi.

In 2012 am reusit sa-mi gasesc in domeniu. Acum sunt tot acolo, cu un salariu onorabil, sunt apreciata si imi place ce fac. Fiica mea a intrat la facultate in Marea Britanie si urmeaza sa plece la toamna. Eu cred ca m-am dus cu capul, pentru ca nu-mi ajunge ce am si vreau sa urc, asa ca anul viitor voi incerca pentru un post la Parlamentul European. M-am gandit sa intru in magistratura, dar vreau sa plec din tara. Mi-e scarba. De multe.

Psihic, sunt relativ ok. 100% bine nu voi fi niciodata dar sunt ok. Si sunt tare, tare mandra de mine. Ma uit, cateodata, unde eram acum 16 ani si unde sunt acum si parca libertatea miroase. A flori de primavara. A…frumos.

Am scris asta ca sa vedeti ca se poate. Greu, cu lacrimi, cu tare, care vor ramane, cu rani care se vindeca greu, dar se poate. Si merita, credeti-ma. Merita sa pierdeti tot ce aveti material. Pentru ca libertatea e nepretuita.

Mi-am promis ca, odata, cand voi putea, o sa-mi fac o fundatie pentru femeile si copiii abuzati. Pana atunci pot sa ma implic doar asa. Spunandu-va povestea mea. Si asigurandu-va ca, daca aveti nevoie de un umar, de o prietena, sunt aici. Daca reusesc macar o femeie sa scot din iadul acela, pentru mine e un castig.

Ludmila

Ludmila a fost șefa mea timp de aproape 2 ani. Poate singura persoană cu care nu am reușit niciodată să comunic dincolo de latura profesională. O ucraineancă de 50 de ani, blondă, înaltă, zveltă, cu ochi de un albastru metalizat, nu era frumoasă, nici măcar plăcută, nu avea nimic din renumita senzualitate a ucrainencelor, nici din finețea lor.

În prima lună după ce am intrat în firmă m-a privit cu suspiciune: veneam ca propunere a directorului hotelului și eram văzută ca un intrus care ar putea aduce prejudicii. Ea era mâna dreaptă a șefului, pe care îl cunoștea de vreo 20 de ani, timp în care lucrase doar pentru el: la început îi făcea curățenie în casă, apoi o angajase la un hotel, iar când căpătase suficientă încredere în loialitatea ei o făcuse șefă peste celelalte. Pentru cineva care venea de la lucrat pământul într-o țară săracă din est, era culmea reușitei profesionale în țara de adopție. Până acolo mergea loialitatea Ludmilei, încât acceptase să lase totul în orașul în care locuia de peste 20 de ani și să se mute în Benidorm, unde nu cunoștea pe nimeni, și să locuiască într-un apartament la comun cu alte fete aduse și ele din Malaga pentru a forma o echipă inițială.

Timp de doi ani nu am auzit de la Ludmila decât: ”Si, Senor Morales!” În fața lui era ca în fața lui Dumnezeu. Cuvântul lui era literă de lege. Îmi amintesc o situație penibilă în care trebuia să concediem o muncitoare fiindcă așa voia șeful. Dispăruse din birou un mouse de la un computer. Nimeni nu ar fi atins ceva din biroul ăla, cu atât mai puțin una dintre fete. Și în niciun caz un mouse (era ridicol!) care la chinezi costă 3 euro. Fetele care lucrau aveau acces la lucrurile clienților, la bani, la obiecte de valoare și niciodată nu a dispărut nimic. Iar în biroul respectiv nu intram doar noi, ci și cei de la serviciul tehnic, și cei de la aprovizionare… Mouse-ul respectiv parcă intrase în pământ. Și cum biroul de pe care dispăruse era chiar lângă ușă, mult m-am gândit că vreun distribuitor de produse chimice care intrase cu un căruț cu marfă l-a dat jos din greșeală, l-a stricat și l-a aruncat pur și simplu. Dar nu se putea demonstra. Și atunci, Senor Morales a vrut un cap tăiat. Oricât m-am opus, nu a fost chip să-l fac să se răzgândească: ”Ori pleacă una, ori plecați toate începând cu Ludmila! Aveți 24 de ore! Asta trebuie să fie o lecție pentru celelalte!” Degeaba am spus că e ilegal, că e calomnie, că nu poți acuza pe cineva de furt doar fiindcă așa ai tu chef. Ludmila a decis că da, va pleca una dintre fete. Nu știu pe ce criterii a ales, dar a făcut-o. ”Eres una hija de puta!” i-am spus atunci. ”Mai bine hija de puta decât să nu fac ce spune EL.”

După aproximativ două luni a venit și soțul ei, Vitalii, să lucreze cu noi pe post de grădinar. Rus. Blond, aceeași culoare a ochilor, un spate lat, muncit, o față tăiată parcă în piatră cu dalta. Nu zâmbea. Nu râdea. Era tot timpul nemulțumit. Și nu-i plăcea deloc munca. L-am surprins de mai multe ori ascunzându-se pe după barul de la piscină să fumeze sau în depozitul de produse chimice să tragă un pui de somn. I-am atras atenția între patru ochi și i-am spus că ar fi de preferat să nu se repete fiindcă dacă directorul sau patronul hotelului văd așa ceva vor fi probleme pentru toți. Mi-a promis că nu se repetă, dar bineînțeles că nu s-a ținut de cuvânt.

