Nu sunt șovin, dar nu suport ungurii…

Îmi tot repetă unii oameni cu care intru în contact, indiferent că vorbesc de români sau de maghiari, faptul că ar exista undeva, în adâncul ființei ”celuilalt”, o ură ce nu se va stinge niciodată. Fie că e vorba de „cei care vor pământul Ardealului”, fie ca e vorba de ”cei care ne-ar iubi doar când am atinge numărul sașilor sau tătarilor, că nu am mai reprezenta vreun pericol”, problema se pune la fel din ambele părți. 

Le-am răspuns unor interlocutori că nu văd de auz. E un defect dobândit, nu înnăscut. Aud lătratul fioros din depărtare și nu văd blândețea câinilor care se apropie cu prietenie și încredere. „Nu te du, maică, între secui, că te taie, sunt oameni răi!” „Să trăiești oriunde vrei tu în lumea asta, numai între români nu, că singur între ei te vor mânca de viu!”
Oare? Așa or sta lucrurile? Generalizările de acest tip alimentează prejudecăți vechi de secole. Și nici măcar cei ce le răspândesc și le inoculează în creierele tinere nu știu exact despre ce vorbesc fiindcă asemenea afirmații nu vin niciodată de la oameni care au trăit în comunitatea celor blamați. Dimpotrivă. Vin de la cei ce așa au auzit. De la cei pentru care vina istorică se poartă ca un blestem peste generații și care nu pot distinge între prezent și trecut așa cum nu pot distinge între om și ne-om.
Legendele care circulă de atâta amar de vreme privind cumpăratul pâinii în Harghita sau Covasna, accidentul de mașină ale căror victime nu au primit un pahar cu apă de la localniciii ce le-au închis poarta în nas, răspunsul „nem tudom” (singurele cuvinte, de altfel, care apar peste tot și singurele cunoscute de către toți militanții pentru păstrarea tensiunilor interetnice) primit la orice întrebare adresată pe stradă sunt tot atâtea stereotipii de gândire izvorâte din acel: „am un cunoscut care are un văr care are un prieten căruia i s-a întâmplat”. Atât de multe personaje „reale” au aceste „întâmplări”, încât dacă te-ai pune să le numeri ai ajunge la niște cifre ce ar depăși statisticile turistice din zonă.
Circulă și celelalte: masinile cu numere de HR, CV sau SM înjurate, sparte, cu cauciucurile tăiate, apelativul „bozgor” folosit în diferite contexte care de care mai fantasmagoric…
Hai să stăm strâmb și să judecăm drept. Da, toate astea e posibil să se fi întâmplat. Cândva, cuiva. Dar a extinde si a crea un prototip comportamental etnic e deja de domeniul patologicului. Nu intenționez să jignesc pe nimeni. Dar am dreptul să mă îndoiesc atunci când mi se relatează fapte prezentate generalizat puse pe seama a două grupuri sociale pe care le cunosc nu din auzite, ci prin contact direct.
Și nu doar dreptl. Am obligația de a ma îndoi și de a discerne între o experiență negativă trăită de un individ și culpabilizarea unei etnii sau a unui grup pentru un fapt izolat și irepetabil.
2.„Nu sunt șovin, dar nu suport ungurii, cu toate că am niște cunoscuți/ prieteni maghiari foarte de treabă…”
S-ar putea să nu fii, în ciuda faptului că afirmația ta spune exact contrariul. S-ar putea ca afirmația ta să se datoreze apartenenței la grup și la ideile grupului din care faci parte. E un fenomen social ce nu poate fi negat. Puțini sunt cei care analizează aceste aspecte sau se gândesc profund la ceea ce simt vizavi de o etnie. Majoritatea merg cu valul pentru că iesirea din el ar însemna ieșirea din grupul căruia îi aparțin.
Unii nu își pot asuma individualitatea opiniei sau a sentimentelor. Și atunci își însușesc ideile fără a le rumega, fără a le trece prin vreun filtru de conștiință sau de emoții. Chiar dacă nu au cunoscut niciodată unul, ei afirmă că urăsc. Că detestă. Că nu suportă. Pentru că asta li se cere. Doar așa sunt ca ceilalți, doar așa vor fi acceptați.
Dacă un astfel de individ e scos din mediul lui și din grup și obligat de împrejurări să relaționeze cu „celălalt” va conștientiza că, de fapt, nu are niciun fel de probleme de adaptare sau de comunicare, odată depășite bariera pe care prejudecățile o pun și teama de ceea ce i s-a inoculat în timp privind celalată etnie. Atâta timp cât mentalitatea distructivă nu este alimentată, ea se va diminua și va face loc curiozității de a cunoaște oamenii, poate una dintre cele mai bune laturi ale firii umane.
3.”Parcă n-ai fi român!”
Ați auzit vreodată constatarea asta? E una dintre cele mai elocvente expresii ale prejudecăților privind naționalitatea și trăsăturile care se atribuie în mod general unui grup prea puțin sau indirect cunoscut.
Uneori educația dă rateuri. De ce spun asta? Fiindcă am constat în mod direct câteva lucruri ce m-au pus pe gânduri încă dinainte de a ajunge să conviețuiesc cu maghiarii. Școala românească și mai precis istoria de tip comunist a menținut ultranaționalismul și șovinismul la cote foarte ridicate. În replică, și maghiarii au ripostat la fel. De aici și până la o educație de tip ură interetnică a fost un pas. Unii erau dușmanii celorlalți. Cam în aceeași măsură și cu aceleași arme.
Ei, la omul simplu, cel fără școală, nu a prins. În satele pe care le-am cunoscut eu în copilărie, de exemplu, oamenii nu vorbeau niciodată despre unguri, despre evrei, despre țigani numindu-i așa sau incluzându-i într-o tipologie aparte. Și erau pe acolo cam din toate. Unii o numesc mentalitate sănătoasă. Eu o numesc inocență. Un tip de inocență care nu e deloc echivalent cu prostia, ci mai degrabă cu încrederea și respectul aproape copilăresc pentru om in sine. Exact ața cum nu își pun copiii întrebări privind etnia unui adult, nici oamenii simpli nu o fac. Pentru ei există doar oameni buni și oameni răi și îi tratează ca atare, individual, fără a extinde sentimentele trezite de unul asupra grupului întreg din care acesta provine.
La ora actuală, datorită vitezei cu care circulă informația și mai ales datorită unui fenomen deloc de neglijat și anume nefiltrarea informației printr-un filtru de valori personale, e și mai simplu de corupt conștiințe. Deja am fost martori la curentul vadimist și la altele mai noi care promovează idei ce nu își au locul într-o societate evoluată, cum ne pretindem. Se profită teribil de lipsa de educație și de informare, de ignoranță și de sărăcie. Se profită de inocența copiilor și se manipulează mizerabil conștiințe.
Uneori mi-e silă și aș vrea să mă opresc din drumul ăsta pe care am pornit. Pentru că nu există nimic mai dificil decât schimbarea mentalității colective. Ea nu se poate face decât dacă se pornește de la mentalitatea individuală. Ori acesta e poate cel mai teribil act de voință și de conștientizare a propriei conștiințe.
Pentru cei ce încă nu s-au gândit vreodată la ce simt într-adevăr am o singură întrebare: dacă ati vedea un om suferind care vă cere ajutorul, un copil care are nevoie de voi, i-ați aplica un șablon și un chestionar privind originea lui sau i-ați întinde mâna? După ce răspundeți în fața conștiinței voastre cu toată sinceritatea o să aflați dacă într-adevăr sunteți capabili de a urî oamenii selectiv, total sau deloc.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s