Diplome și premii

Vorbind despre festivități de premiere și despre sfârșitul de an școlar, mi-am amintit de colegii mei și de ce suflete am întâlnit în oamenii ăia. Cred că aveam vreo 3-4 ani deja în școală când, intr-o zi, la fumoar (acolo de dezbăteau cele mai grave, mai importante și mai dificile probleme și se spuneau cele mai spumoase bancuri) incepem să vorbim despre copii. Nu despre premianți, ci despre excepții. Despre situații din acelea care te fac să conștientizezi că ești în locul potrivit. Indiferent că era vorba despre un copil dislexic care sclipea la matematică, despre unul considerat „problemă”, dar care prinsese atâta drag de istorie că devora tratate întregi și scria eseuri, despre un copil venit dintr-un sat uitat de lume care la început părea mut și apoi a avut o evoluție spectaculoasă, despre altul considerat „irecuperabil” căruia i-ai dat încredere și deja de pregătea din materia ta pentru admitere la facultate, despre cel care cu doi ani in urma nu știa să spună decât „bună ziua” in limba română și acum citea cărți românești și scria fără probleme…
Nu erau elevi de 10. Nu erau elevi premianți. Nu erau elevi care aveau medii foarte mari sau care s-ar fi remarcat din grup. Ii știai tu, cel care lucra cu ei zilnic, in functie de cum răspundeau la ceea ce puneai in ei.
Ce facem cu ei? Parcă ar merita cumva să le arătăm că știm, că îi vedem și mai ales că vrem să știe despre ei și alții. Inspectoratul ne trimitea 3 diplome, pentru locurile I, II și III. Cărțile erau din sponsorizări, care și cum se putea învârti. Unde nu ajungeau, mai cumpăram noi, din banii noștri. Așa am făcut și atunci, și de atunci încă mulți ani înainte: am cumpărat carton, am deschis computerul, imprimanta color și am făcut diplome personalizate. Premiile nu le-au dat diriginții, ci fiecare profesor pe disciplina lui. Nu vă imaginați bucuria și emoțiile din privirea copiilor care nu se așteptau la așa ceva, ci erau doar public pentru colegii premianți. Și nici ce efect a avut acțiunea. Nu li s-a creat ideea falsa că ar fi în fruntea clasei, li s-a recunoscut public un merit.
Cred că asta lipsește și adulților, de multe ori. Aprecierea pentru ceea ce faci bine, chiar dacă ai și eșecuri sau greșești. Încurajarea. Toți avem nevoie.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s