Tot în același timp, Ludmila a început să vină cu ochelari de soare pe care nu îi mai scotea de pe ochi nici în interior. Era comică în uniformă și cu ochelarii de soare pe coridoarele din subsolul hotelului. Spunea că are o problemă la ochi și din când în când o deranjează foarte tare lumina. Am crezut-o. Într-o zi, însă, unul dintre băieții de la serviciul tehnic avea de reparat o conductă și se făcuse o baltă imensă în subsol. Ludmila a alunecat și ochelarii i-au căzut. Am ajutat-o să se ridice și când am privit-o m-am speriat: Avea ochiul stâng tumefiat, cu sânge în jurul irisului. ”Am căzut când puneam perdeaua. M-am lovit de coltul mesei, mi-e frică de înălțime și îmi tremurau genunchii”, a râs ea. ”Trece într-o săptămână..” Am crezut-o. Până când, într-o dimineață când am ajuns mai devreme, am găsit-o schimbându-se în vestiar (întotdeauna ajungea prima). A incercat să se acopere, dar am reușit să văd dungile și petele vineții de pe picioare și de pe mâini. Pe brațe, urme de degete, pe alea le recunosc fără să mă uit de două ori. ”Ludmila, ești bine?” ”Da. De ce să nu fiu bine?” M-a întrebat pe un ton atât de agresiv, încât nu am continuat.

Într-o după-amiază s-a stricat ceva la piscină. A trebuit să rămânem peste program, se făcuse deja ora 6 după-amiază. Nu și-a dat seama că i s-a descărcat telefonul și atunci Vitalii m-a sunat pe mine: ”Vaca aia proastă e cu tine?” ”Poftim???” ”Ludmila, idioata de nevastă-mea, e cu tine? Unde naiba stă că eu am ajuns de două ore și încă nu am mâncat!” Îi explic despre ce e vorba și începe să înjure în rusă la telefon. Îi pasez ei telefonul, nu spune altceva decât ”da, da, da”, își ia geanta și iese aproape fugind. A doua zi avea din nou ochelari de soare și cămașă cu mânecă lungă. Plus o durere de spate care nu o lăsa nici să stea pe scaun. M-am uitat la ea, nu am zis nimic, a ridicat capul într-un fel de mândrie pe care nu o puteam înțelege și a început să zbiere la fete, căutându-le nod în papură. Vitalii a intrat fluierând o melodie veselă, ne-a întrebat dacă vrem cafea, iar la răspunsul nostru negativ a luat furtunul și a plecat la piscină.

Pe la Crăciun șeful l-a sunat pe Vitalii că trebuie să se întoarcă la Malaga să-l ajute într-un hotel de acolo și în locul lui ne-a trimis un sevillano, un tip de nota 20, urât ca noaptea, dar bun ca pâinea caldă. Nu ne scotea din complimente, prăjituri, cafea și sucuri. Eram răsfățate în fiecare zi că, deh, omul era neînsurat și cu chef de făcut curte. L-am adoptat repede și în sinea mea îmi doream să rămână el definitiv fiindcă era tare bun muncitor.

Și iar s-a întâmplat o stricăciune la hotel care ne-a ținut acolo până noaptea. Când am ieșit, i-am zis Ludmilei: ”Hai să mâncăm undeva că nu te văd de foame!” ”Și mie mi-e foame de leșin! Hai!” Și ne-am dus la un restaurant în apropierea hotelului. Pentru prima dată eram doar noi două în afara muncii. Și-a comandat un pahar de vin roșu. Eu o apa minerală. Ea încă unul. Apoi încă unul. Căpătase culoare în obraji și avea chef de vorbă. Mi-a povestit despre venirea ei în Spania, despre băiatul care studia arhitectură la Moscova, despre cum îl cunoscuse pe șef… Nimic de Vitalii.

– De ce accepți să te bată?

– Cine mă bate?

– Vitalii. Mă crezi tâmpită?

Râde cu capul dat pe spate, sfidător.

– Asta e bătaie? Nu știi cum o bătea tata pe mama. O călca în picioare și zăcea în pat câte o lună. I-a rupt splina, oasele, i-a scos dinții… Vitalii mai dă și el când îl enervez, dar asta nu e bătaie.

– Ludmila! Nu poate să te lovească! Cum poți accepta așa ceva? De ce nu l-ai denunțat până acum? Nu ești în Ucraina, ești în Spania, aici legea e de partea ta.

– Cum să-l denunț? E soțul meu! Îl iubesc și el mă iubește. Suntem împreună de 30 de ani. Lucrurile astea se întâmplă în orice casă, chiar dacă nu se vede.

– Nu se întâmplă. Nimeni nu are dreptul să umilească așa o persoană.

– Dar nu mă umilește. Ne mai certăm, el e mai impulsiv și mai scapă câte una. Nu zic că nu merit că și eu am gură mare și îi spun ce n-ar trebui să-i spun. comoquitarmoretones

– Așa a fost întotdeauna?

– Așa sunt toți bărbații. Nu înțeleg de ce mă judeci pe mine. Vii din România, și la voi e la fel. Aici sunt feministele astea care au drepturi și care s-au urcat în capul bărbaților de nu mai știi cine e șeful în casă.

