Oameni mari

Cred că aveam vreo 5 ani. Zic 5 fiindcă înainte de asta nu știam să scriu, iar atunci scriam a doua sau a treia oară. Și era dimineață și nu eram la școală. Era ziua de naștere a tatălui meu, 10 aprilie. Știam asta din seara anterioară și mai știam că de ziua de naștere cei care se iubesc își fac un cadou, ceva, oricât de mic, pentru a marca momentul. N-aveam bani. Și chiar daca as fi avut, ce puteam să cumpăr de la magazinul sătesc? Bomboane din alea roz cu gust de miez de pâine îmbibat în apă cu zahăr? Un pachet de țigări Carpați fara filtru? Niște biscuiți „Mirela” sau „obișnuiți”, din ăia in care îți rupeai dinții mușcând?

N-aveam ce cumpăra in satul acela uitat de lume. Iar tata nu iubea nimic în afară de copii și de cărți. Iubea toți copiii. Și cărțile. Unele le ținea ascunse în dosul altora. Spunea că sunt „interzise”. Aveam două biblioteci. Una cu sute de cărți de medicină, între care era un tratat de boli infecțioase ce mi se părea monstruos prin dimensiuni și niște atlase care se numeau Sistem nervos in diagrame ce aveau foile atât de fine și lucioase încât îți venea să le mângâi. Și mai erau câteva volume de care îmi amintesc, în care se uita din când în când și mama, Copilul sănătos și bolnav. Știam că le-a citit pe toate, cu adnotări, din scoarță în scoarță, și nu doar o dată.

Biblioteca cealaltă era într-o cameră mai mică în care nu locuia nimeni și în care, peste câțiva ani, aveam să-mi fac rezidența de vară (iarna nu era încălzită). Acolo erau cărțile interesante. Cele cu nume care trezeau curiozitatea și puneau în mișcare imaginația.

Am intrat în camera cu biblioteca mai mică în ziua aceea. Cum amândoi cumpărau cărți la fiecare intrare într-o librărie, nu apucau sa citească tot, chiar dacă toată copilăria i-am văzut, măcar înainte de culcare, cu o carte în mână.

Nu știu de ce, ochii mi s-au oprit pe o carte albastră, nouă: Oamenii mari au nume de străzi. Mă gândeam că i-ar plăcea. Poate nici nu știa de ea. Am luat-o și am scris, destul de chinuit, fiindcă abia învățasem sa leg bine literele de mână: „Când voi crește, voi construi o stradă care va purta numele tău pentru că tu ești un om mare.” Nu știam atunci că strada aceea va avea la un moment-dat 3500 de kilometri și că va fi făcută din bucăți ce poarta numele celor dragi rămași acasă. In celălalt acasă.

Apoi am mai vrut sa construiesc o stradă căreia să-i dau numele unui om mare. Atât de mare încât nu-mi ajungea sufletul să-l iubesc și l-am mai crescut, cu fiecare zi care a trecut. Ani. Piatra lângă piatră, fir de nisip lângă fir de nisip, cuvinte, șoapte, încredere, uneori lacrimi pe post de liant. Am vrut sa construiesc o stradă care sa unească două suflete și să poarte numele unui om mare, să… Am vrut sa mai cred o dată, în mine și în cineva de la capătul celălalt. Și am o stradă neterminată. Fără om mare și fără stâlpi de susținere acolo unde se cască sub ea prăpăstii și întuneric.

