Nu există Crăciun fericit

Marcos e un țăran de la munte pe care orașul nu a reusit să-l altereze. Unul din aceia mari, cu palmele uriașe, cu spatele lat, puțin încovoiat de la efortul depus în munca fizică pe care o face de peste 40 de ani. Cu privirea plecată și cu respect în ochi pentru fiecare pe care îl numeste „șef”. E înalt și când mă uitam la el trebuia să stau la distanță ca sa nu-mi răsucesc gâtul. Niciodată nu comenta, niciodată nu intreaba de ce sau de ce nu, niciodată nu se supăra și nu se revolta. E tot atât de blând pe cât e de mare. Intra dimineața în spălătorie și începea să se miște cu o agilitate surprinzătoare pentru cei aproape 60 de ani.
– Marcos, te rog, ajută fetele cu urcatul lenjeriilor, sunt grele!
– Da, doamnă!
– Marcos, nu sunt „doamnă”, sunt Florina.
– Nu, doamnă. Eu va respect mult, dacă sunteți unde sunteți ați făcut ceva sa meritați asta .
M-am săturat de insistat după vreo trei tentative eșuate
E serios și niciodată nu zâmbește. Te privește direct în ochi, de parcă ar vrea să-ți citească gândurile înainte de a le rosti pentru a face ceea ce-i vei cere mai repede.
– Crăciun fericit, Marcos!
M-a privit fix. Am înghețat, fără să-mi dau seama de ce.
– Nu există Crăciun fericit, doamnă. Nu pentru mine.
– Marcoa, ce se întâmplă? Am zis ceva ce te-a deranjat?
– Nu doamnă. Nu va faceți probleme.
M-am luat cu treaba și l-am lasat. Dar ochii lui m-au urmărit toată ziua, îi vedeam până și în bradul care decora sala de mese. Erau goi, răi, reci. Nu era Marcos pe care îl știam eu.
Am luat o pauză cu toții pentru a ciocni un pahar de șampanie și a ne face urările cuvenite. Fetele vesele, toată lumea aștepta să se termine ziua să plecăm.
– Unde e Marcos?
– A ieșit, Flor…
– Sa meargă cineva să-l cheme, doar el lipsește
….
– Nu e nicăieri. O fi la baie?
– Posibil.
Am ieșit în grădină. Știam că e acolo și fumează. Nu m-a privit. Stătea pe o piatră.
– Marcos, ce e? Te rog să mă ierți, mă simt ciudat, mi s-a părut că dimineața am greșit cu urarea, însă nu știu nimic despre tine. (mă simțeam aiurea, nu-mi găseam cuvintele)
– Nu doamnă, sunt bine. Dar craciunul? Fericit? Aveam doi băieți. Amândoi s-au dus, chiar de Crăciun, unul după altul. Unde era Dumnezeu când se întâmpla asta? Unde? Cu ce era ocupat?
Nu a ridicat capul din pământ. Doar la picoarele lui încălțate cu bocanci enormi cădeau picături grele, croindu-si drum printre pietricele.

Reclame