– Șeful??? Păi cine are nevoie de un șef în casă?

– Toți au nevoie. Bărbatul trebuie să fie șef în casă, să-i știe de frică și nevasta și copiii, altfel nu rezistă o familie. Tu nu vezi câte divorțuri sunt? Noi suntem familie ortodoxă, suntem credincioși, crezi că mi-aș lăsa bărbatul pentru atâta lucru? E bun, aduce bani, nu umblă la curve, mai bea el, dar nu fără măsură.

– Nu mi se pare normal. Nu pot accepta violența, sub nicio formă a ei.

– Ei, spui acum. Că astea care nu sunteți măritate toate știți mai bine, dar de fapt sunteți invidioase pe noi cele care avem o familie. Și acum mă judeci. Ce vrei? Să-l las? Să fiu o divorțată? Ce rușine!

Simțeam că mi se urcă sângele la cap de nervi și nu am continuat. Am deviat discuția către copii și după puțin timp ne-am luat rămas-bun. Niciodată nu am mai abordat subiectul. A continuat să vină periodic cu ochelarii de soare după întoarcerea lui Vitalii. Și el să ne invite la cafeaua pe care o refuzam scârbită în fiecare dimineață. Uneori o văd pe stradă. Niciodată, nici când sunt 40 de grade afară, nu are mânecă scurtă. Nici fustă. Și continuă să zâmbească cu superioritatea femeii fericit căsătorite și împlinite.

Lecție de imigrare

Cînd am plecat din țară nu cunoșteam pe nimeni aici. Mă gîndeam la comunitatea româneasca, la ceea ce știam despre cei plecați din presă și de pe internet. Știam că una dintre cele mai mari comunități românești e în Castellon de la Plana, așa că m-am oprit pentru cîteva luni acolo. Și, bineînțeles, am cunoscut comunitatea aia despre care se vorbea atît. Cîțiva oameni care mi-au devenit, prin forța împrejurărilor, apropiați mi-au spus atunci: „păstrează distanța!”, „nu te amesteca, chiar dacă îți va fi de două ori mai greu, nu intra în niciun fel de grup”. La vremea respectivă nu știam mare lucru, însă în unul dintre acești oameni aveam instinctiv încredere. Pentru că era deosebit de inteligent și inteligența dublată de omenie e o chestie pe care o admir cu sufletul.
Am văzut de toate. De la locuri de muncă vîndute pînă și rudelor, la hoții din magazine care vindeau în parcul Maria Agustina parfumuri și mîncare, de la lanțuri puse pe sticlele de băutură sau pe obiectele de valoare în supermarketuri, pînă la cei care dormeau pe bănci în piața Borull, de la refuzul locului de muncă ce se oferea (pentru că e greu/ e sub nivelul meu/e prea slab plătit) unui tată care avea de crescut 4 copii, pînă la statul la coada la ajutoare la Caritas cu ML-ul parcat după colț, de la acte false pînă la înșelarea statului spaniol prin mijloace mizerabile tipice. Nu continui și nu intru în detalii pentru că nu sînt deloc onorabile.

pl

Castellon, Plaza Maria Agustina

Și m-am gîndit atunci: am plecat să stau în altă Românie? Sau am plecat să-mi schimb total mediul și viata (implicit mentalitatea cu care, oricît aș fi negat-o, era cu mine fiindcă îmi fusese bază educațională)? Am ales a doua variantă. Niciodată nu am negat de unde vin sau ce limbă materna am. Am muncit poate de 10 ori mai mult decat un spaniol pentru a-mi cîștiga un drept. Și nici veun român  cu experiență nu a fost lângă mine să mă învețe bazele legislației sau ale codului muncii. Fiindcă ma anticipau niște prejudecăți formate pe directa observare a ceea ce am spus mai sus și pe experiențe negative directe.