Reclame

Prejudecăți

Când eram mică mă jucam cu cuvintele. Îmi plăcea, nu știu, era ceva ce venea dinăuntru… Nu scriam poezie. Doar joacă. Uneori ieșeau chestii simpatice. In clasa a VIII-a, înainte de Festivalul Cântarea României, diriginta, care era profesoară de română și care știa despre acest lucru, îmi zice că daca aș încerca să scriu ceva… așa… către „tovarășul”.. sau către țara noastră minunată, aş putea să particip în mod original… Bla..bla…
Mă duc eu acasă, încerc… Nimic! Nu ieșea și pace. Mă chinui vreo două zile și în final iese un text rimat, stereotip, o idioțenie, însă ea zice ca e perfect și că îl ia. Aveam așa, o stare de nelinişte. Mie nu-mi plăcea. Nu eram eu acolo, nu era jocul meu de cuvinte. Nu simțeam nimic.
S-a dus cu textul în cancelarie, probabil mândră. În prima pauză vine la mine țintă profesorul de istorie, Petruț Pârvescu, probabil mai cunoscut acum ca poet decât ca profesor. Unul dintre oamenii pentru care am până în ziua de astăzi un respect profund și o admirație totală. Mă ia deoparte, îmi pune o mână pe umăr, se coboară până la nivelul feței mele, mă privește drept în ochi și mă întreabă: tu ai simţit ceea ce ai scris acolo? Am reuşit să-i susţin privirea: Nu! Și atunci? Niciodată, dar niciodată, să nu scrii ceea ce nu simţi, să nu spui ceea ce nu simți, să nu faci ceea ce nu simti!
M-am facut mică-mică… Promit!
A zâmbit și mi-a spus că stie că îmi voi ține promisiunea, chiar dacă asta îmi va lua timp. În pauza următoare i-am cerut dirigintei foaia și am facut-o bucățele mici care au sfârșit sub jetul de apa din wc.
Au trecut multi ani de atunci. Au fost momente în care am uitat de această promisiune, fiindcă cei de lângă mine nu voiau să audă ceea ce simt sau gândesc eu.
Și atunci spuneam ceea ce voiau să audă. Iar când, în sfârșit, am ajuns la a putea să fac ceea ce i-am promis, am văzut că se sancționează. Dur de tot. Cu interpretări, cu scoateri din context, cu neînțelegerea unor sentimente ce sunt proprii fiecăruia ca trăire și intensitate, cu puneri la zid sau cu blamare. Cert este că odată ce ai pornit pe drumul ăsta nu mai e cale de întoarcere. Pentru că e ca și cum ai incerca să dai timpul înapoi și să redevii ceea ce ai fost.
Nu m-a încercat niciodată vreun sentiment de mândrie patriotică sau de apartenență la neam din aceea care îi faceimages pe unii să se bată cu pumnul în piept și să strige în gura mare, hulind tot ce nu e la fel.
De mândria apartenenței regionale, nici atât nu pot vorbi. Nu pentru că aș nega sau m-aș rușina de ceva, ci pentru simplul fapt că am reușit să-mi găsesc locul oriunde m-am dus, fără a fi necesar să lupt pentru asta cu prejudecăți sau cu atitudini ostile. În ultimii ani am văzut un adevărat război între locuitorii provinciilor istorice românești. Un război psihologic, bazat pe etichetări , pe stereotipii de gândire inoculate de-a lungul timpului, pe ignoranță și pe ochelarii de cal purtață în orice ocazie. Război dublat de cel al simbolurilor apartenenței etnice, mai ales intre români și maghiari/secui. Nu, de această dată nu voi vorbi despre asta, ci despre educație. Despre o educație deficitară care duce la crearea acestor prejudecăți.
Mă simt ardeleancă în aceeași măsură în care mă simt moldoveancă sau româncă. Dacă e Ardealul altfel? Este. E imposibil să pui în balanță societatea etnic mixtă, cu puternice influențe reciproce date de conviețuirea timp de sute de ani, cu societatea în care minoritățile etnice reprezintă procentaje nesemnificative. E imposibil să negi influența la nivel de conștiință colectivă, de educație civică și de acceptare a unui Imperiu.
Niciodată nu voi susține că ardelenii (indiferent de etnie) sunt mai buni sau mai răi. Diferiți, da. La fel cum și moldovenii sunt diferiți de bucureșteni sau olteni, la fel cum și bănățenii sunt diferiți de dobrogeni sau munteni.
De ce apare, totuși, rivalitatea asta, exceptând ideile autonomiste care in Transilvania sunt mai puternice? Concluzia la care am ajuns este că e vorba doar de educație și respect de sine. E exact ca și într-un mic grup social, doar că proiectat la scară mai mare: dacă unul este diferit, începe rivalitatea și lupta pentru „supremație”. Răspunsul e, întotdeauna, un fel de izolare și autoizolare a celui vizat. Ceilalți nu pot înțelege că această diferență poate fi benefică și poate constitui un model de stimă de sine și de succes, ci e văzută mai degrabă ca aroganță și mândrie exacerbată.
Comunicarea este tăiată și atacurile se manifestă, alternativ, din ambele părți. Până la urmă, nimeni nu-și dă seama că, de fapt, nici măcar nu e un război între oameni, ci între idei înveterate, între atitudini, între cei care, supervizând acest joc, au într-un fel sau altul de câștigat.
Și vine momentul în care li se face foame și sete și se așază la aceeași masă. Mănâncă și beau din aceeași oală, vorbesc aceeași limbă și cântă aceleași cântece. Își dau seama că se cunosc dintotdeauna și că motivul luptei nu există. Sunt toți oameni. La fel. E vorba doar de cunoaștere și de oportunitățile ce nu trebuie ratate pentru ca aceasta să fie una reală.
Spunea un prieten zilele trecute, ilustrând perfect aceste lucruri: cine nu cunoaște și nu a călcat vreodată Secuimea, are în dotare o serie de „legende” și chiar de evaluări negative teribile. După ce a fost o dată acolo, nu doar că atitudinea anterioară de reticență dispare, dar prejudecățile i se clatină și cad una câte una, ajunge să spună și trei cuvinte în maghiară și plănuieşte cu prietenii să se întoarcă în anul următor în grup mai mare.
E doar un exemplu. Dar e cel care vorbește de la sine despre cât de mult contează interacțiunea dintre oameni înainte de a lipi etichetele și comunicarea înainte de a lovi, chiar dacă numai la nivel de cuvinte. Ardelenii n-au nimic de împărțit cu moldovenii și muntenii. Nici oltenii cu dobrogenii. Oamenii între ei, nu.
Alții sunt cei spre care trebuie îndreptate armele de luptă și ei sunt cei cărora dezbinarea le convine pentru simplul fapt că așa pot să-și facă jocurile fără a fi deranjați, în timp ce oamenii își risipesc energia în chestii mărunte. Doar când se va conștientiza acest lucru se va putea vorbi despre Români. Până atunci… rămân, din păcate, doar bucăți rupte mânate de vântul urii și al intereselor unei mâini de oameni ce s-au erijat în conducători.
De turmă care îi urmează orbește spre prăpastia în care nu va mai conta nici regiunea, nici etnia.

Limba maternă și bilingvismul

Tot citind zilele acestea despre centenar, despre zâzania care iar se bagă între români și maghiari prin media și politicieni, despre drepturi respectate și nerespectate, despre limba maternă, despre plăcuțe, despre problemele cu care încă se confruntă minoritățile și nu numai, mi-au venit în minte două fenomene pe care le observ de foarte mult timp și care uneori iau forme cel puțin ciudate, dacă nu anormale.