Îmi amintesc că lucram la un moment dat – la negru, că nu aveam acte – pentru o firma satelit a unei fabrici mari de ceramica din Onda. Prinsesem colaborarea prin fiica babei pentru care am lucrat inițial, în prima lună, care era translator autorizat (vorbea vreo șapte limbi, între care norvegiana și rusa) și nu făcea față cererii. Traduceam instrucțiuni de folosire și întreținere din spaniolă în franceză, cîteva ore pe săptămînă. Firma producea rafturi de oțel inoxidabil pentru expozițiile internaționale de marmură și ceramică spaniolă. Patronul era un om din ăla dintr-o bucată. Mă ducea uneori acasă cu mașina și vorbea mult. Cunoștea bine Romania, făcuse cîteva concedii la noi, îi plăceau pălinca și cîrnații afumați pe care le comanda și la restaurantul românesc din Castellon cel puțin o dată pe săptămînă. Și îi plăcea iarna. „Știi cîți angajați am eu?”, mă întreabă într-o zi. „Nu.” „Am 38. Și dintre ăștia 6 sunt români. Mîna mea dreaptă e un român, un băiat din Meedinsi”. (Mehedinți, dar așa pronunța el). Habar n-aveam. „Știi, acu’ un an aveam 16. Eu le-am făcut acte tuturor. M-am dus cu ei la poliție și la Seguridad Social și am declarat că îi iau pe termen nelimitat ca să le faca actele. Și le-am făcut. Eu sunt om de cuvînt. Contract de 8 ore, cu 2 zile libere și 2 mese pe zi. Cu spor de toxicitate și toate drepturile legale. Toți au mașini mai bune ca a mea (avea un BMW de prin 2002 el), toți au făcut credite și au case noi. Știi ce mi-au facut? M-au furat. (devenise trist) M-au furat, au furat utilaje și țevi de inox să le vîndă. Spune, e drept? După tot ce am făcut, e drept? Crezi că dacă mi-ar fi spus că au nevoie de bani nu le-aș fi dat? I-am dat afară pe toți 10 deodată. Am rămas cu aștia 6 și sînt mulțumit de ei, Dumnezeu mi-e martor…”.
N-am avut replică. Am tăcut tot drumul pînă acasă. M-am simțit de parcă în capul meu se răsturnase toata rușinea. Cînd a oprit mașina mi-a pus o mînă pe umăr și s-a uitat zîmbind în ochii mei: „Hei! Nu e vina ta! Și noi avem hoții noștri cum îi aveți și voi pe ai voștri! Așa sînt oamenii!”
Pînă mor scena asta n-o să o uit. A fost o lecție dură de imigrație. Aia în care îți lipești singur, involuntar, o etichetă ce nu-i a ta și vine o mînă străină, care, culmea, a fost mușcată,  și ți-o dezlipește, redîndu-ți locul. La cîteva săptămîni după asta am plecat.

Nu toate ușile la care am bătut au fost ca cea a lui Fernando. Unele mi s-au închis în nas din cauza pașaportului pe care scria Romania: „ne pare rău, nu e nimic personal. Tenemos ya malas experiencias con los rumanos./ Avem deja experiențe neplăcute cu românii.” Altele s-au deschis larg, cu tot cu suflete. Și fiică-mea a mai deschis untha. Eu am încetat să mai fiu eu. Sunt „mama Mariei” cea care desenează frumos și care salută toți moșnegii din sat în valenciană și rîde cu gura pînă la urechi spunînd ca señor Jaume (83 de ani) e cel mai bun prieten al ei și că atunci cînd va fi babă vrea să fie elegantă și veselă ca señora Angelita și să bea cafea la terasă cu prietenele ei babe. Ea s-a născut integrată.

8 Martie

8 Martie a fost pentru toată copilăria mea ziua mamei, deși am știut dintotdeauna că e ziua internațională a femeii. Mama. Nu prea vorbesc despre mama pentru că ceea ce mă leagă de ea nu sunt cuvinte, o mare parte din viață nu au fost. Dar e ființa al cărei miros îl simt și acum și m-aș ascunde din nou în brațele ei ca atunci când eram mică. E cea de la care am moștenit firea ”a dracului” și masca durității în cazurile extreme. E cea de la care am luat limba ascuțită, de moldoveancă, ce taie în carne vie chiar și dacă sufletul îmi plânge. E cea care mi-a dat peste mână când n-am scris suficient de frumos, cea care mi-a rupt paginile din caiete când am greșit și a vegheat cu ochi aprig ca totul să îmi iasă perfect. E cea care a făcut din mine ceea ce sunt, indiferent dacă modelele au fost pozitive sau negative. Știu că tot ce a făcut a făcut din dragoste și mai ales din responsabilitate.
Am cea mai bună mamă din lume. Din aia de-mi trimite cozonac și cârnați de la 3500 de km ca să am miros de sărbătoare ca acasă, deși știu și eu să fac. A fost severă, atât de severă că ne-a crescut 15spartan. Ce să zic? Eram trei, de vârste foarte apropiate, tata mai mult pe drumuri și mai cu capul în nori, era mâna de fier a casei. Disciplină militară, cu timp cronometrat de la școală acasă, fără petreceri sau zile de naștere, fără discotecă și mai ales fără iubiți/ iubită până am terminat liceul. Ultima era considerata păcat de moarte. :))))))) Nu ne spălam cu toata apa Jijiei dacă afla ceva, chiar și numai un zvon, despre o posibilă relație. Bine, că nu afla, asta-i partea a doua.
Amintirile mele sunt legate indisolubil de mirosul ei. Miros pe care îl are și acum. Mirosea a flori. Întotdeauna. A flori și uneori a clor (când spăla rufe afară, fie vară, fie iarnă). Mâinile roșii de ger cu care ne mângâia, dar ne și altoia când era cazul. Privirea care trecea de la blândă sau tristă la una ucigătoare în câteva secunde (cică o am și pe aia, dar mai întunecată). Școala era pe primul loc și niciodată cât am fost acasă nu am făcut nimic altceva decât să învățăm, nu ne cerea nici măcar să măturăm firimiturile care cădeau de pe masă când mâncam sau să ne spălăm farfuria. A vrut să nu ne lipseasca nimic și să avem condițiile necesare, pe care ea nu le-a avut…
Cred că a pierdut mii de nopți gătind (ziua nu era presiune la gaz sau, mai înainte, nu era curent), călcând, ordonand lucrurile pentru ca totul să fie perfect în ziua următoare sau ca să ne trimită când eram studenți. Ne-a iubit cu disperare. O știm și o știam și atunci când ne revoltam și când mârâiam în contra deciziilor și normelor pe care ni le impunea.
Una dintre cele mai timpurii și mai amuzante (acum!) amintiri legate de ea e cea a serilor în care, după baie, ne spunea povești. Stăteam toți trei pe marginea patului și ea în fața noastră, pe un scaun, parcă o vad, cu cartea în mână. Și vine coșmarul:
”Capra cu trei iezi”… Fraților, am fost terorizată ani la rând de povestea asta. Aveam vreo 4 ani cred… Ei, să vedeți la ea talent narativ. Eu n-am nici jumate. Ea intra in pielea personajelor, joc de rol… Ce mai! Actriță bună. Atât de bună, încât ne dădea coșmaruri. La propriu.
Ascultati aici:
„Când jelea el aşa, iaca şi capra venea cât putea, încărcată cu de-a mâncării şi gâfuind. Şi cum venea, cât de colo vede cele două capete, cu dinţii rânjiţi, în fereşti.
– Dragii mămucuţei, dragi! Cum aşteaptă ei cu bucurie şi-mi râd înainte când mă văd!
Băieţii mamei, băieţi,
Frumuşei şi cucuieţi!
Bucuria caprei nu era proastă. Dar când s-apropie bine, ce să vadă?
Un fior rece ca gheaţa îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul, şi ochii i se păinjinesc. Şi ce era nu era a bine!… Ea însă tot merge pân’ la uşă, cum poate, crezând că părerea o înşală”.
Între intonația ei, detaliile capetelor rânjite și la care ea mai adăuga (nu stiu de unde) și sângele, imaginația noastră era pân´la nori și înapoi. Plângeam, cu lacrimi adevărate. De frică. Visam urât. Și-a dat seama și nu ne-a mai zis-o, deși mult timp după aia ne-a obsedat.
Știti care era cea mai teribilă amenințare, cea la care ne îngheța sângele și nu mai aveam chef de nimic?
„Dacă nu sunteți cuminți, vă spun Capra cu trei iezi!”

Râd și plâng. M-aș întoarce să o mai văd în putere ca atunci, să-i văd buclele castanii și pielea albă, ochii verzi sclipind de lumini ce nu veneau de afară. Vocea aprigă ce ne punea din trei cuvinte pe fiecare în locul lui. Mâna caldă care mă ținea de mâna mică să nu cad pe gheață când mă ducea la școală… Dar femeia aceea nu mai există decât în sufletele noastre. De fiecare dată când merg acasă găsesc tot mai puțin din ea. Ridurile, durerea, suferința, boala au lăsat urme adânci și afară și înăuntru. Și de fiecare dată plec cu inima strânsă și lăsând să cadă bucăți din mine în ultima îmbrățișare, sperând că nu va fi ultima.

La mulți ani, dragele mele femei! Indiferent dacă sunteți sau nu mame. La mulți ani mamelor, soțiilor, fiicelor voastre, dragi prieteni! Iar pentru cele care s-au dus, o lacrimă și un gând bun care să le însoțească zborul și așteptarea de dincolo…

Portret de angajată

Cînd șeful m-a sunat să-mi spună că nu vor putea veni în acea săptămînă din Malaga și ca va trebui să organizez singură înterviul de angajare pentru cele 8 posturi care erau scoase ca vacante, am amuțit. Nu doar că îmi dădea încrederea pe care o așteptam de mult timp, dar era șansa de a alege singură, fără influențe și fără ”uite, am și eu fata asta… numai dacă se poate… ” cu cine voi lucra în continuare. Făcusem selecția de cv-uri cu vreo săptămînă înainte și alesesem vreo 24 de femei care corespundeau cerințelor privind experiența și vîrsta. Așa că următorul pas a fost să le sun pe fiecare în parte pentru a stabili ora. Bineînțeles, în ziua mea liberă, fiindcă într-o zi de lucru ar fi fost imposibil.

După patru ore am luat prima pauză. Mi-am aprins o țigară și mă uitam la cele care așteptau să intre. Și la felul în care mă priveau: unele de sus, altele cu teamă, unele cu o urmă de protest, altele cu un zîmbet nedisimulat. Și mi-a atras atenția o femeie ce părea cam de aceeași vîrstă cu mine care stătea pe bordura de piatră și butona ceva pe telefonul mobil. Blondă, cu razele soarelui jucîndu-i-se în părul cîrlionțat, zîmbea ecranului din cînd în cînd. Zîmbeam și eu odată cu ea fiindcă zîmbetul ei era sincer și degaja nemărginită căldură. A observat că o privesc și a ridicat privirea albastră: ”Vorbesc cu fetița mea. Dacă vă deranjează, pun teefonul în geantă sau îl închid.”  ”De ce să mă deranjeze? Ești afară.”

Am intrat din nou în barul de noapte, singurul loc liniștit dimineața din tot hotelul. Era răcoare. Am continuat discuțiile, am notat pe cv-uri ce mi se părea semnificativ.

– Maria ?

– Eu sînt. Zîmbea și parcă odată cu ea intrase soarele.

Au urmat întrebările firști, apoi cele personale. Avea patru copii minori și bărbatul șomer de lungă durată. Era disperată să lucreze, nu conta orarul, nu conta nimic. O priveam și parcă era oglinda mea în variantă blondă. Motivată, serioasă, cu o energie care nu știu de unde venea, dar i se revărsa prin toți porii. Îmi vorbea cu ”dumneavoastră”.