Primul și cel mai apropiat mie provine din familia etnic-mixtă. Am cunoscut foarte multe astfel de familii de-a lungul timpului, nu doar căsătorii între români și maghiari, ci și între  români și spanioli sau arabi, între spanioli și englezi, între maghiari și spanioli etc. Întotdeauna tipul acesta de familie mi s-a părut ideal. De ce? Pentru deschiderea culturală  pe care o reprezintă, pentru mediul bilingv oferit copiilor, pentru specificul identitar pe care fiecare il aduce în relație. Pe de altă parte, mai ales la noi, dar nu numai,  am tot auzit vorbindu-se despre procesul de asimilare. Proces dureros. Pentru ca unul dintre cei doi își pierde identitatea și devine o copie. Îmi pare rău  că afirm asta, dar e adevărul și știu că nu e plăcut.

Am cunoscut prin anii 90 o familie mixtă pe care și acum o port în gând. O familie în care eu personal nu m-am simțit bine ca invitat. Am fost întrebată, în cel mai firesc mod posibil, după 3 luni  de locuit în Odorhei: ”și ce cauți aici dacă nu știi  maghiară?” ”Dar tu te-ai căsătorit cu un român!…” ”Da, dar el vorbește. În casa mea nu se vorbește românește!” Era adevărat. Copilul nu vorbea niciun cuvânt în română. În casă se vorbea doar în limba maghiară. Până la urmă  e alegerea fiecăruia. Însă  mi s-a părut și încă mi se pare  o  oportunitate aruncată pe fereastră. După  vreo 10 ani, în prag de bacalaureat și admitere la facultate, aceeași persoană mi se plângea de limitarea pe care o dă zona. De faptul ca acel copil era obligat să aleagă o facultate cu predare în limba maghiară, de științe exacte, și că asta îi limita apoi posibilitățile de angajare. Nu am spus nimic. Dar am rămas cu un gust amar.

Am cunoscut acum câțiva ani o altă situație. El maghiar, ea spaniolă. În casă se vorbește doar spaniolă. ”La ce îi folosește limba aia? E cumplit de grea, de ce să stresez copilul cu așa ceva?  Mai bine învață engleză sau norvegiană (sic!), că astea sunt de viitor.” Situația se prezintă cam așa: copilul este în imposibilitate de a comunica în vreun fel cu familia tatălui, care se află în întregime în Ungaria. Iar tatăl îi vorbește o spaniola cu accent maghiar și cu greșeli de exprimare sesizabile pentru un copil nativ spaniol. Bunica își strânge în brațe, cu ochii în lacrimi,  un nepot mut care nu îi înțelege vorbele de dragoste pe care i le spune.

Nu sunt cazuri izolate. Există foarte multe astfel de situații, am luat doar două exemple, primele care mi-au venit în minte.  Trecând peste factorul uman,  pe care personal îl consider totuși cel mai important, mă întreb dacă  acești părinți știu ce îi fac copilului și mai ales dacă cel care îi impune celuilalt renunțarea la sine știe ce prăpastie sapă în sufletul celuilalt, transformându-l în ceva ce nu e.

Pentru copilul mic, câruia i se vorbesc încă de la naștere 2-3 limbi, nu exista stres sau efort intelectual în a le învăța. Din contră, creierul său, capacitatea intelectuală, latura cognitivă, memoria, atenția – toate se dezvoltă mult mai repede și mai intens decât la copiii proveniți din mediul monolingv și acest lucru este demonstrat științific. Sunt copii cu o adaptabilitate superioară, capabili să treacă fără nici cel mai mic efort, de la un registru lingvistic la altul, copii cărora li se dezvoltă  capacitatea de concentrare și mai ales cea de organizare mult mai timpuriu. Iar mai târziu, faptul de a face parte din două culturi, cunoașterea  în original a unor opere literare sau artistice,  a unei spiritualități cu care se identifică lingvistic nu fac altceva decat să-i îmbogățească orizontul, să-i deschidă mintea și sufletul pentru  a se descoperi pe sine și locul său în această lume în care e unic tocmai prin ceea ce primește de la părinți odată cu limbile care i se vorbesc.

Al doilea aspect la care mă refeream în introducere are în vedere emigranții.  E adevărat că primul lucru  la care te gândești atunci când  începi o nouă viață într-o țară care nu e a ta,  când înveți o nouă limbă, când trebuie să te adaptezi altor norme sociale și mai ales statutului de imigrant este integrarea. Iar cea mai importantă dintre toate  este integrarea lingvistică. În momentul în care ai depășit barierele de comunicare, ți se deschid alte porți, ai acces la locuri de muncă mai bune și mai bine plătite, ești privit altfel de catre autohtoni, iar în această privire există întotdeauna un grad ridicat de respect ce crește direct proporțional cu calitatea limbii utilizate.

Ce se întâmplă? Din această dorință de integrare și adaptare, unii – de aceeași etnie –  încep să vorbească limba țării  în care se află între ei. Ca absolvent de filologie afirm și susțin că nu este o metodă bună de a învăța.  Învățarea unei limbi străine se face direct de la sursa, adică de la vorbitorul nativ. Comunicarea cu ei este deosebit de importantă în acest proces și nu comunicarea cu cei ce sunt imigranți ca și tine. Se exagerează uneori până într-acolo încât  se vorbește în familie limba  țării de adopție, în detrimentul celei materne.  Un copil care ar putea fi bilingv sau trilingv este monolingv  din cauza atitudinii celor ”mai catolici decât papa”. E considerată inutilă vorbirea limbii materne, iar scrisul nici nu mai intră în calcul. Chiar  emigranții adulți ajung în câțiva ani să vorbească o limbă maternă stricată, presărată de cuvinte din țara de adopție. Nu, nu este voluntar așa cum ar crede unii. Prin ceea ce am descris mai sus vocabularul activ se diminuează, în favoarea celui pasiv. Cuvintele din vocabularul de bază, cele utilizate foarte frecvent, sunt înlocuite de cuvinte uneori adaptate fonetic la limba maternă, ceea ce dă naștere unor situații ilare prin absurd. Am auzit o exprimare de genul: ”Mă duc acasă să barrez și să pun lavadora că vine mi marido și vreau să găsească ordine.” (barrer – a mătura, lavadora – mașină de spălat, mi marido – soțul meu).