– De ce îmi spui dumneavoastră? Văd că ești spaniolă. Voi nu vorbiți așa.

– Funcția, statutul… Nu se poate, trebuie respect pentru asta.

– Maria, muncesc ca și toți ceilalți, uneori poate mai mult. O să vezi asta. Nu e niciun statut. E responsabilitate mare.

– Chiar pentru asta! Cine ajunge acolo nu e degeaba.

– Bine. O să te obișnuiești tu să-mi spui pe nume… I-am prezentat condițiile salariale, gradul de dificultate a muncii, orarul. A fost de acord cu toate. Și, nu știu de ce, a fost singura căreia i-am spus pe moment: Începi luni dimineață. Du-te să bei ceva pînă termin cu cele care mai sînt și revino peste o oră să-ți dau uniformă și ticket pentru încălțăminte.

Îi strălucea fața:

– Vă mulțumesc din suflet! N-o să vă pară rău.

– Cred că știu deja asta.

A început munca și prea multe nu a fost necesar să o învăț, avea experiență în hoteluri peste categoria celui în care eram eu atunci. Intra la 9 și de multe ori venea cu o felie de chec făcut în casă sau cu un sandviș și mi-l punea pe birou: ”Uite, am adus si pentru tine! Știu că nu mănânci și alergi toată ziua.” Grija aia îmi făcea bine. Și niciodată nu mi-a dat sentimentul că ar aștepta ceva în schimb. Nici nu ar fi avut ce. Cu mine, însă, se întîmpla ceva ciudat. Simțeam nevoia să o protejez. Fizic. Deși nu era deloc slabă sau dintre cele care să se plîngă, mi se părea fragilă. Îi vedeam uneori oboseala și cearcănele, ascunse în spatele zîmbetului senin și mi se rupea inima, știam că ușor nu are cum să fie cu 4 copii și cele 400 de euro ale bărbatului. Așa că în momentul în care postul de guardia a fost liber i l-am oferit ei, înainte de a-l scoate vacant. Era mai ușor decât la camere, zonele impuneau multă alergătură, dar nu atât de mult efort fizic ca făcutul paturilor și curățatul băilor în cele 24 de camere cît prevedea norma.

-Ești sigură, Flor?

– Bineînțeles. Altfel nu ți-aș fi propus asta.

– Ai încredere să mă lași pe mine singură în hotel cu toate cheile după-amiaza?

– De ce nu aș avea?

Totul a mers bine vreo 4 luni. Pînă într-o zi, cînd s-a ciocnit violent de orgoliul șefului de recepție. O zi de coșmar, în august, cînd cei peste 360 de clienți cereau și cereau și cereau și ea alerga dintr-o parte în alta, ca de obcei, zîmbind, vorbind amabil și educat cu fiecare, încercînd să-i calmeze. Șeful de recepție tocmai angajase o recepționistă în practică ce urma să fie cazată în niște apartamente turistice. Și, ignorînd volumul de muncă pe care îl avea, i-a spus pe un ton poruncitor să lase tot și să se ocupe de căutat lenjerii și prosoape pentru fata cea nouă. Răspunsul ei a fost:

– La ce oră termină tura domnișoara?

– La 10, dar asta nu e treaba ta! Treaba ta e să faci ce ți se spune!

– Vă rog să mă scuzați, am întrebat pentru că acum trebuie să ies la piscină, nu pot să o fac după cină fiindcă se va umple de lume terasa barului și nu se poate curăța. Îi dau domnișoarei lenjeria și tot ce trebuie după, fiindcă trebuie să cobor la depozit.

Ce a urmat? Un telefon direct la Malaga. Și alt telefon de la Malaga la mine în care mi se cerea pe un ton foarte dur ca a doua zi să îi desfac Mariei contractul de muncă. Fără să mi se dea nicio explicație. Am sunat la hotel. Șeful de recepție mi-a spus că nu dă explicații cuiva dintr-o firmă externă, dar că ceea ce s-a întîmplat e ”falta grave” deoarece Maria fusese lipsită de respect față de directorul hotelului. Mi se părea halucinant. Maria? Lipsă de respect? Mai ales față de Elton? M-am urcat în mașină, era aproape 11 noaptea. Directorul încă era acolo. Șeful de recepție a încercat să mă împiedice să vorbesc cu el, amenințîndu-mă că odată cu ea voi pleca și eu și ca îl sună pe șeful meu direct. L-am sunat pe Elton și l-am chemat afară. Nu avea habar de ceea ce se întîmplase și era șocat de faptul că i se folosise numele.

Am așteptat să termine Maria și să văd exact ce se întîmplase. Nici ei nu-i spusese nimeni nimic, nu știa de telefoane și de ceea ce mi se ceruse. Cînd i-am spus a început să plîngă:

– Știu că între mine și ei e capul tău. Fă ce trebuie să faci… Cred că mă cunoști suficient ca să știi că e o calomnie grosolană și că niciodată nu aș fi lipsită de respect față de cineva.

Îi tremurau mîinile. S-a urcat la volan și vedeam la lumina artificială de pe stradă cum îi curg lacrimile. Am mers în spatele ei cu mașina pînă a ajuns acasă de teamă să nu i se întîmple ceva. Era prea mare nedreptatea și eram decisă să lupt chiar cu prețul locului de muncă.