Nu e normal, deși mulți așa consideră și chiar se mândresc cu ”așa vorbim noi”. Nu e normal să-ți negi originea și limba, nu e normal să ai atitudine ofensivă față de ceea ce vine odată cu tine. Nimeni nu te va judeca, într-o țară civilizată, după limba maternă pe care o ai, după naționalitate sau după culoarea ochilor. Cei care o fac sunt puțini și nu reprezintă niciodată o majoritate. Pe ei ți-i asumi, așa cum ți-ai asumat  emigrarea. Trebuie doar să fii tu însuți, să pui în copiii tăi tot ce e mai bun și mai frumos în tine și în oamenii din care vii, iar dintre acestea limba este prima cale spre identitate spirituală. Ea nu trebuie să se piardă pentru că odată cu ea se vor pierde toate valorile acumulate de generații până la tine. Nimeni nu e mai presus de tine pentru a-ți putea impune altceva. Trebuie doar… cum spune un prieten: ” să fii om și restul vine de la sine”.

Așa e mai bine…

Niciodată nu voi înțelege pe de-a-ntregul natura umană.

Când eram în învățământ, încă înainte de a se vorbi și a deveni la modă conceptul de Inteligență Emoțională sau cel de Empatie, cu care mulți se bat în piept azi, mai ales virtual, unde toată lumea iubește pe toată lumea, unde emoticon-urile lui Zucky ne fac mai empatici decât Maica Tereza și așa suferim noi :(, și așa adorăm <3, și așa ne revoltăm  noi ”dimpreună” cu ceilalți, încât ai senzația că sensibilitatea unora dă pe afară de multă ce e, când eram în învățământ, ziceam, am făcut niște cursuri pe tema asta. Participanții la curs îi cunoșteam. Ce m-a șocat atunci și despre ce nu am vorbit niciodată nici în timpul, nici după, deși inclusiv aici am fost trimisă să fac cursuri de dezvoltare personală, a fost faptul că, de fapt, tu nu dezvoltai nimic. Fiindcă nu aveai cum. E vorba doar de iubire. Aia de oameni și mai ales de sine.

Nu am fost educați să ne iubim pe noi înșine. Să ne punem pe primul loc în viețile noastre și să conștientizăm faptul că dacă noi suntem fericiți, împliniți, mulțumiți de ceea ce suntem și ceea ce avem, aceeași stare de bine o vom aduce și celor din jur. Din păcate, iubirea de sine e confundată adesea cu orgoliul exacerbat sau cu egoismul și egocentrismul. E apreciat, în schimb, ”sacrificiul”. Datul acela din tine până te secătuiești de puteri și de suflet. De fapt, nici măcar apreciat, e normalitate să exiști, să trăiești pentru ceilalți, mai ales dacă ceilalți îți sunt familie sau apropiați. Iar în aceste condiții, orice îndreptare către sine, către necesitățile afective sau spirituale proprii, devine un fel de act de revoltă, sancționat.

Empatia nu se învață. Ea există sau nu. O poți dezvolta, prin exercițiul repetat al interacțiunii umane, prin purtarea papucilor celorlalți, prin schimbul imaginar de locuri. Însă ceea ce simți și nivelul până la care o poți face nu se învață. În schimb, se învață ipocrizia. Ah, cum se învață ipocrizia și cât de silitori îi sunt elevii! Se învață reacții. Știi exact ce ar trebui să simți sau să spui într-un context sau altul și o faci, teatral, uneori chiar lăcrimând crocodilește pentru impresia artistică. Nu simți. Ba da, simți: satisfacția că ți-au căzut în plasă sau în mreje fraierii ce încep să vadă în tine exact ceea ce rolul transmite. Pe același principiu, se învață iubirea. Știi exact cum și ce și când să spui. Știi cum să te apropii și ce anume să atingi pentru a trezi reacții și a-ți atinge scopul. Știi fiindcă lecții există peste tot: de iubire romantică, de iubire pasională, de iubire inocentă. Nu? Cum nu? Ia dați un search pe google să vedeți câți bani se fac din a vinde ”cum să…”.

Și rămân cei care simt până la durere și care habar n-au să spună sau să arate asta. Cei care se prăbușesc în ei înșiși la fiecare durere cu care intră în contact, la fiecare tristețe din ochii oamenilor iubiți, la fiecare îndoială și la fiecare lacrimă de copil, la suferințele și la revoltele din jur. Ei nu ȘTIU  să iubească. Ei doar iubesc, așa, întreg, prin fiecare fibră și cu fiecare respirație. Ăștia sunt, de obicei,  invizibili. Pentru că dacă devin vizibili sperie. Oamenii nu sunt pregătiți să primească dragoste, deși majoritatea afirmă contrariul. Nu sunt pregătiți fiindcă nu știu ce să facă cu ea. E prea mult, e prea intens, e sufocant, te face să te simți incomod sau mic fiindcă nu găsești moneda de schimb, nu se poate efectua trocul, ca în primul caz. Și atunci renunți sau îi faci să renunțe îndepărtându-i. ”Așa e mai bine.”

Oare suferim de neiubire? Ce ne face atât de reticenți în fața sentimentelor autentice, ale noastre, negate și înăbușite, și ale altora? Ce teamă se ascunde în noi de trăire sau de durere?

 

Sărbători la pachet

Pe 14 decembrie mama mi-a pus un pachet, așa cum face ea de două ori pe an, la Crăciun și la Paște. Și pune acolo, săraca, de la cadou pentru fiică-mea, până la salată de sfeclă roșie cu hrean, cozonac, prăjituri, ce crede ea că ar putea să mi-o aducă mai aproape. După ce s-a întors de la gară, din parcarea din care pleacă mașina firmei de transport cu care obișnuim să trimitem, am vorbit la telefon. Și îmi spune: ”N-am văzut în viața mea așa ceva. Ori sunt mai mulți cei plecați, ori pentru faptul că săptămâna viitoare nu este cursă către Spania din cauză că ar prinde Crăciunul pe drum, omor a fost. Am stat două ore până a descărcat ce aducea și încă una până am ajuns la rând.” Dacă i-aș spune că nu vreau să stea acolo, că nu vreau ca genunchii ei anchilozați de artroză să facă efortul ăsta și nici ca mâinile cu degetele ce dor să frământe aluatul de cozonac o oră, aș intrista-o tare. Și eu știu să fac și am făcut cozonaci și orice altceva știe ea să facă, fiindcă în casa ei am crescut și lângă ea am pregătit toate sărbătorile, uneori până dimineața. Nu pot să-i spun așa ceva. Și tac, și îmi înghit mila și durerea, și lacrimile.

Când m-am dus să iau pachetul, fata de la magazinul care le distribuie era pe altă lume. ”Fatăăăăă, așa ceva! Două sute am avut, când și cum să vă sun, bine că ai venit, să scap de ele că nu mai plec acasă în noaptea asta.” Erau mulți români acolo. Mă uitam la fețele lor și vedeam pe ele nu știu dacă bucuria, mai degrabă o emoție imposibil de descris amestecată cu tristețe. Probabil și fața mea era la fel.

Firmele de transport internațional au înflorit pe de o parte datorită celor ce trimit periodic pachete celor de acasă, iar pe de altă parte datorită unui fenomen pe care la inceput nu l-am conștientizat: când ești plecat, când ești departe de ai tăi și de lumea în care te-ai făcut om, îți aduci o bucățică de ”acasă” de sărbători. Într-un pachet legat cu sfoară, pe care e trecut numărul tău de telefon cu litere de-o schioapă, sau într-o geantă de voiaj în care cei rămași încearcă să împartă cu tine ceea ce vor avea pe masa lor de sărbători. E un fel de a fi împreună în jurul acelorași gusturi, preparate de aceleași mâini, dar la mii de kilometri distanță. Și de unde să ai tu aici, cu toată abundența din piețe și magazine, cârnații de acasă, castraveții murați cu ramuri de mărar printre ei sau varza murată cu chimen? De unde cozonacul cu nucă aromată sau cu mac, de unde zacusca cu ciuperci de pădure sau cu fasole? Gust de la mama. Gust de la Bica spune fiică-mea.

Mănânci cu noduri, închizând ochii pentru câteva momente, și firmitura aceea ce a venit în portbagajul unui autobuz cateva zile e bucata ta de madlenă. În ea e toată copilăria, tot dorul de părinți și de frați, toate amintirile fețelor vesele de revedere și de sărbătoare, toate zâmbetele și îmbrățișările din anii în care erai acolo și în casa lor, la masa lor, nu erau scaune goale. Știi că-i doare și te doare mai al dracului. Te rupe pe dinăuntru, de parcă ți-ar trage cineva cu dinții din inimă. Și nu știi să explici copilului sau celui de lângă tine de ce sau ce simți.

Ești tu și celălalt tu. Ești tu, cel rupt în două, între două acasă, și tu, cel ce ai ales să pleci și care aparții locului în care trăiești de ani și în care ți-ai făcut o viață, locului în care copilul tău și-a înfipt rădăcinile și din care își trage seva.

Ai în jurul tău oameni, oameni calzi și buni, care te consideră de-al lor. Oameni care te îmbrațișează și care pun în îmbrățișarea lor și în urările pe care ți le fac suflet și lumină. Și uneori îi strângi la piept ceva mai tare decât ar trebui. Fiindcă vrei să umpli cu ei golul rămas. Fiindcă nu poți îmbrățișa nici depărtarea, nici vocea, nici telefonul.

Și nodul din gât te sufocă.

Îți iei o portocală și te duci ceva mai departe, o desfaci și pentru câteva clipe îți afunzi toate simțurile în coaja ei ce-ți lasă pe degete uleiul volatil galben: ești iar copil, e cald, e foc în sobă, e iarnă și obrajii ard de ger, e miros de cozonac și de lemne arse, de brad și de covoare curate.

Și trec sărbătorile. Și viața. Și noi.