A doua zi dimineață m-a sunat soțul ei. O voce caldă, dar fermă, de bărbat îmi cerea să ne întîlnim între patru ochi și să vorbim. Era contrar principiilor mele, dar simțeam că are ceva important de spus și am acceptat.

La ieșirea de la muncă mă aștepta un spaniol tipic: brunet, frumos, cu barbă neagră și ochi întunecați. Trist.

– Sînt soțul Mariei.

– Încîntată. Ar trebui să ieșim, însă, din raza hotelului…

– Vă pot invita la o cafea?

– Să mergem.

Și în fața unei cafele care s-a răcit neatinsă am ascultat poate cea mai frumoasă declarație de dragoste din cîte mi-a fost dat să aud:

– Doamnă, pe soția mea o puteți acuza de orice: că e lentă, că nu muncește bine, că nu poate face efortul necesar, că nu poate să se adapteze echipei. Dar niciodată, doamnă, niciodată, să nu o acuzați de obrăznicie sau de lipsă de respect! Femeia asta e cea mai cu bun simț din cîte am cunoscut în viața mea. Dumneavoastră nu știți nimic despre ea. Pentru dumneavoastră toți suntem numere, pentru firmă adică. Pentru mine ea e totul, e mama copiilor mei, e viața mea. Maria e supraviețuitoare a cancerului. Asta nu o știți și ea nu vrea să o știți. Dar eu v-o spun ca să vă dați seama cam care e efortul pe care îl face. A terminat tratamentele cu 9 luni în urmă. Patru ani a luptat cu boala, patru ani în care am crezut în fiecare zi că o voi pierde. Și ea zîmbea. Și le citea copiilor povești chiar și cînd abia putea să pronunțe cuvintele de durere. Și pe patul de spital, fără păr, fără unghii, cu trupul mutilat, femeia asta a zîmbit și a avut un cuvînt bun pentru toți cei care au trecut pe lîngă ea. Niciodată nu s-a revoltat, nu a vorbit urît, nu a plîns pentru durerea ei. Ea trăiește pentru mine și pentru copii. Cred că asta a și vindecat-o. Știți ce înseamnă să lupți cu cancerul? Să nu mai fii om, ci o bucată de carne pe mese de operații sau ghemuită de durere pe un pat de spital? Nu mă interesează dacă se întoarce sau nu la muncă. Dar nu vreau să plece cu asemenea rușine după ea. Și dacă nu faceți dumneavoastră dreptate, voi face cu ajutorul avocaților. Știu că vă apreciază foarte mult, eu nu vă cunosc, dar am încredere în ea și în ceea ce simte. Dacă sînteți acum de partea lor cred că va fi cea mai mare dezamăgire pentru ea.

Tot timpul cît a vorbit s-a jucat nervos cu pliculețul de zahăr neînceput. A ridicat privirea și mi s-a uitat drept în ochi. Și am știut atunci că orice s-ar fi întâmplat, Maria nu va pleca din firmă atîta timp cît voi fi eu acolo.

A urmat o săptămînă de negocieri cu șeful. Știam că dacă îi impun ceva va face exact pe dos. Așa că l-am luat încetișor, că să ne gîndim, că pierdem una dintre cele mai bune angajate, că situația nu e așa cum o prezintă șeful de recepție care voia să fie macho în fața colegei noi… A mers. Cu condiția să treacă în celălalt hotel. Unde am ajuns și eu după încă vreo jumătate de an.

S-a întîmplat ca într-o zi să termin munca mai repede și să intru la vestiar odată cu Maria. Zîmbea cu ochii și cu părul: ”Facem duș? Ca elevele de la pension, împreună.” Am rîs și eu, amintindu-mi de dușurile de la căminul din facultate. Și-a dat jos uniforma, apoi sutienul. Era pentru prima dată cînd vedeam atît de aproape ce înseamnă un sîn extirpat. Cicatricea se întindea de pe piept, în dreptul inimii, pînă sub braț. Alta pe mîna stîngă. Două pe abdomen. Rămăsesem, ridicolă, uitîdu-mă la ea, cu nasturii de la bluza mea pe jumătate descheiați. Sutienul ei, cu o cupă umplută cu silicon, căzuse de pe scaun și m-am aplecat să îl ridic. Ea continua să zîmbească, toată lumină: ”nu te uita dacă ți-e frică sau scîrbă!” Aveam mîinile înghețate. Am luat-o în brațe și am strîns-o la piept fără să gîndesc prea mult, instinctiv. ”Flor… Nu fi sensibilă! Nu boala doare. Doare să știi că vor rămîne singuri copiii, doare cînd te gîndești că vor spune mama unei poze. Cu asta lupți. Nu cu boala. Și învingi. ” Mi-a făcut din ochi și a intrat sub jetul de apă.

De cîte ori m-am gîndit apoi la cuvintele acelea… Și cîtă dreptate i-am dat…

Zilele trecute Maria m-a sunat să ne vedem la o cafea și să mai vorbim. Abia azi am reușit șă ajung. Cancerul a revenit. Ea continuă să zîmbească.