Nu există Crăciun fericit

Marcos e un țăran de la munte pe care orașul nu a reusit să-l altereze. Unul din aceia mari, cu palmele uriașe, cu spatele lat, puțin încovoiat de la efortul depus în munca fizică pe care o face de peste 40 de ani. Cu privirea plecată și cu respect în ochi pentru fiecare pe care îl numeste „șef”. E înalt și când mă uitam la el trebuia să stau la distanță ca sa nu-mi răsucesc gâtul. Niciodată nu comenta, niciodată nu intreaba de ce sau de ce nu, niciodată nu se supăra și nu se revolta. E tot atât de blând pe cât e de mare. Intra dimineața în spălătorie și începea să se miște cu o agilitate surprinzătoare pentru cei aproape 60 de ani.
– Marcos, te rog, ajută fetele cu urcatul lenjeriilor, sunt grele!
– Da, doamnă!
– Marcos, nu sunt „doamnă”, sunt Florina.
– Nu, doamnă. Eu va respect mult, dacă sunteți unde sunteți ați făcut ceva sa meritați asta .
M-am săturat de insistat după vreo trei tentative eșuate
E serios și niciodată nu zâmbește. Te privește direct în ochi, de parcă ar vrea să-ți citească gândurile înainte de a le rosti pentru a face ceea ce-i vei cere mai repede.
– Crăciun fericit, Marcos!
M-a privit fix. Am înghețat, fără să-mi dau seama de ce.
– Nu există Crăciun fericit, doamnă. Nu pentru mine.
– Marcoa, ce se întâmplă? Am zis ceva ce te-a deranjat?
– Nu doamnă. Nu va faceți probleme.
M-am luat cu treaba și l-am lasat. Dar ochii lui m-au urmărit toată ziua, îi vedeam până și în bradul care decora sala de mese. Erau goi, răi, reci. Nu era Marcos pe care îl știam eu.
Am luat o pauză cu toții pentru a ciocni un pahar de șampanie și a ne face urările cuvenite. Fetele vesele, toată lumea aștepta să se termine ziua să plecăm.
– Unde e Marcos?
– A ieșit, Flor…
– Sa meargă cineva să-l cheme, doar el lipsește
….
– Nu e nicăieri. O fi la baie?
– Posibil.
Am ieșit în grădină. Știam că e acolo și fumează. Nu m-a privit. Stătea pe o piatră.
– Marcos, ce e? Te rog să mă ierți, mă simt ciudat, mi s-a părut că dimineața am greșit cu urarea, însă nu știu nimic despre tine. (mă simțeam aiurea, nu-mi găseam cuvintele)
– Nu doamnă, sunt bine. Dar craciunul? Fericit? Aveam doi băieți. Amândoi s-au dus, chiar de Crăciun, unul după altul. Unde era Dumnezeu când se întâmpla asta? Unde? Cu ce era ocupat?
Nu a ridicat capul din pământ. Doar la picoarele lui încălțate cu bocanci enormi cădeau picături grele, croindu-si drum printre pietricele.

Nu sunt șovin, dar nu suport ungurii…

Îmi tot repetă unii oameni cu care intru în contact, indiferent că vorbesc de români sau de maghiari, faptul că ar exista undeva, în adâncul ființei ”celuilalt”, o ură ce nu se va stinge niciodată. Fie că e vorba de „cei care vor pământul Ardealului”, fie ca e vorba de ”cei care ne-ar iubi doar când am atinge numărul sașilor sau tătarilor, că nu am mai reprezenta vreun pericol”, problema se pune la fel din ambele părți. 

Le-am răspuns unor interlocutori că nu văd de auz. E un defect dobândit, nu înnăscut. Aud lătratul fioros din depărtare și nu văd blândețea câinilor care se apropie cu prietenie și încredere. „Nu te du, maică, între secui, că te taie, sunt oameni răi!” „Să trăiești oriunde vrei tu în lumea asta, numai între români nu, că singur între ei te vor mânca de viu!”
Oare? Așa or sta lucrurile? Generalizările de acest tip alimentează prejudecăți vechi de secole. Și nici măcar cei ce le răspândesc și le inoculează în creierele tinere nu știu exact despre ce vorbesc fiindcă asemenea afirmații nu vin niciodată de la oameni care au trăit în comunitatea celor blamați. Dimpotrivă. Vin de la cei ce așa au auzit. De la cei pentru care vina istorică se poartă ca un blestem peste generații și care nu pot distinge între prezent și trecut așa cum nu pot distinge între om și ne-om.
Legendele care circulă de atâta amar de vreme privind cumpăratul pâinii în Harghita sau Covasna, accidentul de mașină ale căror victime nu au primit un pahar cu apă de la localniciii ce le-au închis poarta în nas, răspunsul „nem tudom” (singurele cuvinte, de altfel, care apar peste tot și singurele cunoscute de către toți militanții pentru păstrarea tensiunilor interetnice) primit la orice întrebare adresată pe stradă sunt tot atâtea stereotipii de gândire izvorâte din acel: „am un cunoscut care are un văr care are un prieten căruia i s-a întâmplat”. Atât de multe personaje „reale” au aceste „întâmplări”, încât dacă te-ai pune să le numeri ai ajunge la niște cifre ce ar depăși statisticile turistice din zonă.
Circulă și celelalte: masinile cu numere de HR, CV sau SM înjurate, sparte, cu cauciucurile tăiate, apelativul „bozgor” folosit în diferite contexte care de care mai fantasmagoric…
Hai să stăm strâmb și să judecăm drept. Da, toate astea e posibil să se fi întâmplat. Cândva, cuiva. Dar a extinde si a crea un prototip comportamental etnic e deja de domeniul patologicului. Nu intenționez să jignesc pe nimeni. Dar am dreptul să mă îndoiesc atunci când mi se relatează fapte prezentate generalizat puse pe seama a două grupuri sociale pe care le cunosc nu din auzite, ci prin contact direct.
Și nu doar dreptl. Am obligația de a ma îndoi și de a discerne între o experiență negativă trăită de un individ și culpabilizarea unei etnii sau a unui grup pentru un fapt izolat și irepetabil.
2.„Nu sunt șovin, dar nu suport ungurii, cu toate că am niște cunoscuți/ prieteni maghiari foarte de treabă…”
S-ar putea să nu fii, în ciuda faptului că afirmația ta spune exact contrariul. S-ar putea ca afirmația ta să se datoreze apartenenței la grup și la ideile grupului din care faci parte. E un fenomen social ce nu poate fi negat. Puțini sunt cei care analizează aceste aspecte sau se gândesc profund la ceea ce simt vizavi de o etnie. Majoritatea merg cu valul pentru că iesirea din el ar însemna ieșirea din grupul căruia îi aparțin.
Unii nu își pot asuma individualitatea opiniei sau a sentimentelor. Și atunci își însușesc ideile fără a le rumega, fără a le trece prin vreun filtru de conștiință sau de emoții. Chiar dacă nu au cunoscut niciodată unul, ei afirmă că urăsc. Că detestă. Că nu suportă. Pentru că asta li se cere. Doar așa sunt ca ceilalți, doar așa vor fi acceptați.
Dacă un astfel de individ e scos din mediul lui și din grup și obligat de împrejurări să relaționeze cu „celălalt” va conștientiza că, de fapt, nu are niciun fel de probleme de adaptare sau de comunicare, odată depășite bariera pe care prejudecățile o pun și teama de ceea ce i s-a inoculat în timp privind celalată etnie. Atâta timp cât mentalitatea distructivă nu este alimentată, ea se va diminua și va face loc curiozității de a cunoaște oamenii, poate una dintre cele mai bune laturi ale firii umane.
3.”Parcă n-ai fi român!”
Ați auzit vreodată constatarea asta? E una dintre cele mai elocvente expresii ale prejudecăților privind naționalitatea și trăsăturile care se atribuie în mod general unui grup prea puțin sau indirect cunoscut.
Uneori educația dă rateuri. De ce spun asta? Fiindcă am constat în mod direct câteva lucruri ce m-au pus pe gânduri încă dinainte de a ajunge să conviețuiesc cu maghiarii. Școala românească și mai precis istoria de tip comunist a menținut ultranaționalismul și șovinismul la cote foarte ridicate. În replică, și maghiarii au ripostat la fel. De aici și până la o educație de tip ură interetnică a fost un pas. Unii erau dușmanii celorlalți. Cam în aceeași măsură și cu aceleași arme.
Ei, la omul simplu, cel fără școală, nu a prins. În satele pe care le-am cunoscut eu în copilărie, de exemplu, oamenii nu vorbeau niciodată despre unguri, despre evrei, despre țigani numindu-i așa sau incluzându-i într-o tipologie aparte. Și erau pe acolo cam din toate. Unii o numesc mentalitate sănătoasă. Eu o numesc inocență. Un tip de inocență care nu e deloc echivalent cu prostia, ci mai degrabă cu încrederea și respectul aproape copilăresc pentru om in sine. Exact ața cum nu își pun copiii întrebări privind etnia unui adult, nici oamenii simpli nu o fac. Pentru ei există doar oameni buni și oameni răi și îi tratează ca atare, individual, fără a extinde sentimentele trezite de unul asupra grupului întreg din care acesta provine.
La ora actuală, datorită vitezei cu care circulă informația și mai ales datorită unui fenomen deloc de neglijat și anume nefiltrarea informației printr-un filtru de valori personale, e și mai simplu de corupt conștiințe. Deja am fost martori la curentul vadimist și la altele mai noi care promovează idei ce nu își au locul într-o societate evoluată, cum ne pretindem. Se profită teribil de lipsa de educație și de informare, de ignoranță și de sărăcie. Se profită de inocența copiilor și se manipulează mizerabil conștiințe.
Uneori mi-e silă și aș vrea să mă opresc din drumul ăsta pe care am pornit. Pentru că nu există nimic mai dificil decât schimbarea mentalității colective. Ea nu se poate face decât dacă se pornește de la mentalitatea individuală. Ori acesta e poate cel mai teribil act de voință și de conștientizare a propriei conștiințe.
Pentru cei ce încă nu s-au gândit vreodată la ce simt într-adevăr am o singură întrebare: dacă ati vedea un om suferind care vă cere ajutorul, un copil care are nevoie de voi, i-ați aplica un șablon și un chestionar privind originea lui sau i-ați întinde mâna? După ce răspundeți în fața conștiinței voastre cu toată sinceritatea o să aflați dacă într-adevăr sunteți capabili de a urî oamenii selectiv, total sau deloc.

Diplome și premii

Vorbind despre festivități de premiere și despre sfârșitul de an școlar, mi-am amintit de colegii mei și de ce suflete am întâlnit în oamenii ăia. Cred că aveam vreo 3-4 ani deja în școală când, intr-o zi, la fumoar (acolo de dezbăteau cele mai grave, mai importante și mai dificile probleme și se spuneau cele mai spumoase bancuri) incepem să vorbim despre copii. Nu despre premianți, ci despre excepții. Despre situații din acelea care te fac să conștientizezi că ești în locul potrivit. Indiferent că era vorba despre un copil dislexic care sclipea la matematică, despre unul considerat „problemă”, dar care prinsese atâta drag de istorie că devora tratate întregi și scria eseuri, despre un copil venit dintr-un sat uitat de lume care la început părea mut și apoi a avut o evoluție spectaculoasă, despre altul considerat „irecuperabil” căruia i-ai dat încredere și deja de pregătea din materia ta pentru admitere la facultate, despre cel care cu doi ani in urma nu știa să spună decât „bună ziua” in limba română și acum citea cărți românești și scria fără probleme…
Nu erau elevi de 10. Nu erau elevi premianți. Nu erau elevi care aveau medii foarte mari sau care s-ar fi remarcat din grup. Ii știai tu, cel care lucra cu ei zilnic, in functie de cum răspundeau la ceea ce puneai in ei.
Ce facem cu ei? Parcă ar merita cumva să le arătăm că știm, că îi vedem și mai ales că vrem să știe despre ei și alții. Inspectoratul ne trimitea 3 diplome, pentru locurile I, II și III. Cărțile erau din sponsorizări, care și cum se putea învârti. Unde nu ajungeau, mai cumpăram noi, din banii noștri. Așa am făcut și atunci, și de atunci încă mulți ani înainte: am cumpărat carton, am deschis computerul, imprimanta color și am făcut diplome personalizate. Premiile nu le-au dat diriginții, ci fiecare profesor pe disciplina lui. Nu vă imaginați bucuria și emoțiile din privirea copiilor care nu se așteptau la așa ceva, ci erau doar public pentru colegii premianți. Și nici ce efect a avut acțiunea. Nu li s-a creat ideea falsa că ar fi în fruntea clasei, li s-a recunoscut public un merit.
Cred că asta lipsește și adulților, de multe ori. Aprecierea pentru ceea ce faci bine, chiar dacă ai și eșecuri sau greșești. Încurajarea. Toți avem nevoie.