12508864_148995772143613_7653722711530939412_n– Te pot ajuta cu ceva?

– Da. Dacă mai lucrezi în asta cînd mă fac bine, te rog să găsești un loc și pentru mine. Știi că nu te fac de rîs!

– Promit că și dacă nu mai lucrez în asta, cînd te faci bine, îți găsesc de muncă oriunde vrei tu!

În părul Mariei se juca soarele cu vîntul. Și în zîmbetul ei, viața.

Mi-e frig…

Libertate

Cine a gustat libertatea nu mai are cale de întoarcere.

Nu, libertatea nu înseamnă să pleci de sub acoperișul casei părintești, nici să-ți câștigi singur existența, nici să spui ce îți trece prin cap. Acestea sunt lucruri firești pe care le faci odată atins un prag de maturitate. Oamenii se autodefinesc ca fiind liberi din momentul în care sensul acestui cuvânt începe să capete o formă. La fel cum le place să spună că au ales. Că au avut libertatea de a alege într-un moment sau altul, fără să țină cont de faptul că doar un complex de factori a dus la luarea unei decizii, nicidecum alegerea brută. O balanță în care te așezi pe tine și pe ceilalți, indiferent că e vorba de familie, de cunoscuți, de prieteni sau doar de acea ”gură a lumii” care e luată în calcul mai presus decât legile propriului eu.

Alegem? Fiecare act de la un moment încolo este o constrângere. Este un ”trebuie”. Faci ceea ce trebuie și consideri că e bine. Atât de relativ e, însă, binele în numele căruia îți calci în picioare propriul suflet! Atât de ingrat și de pervers cel care îți cere să acționezi în numele datoriei morale, al unor norme sociale cărora te-ai supus la un moment-dat, al unor așa-zise sentimente în fața cărora te simți dator sau recunoscător!

Încorsetați în reguli de conviețuire la care adăugăm unele numai de noi știute, ne târâm prin viață asemeni ocnașilor. Culmea, cu conștiința datoriei împlinite. O viață întreagă irosită pentru cei care doar așteaptă. Care, poate, într-un moment, au dat ceva și apoi au așteptat: recunoștință, devotament, fidelitate, orice. Inclusiv ”dragoste”. Toate capătă un preț. Toate.

Că te-ai ridicat la un statut social sau ai urcat o treaptă în ierarhie, că într-un moment de slăbiciune cineva ți-a fost alături, că n-ai avut bani și ți-au fost facilitați de către cel ce avea, că ai împărtășit un secret de care ți-e teamă, că te-a iubit și tu n-ai putut răspunde pe măsură, că a așteptat și tu nu ai decis să pleci, toate așteaptă recompensa. Tu ești unul. Și ei sunt mulți. Și fiecare are așteptări de la tine, chiar la mult timp după ce s-au întâmplat faptele. E un troc în vieți. Tu ai doar una. Ei vor fiecare câte una. Și începi să trăiești pentru fiecare în parte, de la copii și partener, la toți cei cărora consideri că le ești dator. Nu mai exiști, nu mai ești tu, ești cel necesar, cel de care are nevoie fiecare în parte, cel care TREBUIE să răspundă așa cum se așteaptă.

Iar atunci când vine cineva și îți oferă toate acestea fără a cere nimic în schimb te sperii. Pentru că nu e firesc. Știi – așa ai fost învățat – că trebuie să dai în schimb și nu mai ai nici de unde, nici forță pentru asta. Libertatea celui care dă fără să aibă nevoie de trocuri ieftine nu e în normalitatea ta. Deci, nu există. Libertatea ta e de a te supune, de a da socoteală pentru fiecare cuvânt și pentru fiecare pas. Libertatea celuilalt se măsoară în fericirea de a împărți și de a iubi. Libertatea ta e să alegi între cine și cine te împarti azi, libertatea celuilalt e să se împartă cu tine și la tine. Libertatea ta e să te închizi în tine și să nu se vadă că nu mai poți, libertatea celuilalt e să mângâie și să sărute mâna care face gestul de saturație și îndepărtare. Pentru că știe ce e dincolo de gest și de cuvinte. Pentru că poate privi prin ochii tăi și simți prin sufletul tău făcut zdrențe de atâta tras în toate direcțiile, pentru că știe că oboseala și lupta asta te macină și te fac să nu mai fii tu. Demult nu mai ești tu. Nu te mai vezi dintre ceilalți ”eu” pe care i-ai construit.

Viața are sens unic pe un drum închis. Nu există ieșire, nu te poți întoarce. Iar distanța până la punctul final scade cthu fiecare zi. Nu doar pentru tine, pentru toți. Ai avut inconștient libertatea de a te naște. Singura, poate. Și inocența copilăriei. Și fiorii primei iubiri sau ai primei nopți de dragoste. Apoi ai început să pui lanțurile. Nu mai ai cheile, le-ai aruncat demult, convins că așa trebuie să fie. Poți continua târându-te sau poți alege să zbori până la final. Da, încă mai există posibilitatea de a alege, de a fi unul singur, fără efortul dedublării. Câți au curajul să o facă?

Când e vânt puternic și vedeți o frunză sub o piatră, ridicați piatra. Veți vedea că desprinderea frunzei de sol e cea mai dificilă. Apoi se înalță mai sus decât toate celelalte.