Poza cu fundițe

Mama a avut întotdeauna două mâini stângi atunci când a venit vorba de cusut/ croșetat/ împletit și alte chestii din astea ciudate. Poate de aceea am luat atât de devreme și cu atâta chef foarfecele și acul în mână și m-am apucat de făcut rochii păpușilor. Apoi am găsit o păpușă mai mare: soră-mea. Cred că aveam vreo 10-11 ani când mi-am făcut singură primul sarafan. La mâna, că mașină de cusut n-am avut niciodată, deși tare mi-aș fi dorit una.
Mi-am amintit azi de singura fotografie în care sunt îmbrăcată în Șoim al Patriei. Vă aduceți aminte? Cămașă portocalie, fustă albastră, cravata roșie, panglică albă și nelipsitele funde. Mari. Albe. Impropriu spus funde, erau niste „trandafiri” din mătase albă. În fotografia aia, fundele mele sunt strâmbe. Eu nu știam să fac, eram prea mică. Mama nici atât. Dar avea o colegă unele care, împreună, erau cât capul. Și atât de mult aș fi vrut să am, mai ales în ziua în care a venit fotograful, a întins pe peretele din dosul școlii o pânză albastră, și ne-a luat unul câte unul la pozat, arătându-ne unde să ne uităm și cât să zâmbim… Așa că, atunci când am văzut că respectiva colega își uitase acasă cravata, am trecut la negocieri: îți împrumut cravata, îmi împrumuți panglica de care erau atașate visele mele de copil de nici 7 ani.
Sub soarele de mai, in spatele fotografului, i-am prins cravata la gât și a făcut poza. Apoi, conform înțelegerii și ordinii alfabetice, cravata a trecut la mine înapoi, iar fundele mi s-au așezat pe cap, grele, incomode, ciudate. Nu eram eu.
M-am uitat unde mi-a spus fotograful, dar, oricât a insistat, nu am putut zâmbi. Din fotografia respectivă, cu dimensiune de tablou, făcută sul și acum, după aproape 35 de ani, ascunsă într-un sertar și purtată peste tot pe unde ne-am mutat, privește un copil trist cu funde strâmbe. Privirea e singura ce mi-a rămas până azi la fel. În orice fotografie și oricât aș încerca să zâmbesc. Zâmbetul e întotdeauna fals. Nu e al meu. Nu cel din fotografii.

Mobilier de la librărie

Era in decembrie, anul al treilea de facultate. Tocmai primisem bursa, motiv de sărbătoare, cu atât mai mult cu cât primisem pe trei luni odată, ceea ce însemna o cantitate considerabilă ce imi stătea la dispoziție pentru ce vreau eu. Ai mei niciodată nu au contabilizat banii de bursă, că și cum nu ar fi existat. Știau ca nu am vicii (nu fumam pe vremea aia) și că în general banii se duc pe cărți și pe vreo ieșire cu prietenii.
Așadar, fericită și cu portofelul plin, planul principal era o vizită la Casa Cărții și la anticariatul de la parter, apoi magazinul Bucovina pentru cadouri de Crăciun pentru cei de acasă.
Mă îmbrac bine că era zăpadă și aveam mult de umblat pe afară. Niciodată în 4 ani de facultate nu am luat taxiul, iar mijloacele de transport în comun foarte rar, asta după ce o dată am rămas fără banii de chirie (dar asta e alta poveste). Când sa ies pe ușa căminului, mă întâlnesc cu o colegă. La fel de veselă și fericită, tor cu bursa în geantă, dar cu alte planuri:
– Hai cu mine la Casa Cărții, îmi zice.
– Acolo merg, hai!
– Stai că vine și I. (I. era cel cu care urma să se căsătorească)
– Și mai bine.
Mergem. Eu mă opresc la anticariat, ei se duc în librărie. Ii găsesc la etaj, la secțiunea de literatură străină. Aveau deja brațele pline de cărți, fapt ce la prima vedere mi-a trezit oarece curiozitate, știind că niciunul nu citește. Mă uit mai bine: colecții legate în piele: operele lui Eminescu, Creanga, Caragiale, Poe, Shakespeare, Moliere, Balzac, Simbolism francez… Fac ochii mari… Poe si Shakespeare in engleză? Literatură franceză în original? Și tot nu-mi pică fisa până nu aud următorul dialog:
– Băi, astea se potrivesc, că merge maro cu grena, dar astea cu albastru nu! Și uite ce urat vin lângă celelalte, că sunt mai mici.
– Păi da, dar mă gândeam că le putem aranja așa, mai asimétric, e mai modern.
– Nu merge. Canapelele sunt maro închis spre roșcat. Mobila e la fel. Dacă luăm astea trebuie să căutăm măcar covorul să aibă puțin albastru. Hai, gata. Hai să plătim.

Am rămas ca la teatru. Bineînțeles că uitaseră de mine și m-am bucurat că nu sunt nevoită să dau ochii imediat că nu știu ce față aș fi făcut.

Nu stiu de ce mi-am amintit asta. Sau cred că știu… 🙂 Oricum, lucrul de care mă bucur din tot sufletul e ca respectiva nu a rămas la catedră.